Dumitru Cerna

1. Am ţinut în perioada 1976-1986. După ce s-a născut fiica mea, Cristina (1985), am scris sporadic, şi, după moartea mamei (1986), am abandonat acest frumos proiect. Se pare că marile bucurii/iubiri, cât şi marile, copleşitoarele dureri/pierderi nu sunt compatibile cu libertatea dezlănţuită a mărturisirii publice. După decembrie 1989, n-am mai scris niciun rând de jurnal, poate şi din cauza timpului extrem de drămuit, dar şi din cauza derutei sociale. Am renunţat la jurnal, tocmai într-o perioadă când, slavă domnului, aş fi avut atâtea de spus.

Mă vizita în acea perioadă, din când în când, poetul Virgil Leon, care mă îndemna să-mi notez într-un jurnal/caiet întâmplările din primărie, care erau, desigur, foarte interesante şi pe care eu i le povesteam detaşat, cu mult haz, spunându-mi că, alt­minteri, într-o zi le voi uita. Şi aşa s-a şi întâmplat cu unele, iar culorile lor proaspete de-atunci, pentru celelalte, s-au estompat. Din păcate.

Am ţinut jurnalul timp de zece ani, în primul rând pentru că voiam să scriu. De publicat, nu puteam publica, aşa că un jurnal era formula cea mai la îndemână pentru exerciţiul şi bucuria scrierii. Nu aveam ceva foarte interesant de spus, îmi notam visele, filmele şi lecturile. Întâmplările zilei, cele plăcute, care erau puţine, le reţineam în jurnal, pe cele urâte, nu, deoarece îmi spuneam că oamenii care-mi făceau rău nu merită să fie menţionaţi într-un jurnal. Rău am făcut, căci acum am uitat acele întâmplări, unele care chiar mi-au marcat destinul.

2. Pentru că aţi invocat încă la început Jurnalul lui Mircea Zaciu, vreau să spun că, din curiozitate personală (pentru că ne ştiam şi pentru că prietenul meu, poetul Mircea Petean, floreştean ca şi mine, a avut amabilitatea de a-mi dărui proaspetele volume 5 şi 6), le-am citit, şi mare mi-a fost mirarea când am dat peste unele formulări nefericite care mă vizau. Nu se poate, mi-am spus, Mircea Zaciu nu poate să fi avut mai multe feţe. Venea adesea pe la primărie. Pe lângă unele probleme cu casa, se interesa despre reclamaţiile vecinilor săi, cu privire la comportamentul profesorului în apartamentul pe care-l ocupa. Cum în primărie nimeni nu ştia cine este, iar eu îl cunoşteam bine, l-am abordat, exprimându-mi
Era terorizat de acele reclamaţii, voia să afle cine şi ce scria despre el, temător că putea să se strecoare şi informaţii compromiţătoare la adresa sa. I se citea pe faţă îngrijorarea şi dorinţa de a fi ajutat. Desigur că am citit acele reclamaţii, unele răutăcioase şi urâte, altele neinteresante, dar nu aveam cum să-i dezvălui nici semnatarul/semnatarii, nici în amănunt textul lor. Pentru a-l proteja, însă, i-am rugat pe colegii mei să răspundă diplomatic semnatarilor, spunându-i profesorului de fiecare dată că nu semnalau nimic interesant şi nici compromiţător la adresa sa, doar lucruri comune, specifice convieţuirii cu inşi „sofisticaţi”. Se lumina la faţă, părea mulţumit, şi pleca liniştit, revenind după un timp, atunci când afla că neobosiţii săi vecini au mai depus o reclamaţie şi căutându-mă în mod expres. Şi scenariul se repeta, dar niciodată n-a fost chemat la discuţii, de care profesorul se ferea, şi niciodată nu a fost sancţionat administrativ sau să fi fost sesizată poliţia. Ei, bine, iată ce notează domnul Zaciu în Jurnal 6 (1993-1994), 2020, p. 459: „… să cer audienţă la Constantinescu, să văd ce pot obţine ca promisiuni pe linia juridică şi (mai ales) primărie, să cer audienţă la Anania şi să-l rog să medieze pentru mine la primărie unde cad pe mâna nebunului!, să-l caut şi pe micul trepăduş al primarului, poetul Cernea (parcă), al cărui nume nu-l pot reţine, poate se oferă şi el să mă ajute…”.

„Mâna nebunului” este, desigur, a lui Funar, cea care, după câţiva ani, în 6 mai 1999, îi înmâna diploma de Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca şi-i oferea un prânz copios la un restaurant elegant. Atins de amnezie dintr-o dată, a uitat şi cum se numeşte poetul, impardonabil pentru un critic şi istoric literar, căruia, culmea, urma a-i cere sprijin, făcându-l, cu buzele ţuguiate, după cum îi era obiceiul, „micul trepăduş al primarului” (ce să spun, înalt ca bradul a fost Mircea Zaciu!…).

Desigur că, în astfel de situaţii, încrederea cititorului în autenticitatea/sinceritatea unui jurnal scade semnificativ. Dar şi încrederea în caracterul autorului se clatină la fel de semnificativ, ceea ce poate constitui o cumplită dezamăgire.

Mircea Zaciu este cel ce a născocit şi a pus în circulaţie termenii „funarist”, „funariot”, precum şi alte derivate de la numele de Funar, primar al Clujului în acea perioadă, în semn de dispreţ la adresa acestuia. În momentul în care, însă, i s-a propus acordarea titlului de Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, taman de către acelaşi primar, domnul Zaciu a acceptat bucuros, fără nazuri, mărturie stând corespondenţa dintre primar şi profesor (acesta stând mai mult timp din an în Germania), cred că publicată atunci în revista „Cetatea culturală”, editată de primărie, sub semnătura lui Dan Brudaşcu, redactorul-şef al acesteia. Ba, mai mult, după festivitatea de acordare a titlului, care s-a întâmplat să fie împreună cu mai mulţi scriitori laolaltă, primarul i-a invitat pe toţi sărbătoriţii la masă, în compania sa. Au refuzat politicos, motivând că sunt prinşi în programul Festivalului Naţional de Poezie Lucian Blaga, în desfăşurare în acele zile. Unul singur, însă, a acceptat cu entuziasm invitaţia făcută de către Funar: profesorul Mircea Zaciu. Şi toţi am fost martori la ieşirea sa din primărie, în acea după-amiază, în maşina primarului, alături de primar, pe bancheta din spate, mergând spre restaurant, şi purtând, desigur, conversaţii prieteneşti, veseloase.

3. O, da, fără rezerve, da! De fapt, cred că acesta este şi primul imbold/motiv la începerea unei astfel de întreprinderi. Aceasta numai în cazul în care eşti sincer pe tot parcursul jurnalului. Îţi scoţi din cap primejdia care crezi că te pândeşte mărturisind şi rămâi sincer şi curajos. Cei mai mulţi, însă, sunt sinceri doar la începutul scrierii jurnalului. Pe parcurs „se specializează” în speculaţii de tot felul, în răutăţi gratuite, în răfuieli, răzbunări, spre marea dezamăgire a cititorului. Mă gândesc la jurnalul lui Ion Caraion (Jurnal I. Literatură şi contraliteratură, 1980), şi al lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur, jurnal/memorii, 2010, care, pe lângă o atentă contrafacere a unor însemnări/mărturisiri, şi-au bălăcărit cât au putut confraţii. Bine, nici Mircea Zaciu nu şi-a irosit timpul din acest punct de vedere. Dar şi exerciţiile răutăţii pe unii îi ajută în lămurirea proceselor inconştiente, ba chiar şi la cele ale autopsihoterapiei. Un alt exemplu ar mai fi şi Victor Felea, în Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993 (2000), care scrie parcă doar spre a-i face plăcere soţiei, cea care şi îngrijeşte ediţia. Atâtea osanale dedicate doamnei tale sunt suspecte. Dar revin şi spun, şi această formulă poate fi un soi de psihoterapie, ce-i drept mai mult pentru cel lăudat…

4. Nu sunt istoric literar, sunt „doar poet” (vorba lui Ghe. Funar, atunci când voia să ironizeze ceea ce nu cunoştea: „A, Ion Cristofor şi Dumitru Cerna sunt doar poeţi, cutărică, da, este scriitor!”, dând numele, desigur, al unui prozator), dar, mai ales, cititor. Le voi enumera într-o ordine pur aleatorie: Jurnalul Fericirii (1991) al lui N. Steinhardt, a cărui autenticitate şi sinceritate n-o voi pune niciodată sub semnul îndoielii, mai cu seamă că el a fost refăcut din memorie. Or, dacă nu era sinceritate, nu ar mai fi existat acest neliniştitor, splendid jurnal, căci nu poţi reface din memorie minciuna, că nu-ţi iese la fel; apoi, jurnalul parizian al lui Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977, 1986) şi, desigur, jurnalul inedit al lui Mihail Sebastian ( 1935-1944, 1996), care, la apariţie, a constituit un eveniment editorial mult mai important decât apariţia continuării jurnalului lui Mircea Zaciu. A, uitasem impardonabil să-l pomenesc pe I. Negoiţescu, cu Straja dragonilor (1994), jurnal unic în literatura română, măcar pentru curajul spovedaniei. Aşteptăm Autobiografia, despre care Negoiţescu anunţa că în ea „voi spune totul despre mine, chiar şi cele mai inconfortabile lucruri”. Poate tocmai de aceea întârzie a fi publicată.

Mie îmi place să citesc jurnale şi, din această cauză, toate îmi plac. Întrebarea era care mi s-a părut cel mai interesant şi acestea sunt cele care mi-au venit în minte ca răspuns la întrebare. Pot fi mai multe de patru… Căci jurnale interesante au scris nu numai literaţii.

Toate genurile literare sunt, în fond, mărturisiri ale autorului, scrieri despre sine. Literatura diaristică, în schimb, este o scriere hemografică, adică scriere cu sângele tău. Nu este uşor lucru să te mărturiseşti unor oameni pe care nu-i cunoşti, care sunt cititorii. Căci oamenii, toţi, sunt predispuşi la a judeca. Dar dacă ai ales a scrie o astfel de literatură, atunci musai să fii sincer până la capăt şi să-i priveşti pe ceilalţi, despre care scrii, tot cu îngăduinţa şi eleganţa onestităţii. Doar astfel, jurnalul devine o scriere vindecătoare. Tămăduirea revine în acest caz nu numai autorului, ci şi cititorului tău. Ce poate fi mai benefic, mai întremător, mai frumos de atât!

Cluj-Napoca, 12 ianuarie 2021