Liviu Ioan Stoiciu

Amintirea trecerii prin viaţă

Ţin jurnal din prima tinereţe, discontinuu – pentru aducere aminte, exclusiv. În prima tinereţe (şapte ani de boemă) punctam momente ale zilei, date, titluri, nume. După căsătorie, întâmplată în 1975 la Focşani (aveam 25 de ani) şi după ce am avut un domiciliu stabil aici, mi-am notat cu o anumită regularitate cele întâmplate într-o zi (cel mai adesea, surprinzător şi pentru mine, uitam să reţin ce fusese mai important în acea zi). Regret că n-am ţinut un jurnal în zilele Revoluţiei, din 21 decembrie 1989 până în 5 martie 1990 (când, fără voia mea, am fost instalat de masa de manifestanţi adunată în 22 decembrie 1989, în Piaţa Unirii din Focşani, „preşedinte de judeţ“; funcţie publică din care m-am retras după fix 73 de zile, preferând să vin redactor-şef la revista săptămânală nouă de la Bucureşti, Contrapunct, ales în lipsă din februarie 1990), în criză de timp. În general, jurnalul intim îmi acoperă evenimentele personale, consemnări ale vieţii banale, ne-eseistice, o dare de seamă fără pretenţii. Am un păcat, uit de pe o zi pe alta ce mi se întâmplă, jurnalul mă ajută să rememorez, la o adică – de aceea scriu jurnal, să păstrez pentru mine amintirea trecerii prin viaţă. El e autobiografia mea, în amănunt. Are termen de durată cât trăiesc eu. Sper înainte să mor să mi se dea o zi de graţie, să pot să-mi ard jurnalele adunate, scrise de mână (pe cele scrise direct pe laptop le pot şterge rapid).

Pentru mine, jurnalul unui scriitor face parte din opera lui originală, şi îl iau ca atare. Nu mă interesează cât de sincer sau „autentic“ e în ce a lăsat scris în jurnal, e treaba lui dacă se laudă sau nu, sau dacă acoperă un fapt regretabil din propria-i viaţă, dacă nu redă amănunte din intimitate sau se exhibă scandalos. Un aspect întâmplat mie: am publicat patru cărţi cu jurnal, fiecare în alt registru – le  enumăr, se va înţelege din titlu că fiecare e „altceva“: Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piaţa Universităţii, Bucureşti) – Editura Humanitas, 1992; Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal – Editura Paralela 45, 2002 (cu file răsfirate de jurnal); Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii” de început) – Editura Pallas, 2008 (cu jurnal ţinut până în anul 1973, inclusiv, de curiozitate); Ajuns din urmă (poemul-jurnal / jurnalul-poem) – Editura Junimea, colecţia „Memoria Clepsidrei”, 2017 (în care subliniam din start: „Jurnalul-poem. Poemul alege ziua de jurnal. Ziua în care poemul a fost scris. Poeme inedite, rămase în sertar, nepublicate în volume, asemenea jurnalului. Jurnalul e şi el scris de mână, într-un registru masiv. Poeme şi pagini de jurnal cuprinse între 7 martie 1987 şi 24 iulie 1988, eşantioane. Poeme obsedate de sentimentul ratării. Aveam 37-38 de ani, locuiam la Focşani“). Ce vreau să spun: la publicare, în revistă sau în carte, am eliminat din jurnal cele reţinute cu sinceritate la un moment dat, legate de viaţa casnică sau pasaje în care relatam un incident cu un scriitor care e azi în viaţă, nedorind să vexez pe nimeni, odată făcute publice. Mi se întâmplă asta şi azi, când public (de când a apărut revista Scriptor, la cererea amicală a directorului ei) zile de jurnal „din anul Revoluţiei“, din 1989, de data asta zi de zi: mă abţin să transcriu cuvânt cu cuvânt din cele întâmplate în viaţa intimă (din pudoare) sau în viaţa publică, să dau de gol nume compromise penibil atunci, fiind în viaţă. Asta înseamnă că dispare din jurnalul meu publicat autenticitatea / sinceritatea? Îmi asum această cenzură la publicarea jurnalului meu de sertar.

Autopsihoterapia e valabilă în orice domeniu al creaţiei artistice – scriind literatură, în orice gen, nu numai jurnal. Scrisul m-a ţinut efectiv în viaţă, „terapeutic“, deşi am trăit mereu cu senzaţia că el mă îngroapă de viu. Ţinând jurnal, cred că inconştient mi-am creat o platformă de echilibru. Jurnalul îmi ţine socoteala zilelor, fără el „n-aş exista“, ar fi totul şters cu buretele, n-aş mai avea trecut, nici curriculum vitae. Lasă că eu uit de regulă şi poemul pe care îl scriu azi (dar îl datez), a doua zi el devenind istorie personală, pagină de jurnal. Scrisul rămâne o comoară personală (bună de trecut şi în testament), de-a lungul vieţii, el lasă cea mai palpabilă calitate de martor / de mărturie / de dovadă că ai trecut prin această lume (Verba volant, scripta manent, sigur; nu mă mir că atâta lume apelează la scris, la scos cărţi mai mult sau mai puţin literare, sau la scris jurnale de mână; oricum, scrisul te eliberează de cel rău sau bun din tine, urmaşii ar putea să te reevalueze şi sentimental).

Care mi se pare a fi „cel mai interesant“ jurnal? Nu o dată jurnalele au depăşit „opera“. Toate editurile care se respectă au colecţii / serii de Jurnale şi Memorii sau de Biografii. Sau Mărturisitori Români din Închisori (cu Ioan Ioanid şi Ioan Ianolide de succes). Pentru mine şi Scrisorile sunt jurnale, de la Ion Ghica-Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu-Veronica Micle la Aurel Dumitraşcu (original şi în jurnal). Jurnale şi memorii „interesante“ (ce cuvânt slab!) sunt cu ghiotura, să văd ce scriitori îmi vin în minte „pe moment“: Jurnalul lui Titu Maiorescu, Memoriile lui Eugen Lovinescu, Jurnalul lui M. Sebastian, Caietele lui Emil Cioran, Jurnalul lui Mircea Eliade, Hronicul lui Lucian Blaga şi Jurnalul lui N. Steinhardt. Sau Jurnalul filosofic al lui C. Noica. Sau Jurnalele Monicăi Lovinescu. Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu. Jurnalul de la Tescani de Andrei Pleşu. Sau Autoportretul lui Octavian Paler. Sau Jurnal intim de Marin Preda. Sau jurnale de Gala Galaction, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Geo Bogza, Octav Şuluţiu, Petru Comarnescu, Alice Voinescu. Pe lista diariştilor români figurează atâtea alte nume cunoscute, precum: Petre Pandrea, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Miron Radu Paraschivescu, Nicolae Balotă, Matei Călinescu. Şi jurnalele lui Jeni Acterian, Cella Serghi, Florenţa Albu, Constanţa Buzea, Ioana Em. Petrescu, Gabriela Melinescu. Jurnalele ample ale lui Ion D. Sîrbu, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Victor Felea, Mircea Zaciu. Sau scriitorii Şcolii de la Târgovişte (Radu Petrescu are întreaga operă bazată pe jurnal, nu?). Sau Livius Ciocârlie. Sau Mircea Cărtărescu şi Liviu Antonesei. E clar că există o bibliotecă de patrimoniu cu jurnale (memorii, scrisori, biografii). Fiecare „diarist“ e altceva. Eu sunt scriitor şi cititor de jurnale.

12 ianuarie 2021. BV