Ruxandra Cesereanu

În tinereţe am avut câteva fragmente de jurnal, pe care mai târziu le-am distrus (acum regret lucrul acesta). Am început un jurnal consistent în 2003, când am împlinit 40 de ani, dar am scris destul de rar în el. Totuşi, am umplut deja un caiet scris mărunt (de cam 100 de pagini), iar acum sunt la al doilea caiet, din care un sfert ori chiar o treime e umplut la rându-i. Am scris destul de mult în ultimele cincisprezece luni, de când a pierit mama. A fost locul meu de descărcare emoţională completă (din fericire, într-un jurnal poţi să renunţi la pudoarea suferinţei, poţi să scrii exact ce simţi, oricât de crud ar fi, fără să fie nevoie să te aperi de judecata celorlalţi, a oamenilor dinafară). Prin urmare, ţin jurnal de şaptesprezece ani deja, chiar dacă există vreo doi-trei ani în care nu am scris deloc în el. Cred că într-unul din aceşti ani goi (de jurnal), am şi uitat că am un jurnal, că există aşa ceva.

Nu intenţionez să public acest jurnal, nici chiar fragmente minimale nu doresc să public. Dar vreau să scriu la el şi în el atât cât voi trăi, chiar dacă vor mai interveni pauze (de ani de zile sau de mai puţin). După ce nu voi mai fi, dacă va rămâne intact, cineva va hotărî până la urmă ce să facă şi cum să procedeze cu acest jurnal. Sper să rămână intact, căci există o problemă: am scris adesea cu pixul, iar pixul dispare în timp, scrisul se estompează, se topeşte pe hârtie, devine neclar. Poate că jurnalul meu va dispărea pur şi simplu de la sine.

M-am simţit apropiată de câteva jurnale publicate în limba română: Nicolae Steinhardt şi al său Jurnal al fericirii, Jurnalul Alicei Voinescu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (I. D. Sîrbu), Jurnalul lui Mihail Sebastian. Din vremuri mai apropiate de noi aş aminti jurnalul Ioanei Em. Petrescu, cel al lui Livius Ciocârlie, cel al lui Mircea Cărtărescu. Last but not least, sunt o fană a celor două jurnale de vise (ele nu sunt doar de vise, ci şi de realitate, ca să zic aşa) semnate de Corin (Braga), jumătatea mea.