a20

Cum „birui Alexandru împărat pe Aristotel filosoful“

Alexander Baumgarten

Secretul secretelor a fost unul dintre cele mai copiate şi mai influente tratate ale Evului Mediu latin, între secolele XIIşi XV, în filosofia politică, în medicină, în mineralogie, în fiziognomonie, în nutriţionism, în botanică, în alegoriile morale animaliere şi alchimie. El i-a fost atribuit timpuriu lui Aristotel, însă interpreţii lui latini au dat mereu dovadă de reţinere în faţa acestei atribuţii, rezervând un loc acestui tratat în corpus-ul textelor pseudoaristotelice, între care ar mai merita amintite Cartea despre cauze (trad. rom. în 2002) sau Cartea despre măr şi moarte (trad. rom. în 2016). O versiune în limba română a Secretului secretelor este una dintre primele apariţii editoriale din 2018, la Editura Polirom, într-o ediţie bilingvă, cu un text latin emendat, în traducerea şi cu comentariile Lucianei Cioca.

Textul conţine un schimb epistolar fictiv între Alexandru cel Mare şi Aristotel. Tipicul medieval al implorării unuia dintre autori, aici Aristotel, să îşi redacteze scrisorile, urmat de refuzul temporar al acestuia şi, în cele din urmă, încheiat prin transformarea refuzului într-o cedare generoasă dă debutul cărţii. Dar clişeul acesta are aici o particularitate: refuzul invocă natura secretă a cunoştinţelor, care sunt ierarhizate în carte până când Aristotel ajunge să îi dezvăluie lui Alexandru „secretul secretelor“, care constă în prepararea unui panaceu universal cu relevanţă medicală şi alchimică. Pentru un istoric, un filolog sau un filosof, acesta este însă aspectul cel mai puţin important al cărţii. Traseul manuscris al tratatului, influenţa lui, limbile prin care a trecut, modul în care a fost încorporat în educaţia medievală şi modul în care el transmite o cunoaştere enciclopedică a antichităţii greceşti deţin, în lectură, prioritatea maximă.

Este adevărat că el a fost receptat, în secolele modernităţii, drept „literatură ocultă“, din cauza precizării repetitive din text privitoare la natura „secretă“ a cunoaşterii transmise. Problema, însă, ţine prea puţin de acest tratat, cât mai degrabă de o dublă atitudine prezentă în istoria ştiinţei, dintre care una a câştigat din punct de vedere istoric, iar acum o judecă pe cealaltă. Cele două atitudini ţin de miza asupra transmiterii cunoaşterii, iar prima dintre ele a crezut că această transmisie este asigurată dacă natura cunoaşterii este deschisă şi difuzivă. O putem ilustra, de pildă, prin discursul ştiinţei aristotelice, stoice, sau prin politica universitară a Parisului în Evul Mediu, care a conferit „permisiunea de a-i învăţa pe alţii“ (licentia docendi) tuturor absolvenţilor ei. Cealaltă atitudine a mizat pe faptul că transmiterea cunoaşterii este asigurată dacă ea este una secretă şi accesibilă doar iniţiaţilor şi, mai ales, dacă este transmisă cifrat. Textele greceşti pun mereu pe seama tradiţiilor orientale şi egiptene această idee, dar nici pitagorismul, nici o parte, probabil, a platonismului, nu au fost străine de această atitudine, iar cea mai bună comparaţie medievală cu Parisul ar putea să fie practica universităţii din Bologna, care oferea permisiunea practicării oriunde a ştiinţei pe care o preda (preponderent juridice), dar rezervându-şi un monopol asupra predării acesteia. Este cunoscut faptul că Parisul a câştigat în faţa Bolognei, iar modelul „deschis“ al cercetării europene se poate revendica de aici. „Sora“ mai firavă, celălalt model, a fost mereu judecată şi trimisă în afara ştiinţei de cea câştigătoare. De aici, impresia că Secretul secretelor nu ar merita aşezat într-un flux principal al transmiterii cunoaşterii în Evul Mediu, şi de aici recuperarea acestui tratat, dar abia după secolul al XV-lea, în istoria literaturii oculte. Cea mai simplă dovadă a corectitudinii acestei încadrări este natura pozitivă a cunoştinţelor pe care le citim în această carte: sfaturi de filosofie politică, de corectă guvernare, reţete medicale care sună astăzi exotic, dar care provin din medicina hippocratică şi galenică, însă filtrate de gândirea ştiinţifică arabă, cunoştinţe de botanică şi nutriţionism, o astrologie bazată pe cosmologia ptolemaică etc.

Este corect faptul că textul acesta a stat la baza a ceea ce numim astăzi drept genul literar al „oglinzii principilor“, în care un intelectual dă sfaturi de bună guvernare unui cap încoronat. Dar modul în care a circulat acest text este încă unul destul de neclar: o pomenire fugară, de pildă, a modului în care Aristotel l-a învăţat pe Alexandru să îşi conducă împărăţia în opera lui Neagoe Basarab („şi cu acest cuvânt birui Alexandru împărat pe Aristotel filosoful“ – îi mulţumesc Laurei Zăvăleanu pentru semnalarea acestui important pasaj) ar putea deschide un interesant capitol al surselor literaturii române vechi. Însă textul în sine are o istorie care cuprinde aproape întreg bazinul Mediteranei şi întreaga Europă Occidentală a Evului Mediu. Scris iniţial în limba greacă, cel târziu în secolul al VIII-lea de un autor anonim, originalul (pierdut astăzi) a fost tradus în arabă şi în ebraică, iar din arabă el a fost tradus în latină. Popularitatea lui l-a făcut să fie foarte copiat (astăzi se conservă aproximativ 50 de manuscrise arabe şi peste 500 în limba latină), i s-au adăugat o serie de prefeţe ale traducătorilor şi, probabil, unele pasaje au suferit modificări radicale, iar în limba latină, în secolul al XIII-lea, Roger Bacon a făcut chiar o „ediţie“ în sensul modern al cuvântului, comparând mai multe manuscrise şi stabilind un text pe care l-a comentat şi ilustrat. Această versiune a lui Bacon este cea urmată astăzi de toate traducerile, inclusiv a Lucianei Cioca, în absenţa unei ediţii moderne a textului care să ţină cont de întreaga tradiţie. Dealtfel, un asemenea proiect are foarte mici şanse de reuşită, din cauza variantelor care au evoluat atât de diferit încât o versiune unică a lor ar sărăci întreaga istorie a transmisiei textului.

Istoricul, iată, are de ce să se bucure: un text care parcurge Evul Mediu, face înconjurul Mediteranei, este cunoscut în Anglia şi pe întreg continentul, este deosebit de influent în universităţile Europei Centrale a secolului al XV-lea (discursurile rectorale ale începutului de an universitar îl citează abundent) şi care ajunge, probabil, pe căi încă puţin cunoscute, în spaţiul literaturilor vernaculare. Sau istoricul ştiinţei: numeroşi termeni transliteraţi din arabă în latină, care denumesc plante şi preparate medicinale, sunt echivalaţi în note savante, iar alţii îşi aşteaptă încă descifrarea.

La fel, filologul: pentru că originalul grec s-a pierdut, iar varianta latină editată de Robert Steele de pe manuscrisul lui Bacon conţine numeroase neclarităţi, editorul şi traducătorul modern este supus unor grele încercări: cred că Luciana Cioca a oferit, astfel, un exemplu de probitate şi atenţie filologică, emendând textul atât cât rigoarea a permis, oferind în note conjecturi posibile, traducându-l şi comentându-l. Filologul are parte, însă, de încă o provocare: pentru că latina traducătorului din secolul al XII-lea este destul de inabilă, iar materialul arab pe care l-a avut la dispoziţie a avut, probabil, şi el problemele proprii, o serie de termeni care sună straniu în limba latină (de pildă, accidentia pentru „averi“ şi altele) îşi pot reface coerenţa numai prin conjectura filologului care oferă presupoziţii privitor la echivalentul grec obişnuit care ar fi putut sta la baza succesivelor traduceri.

La fel, filosoful: textul transmite, mai ales în postura sa de gândire politică şi de istorie a medicinei, importanta tradiţie greacă a măsurii. Ea este dezvoltată în sfaturi de organizare militară, a „ministerelor“ statului, dar şi a bunăstării corpului regelui, garant al bunăstării corpului politic. Reunind acest fir al conceptului de medietate de-a lungul tratatului, filosoful poate înţelege cum Secretul secretelor construieşte imaginea unui univers unitar, în care părţile lumii comunică între ele şi sunt transmutabile până la obţinerea secretului secretelor, iar discursurile despre aceste părţi au şi ele o metodă comună, formând o teorie unitară a universului proprie acestui tratat.