MIRCEA MOŢ: SCRISUL, JURNALUL ŞI CARTEA

„am renunţat la Jurnal de când am început să scriu cărţi“

(Ioana Em. Petrescu)

Recitind Jurnalul Ioanei Em. Petrescu (Piteşti, Editura Paralela 45, 2005), mi-am amintit o afirmaţie a lui Bogdan Ghiu, care considera, şi nu pot să nu-i dau dreptate, că principala „confesiune a scriitorului este scrisul însuşi“. Într-adevăr, scrie jurnal „cine scrie aşezat, gospodăreşte, în genere, adică separat şi distinct“. În literatura de tip confesiv, acelaşi scriitor menţionat se arată interesat, înainte de toate, de „dansul autorului în jurul scrisului“.

Îmi place să cred că asemenea călătorului care călătoreşte pur şi simplu pentru plăcerea de a călători, nemaculată aşadar de un anumit scop, cel care scrie jurnal este mânat înainte de toate de plăcerea de a scrie, cu tot ceea ce presupune aceasta. Jurnalul Ioanei Em. Petrescu ţine prea puţin seama de acea condiţie a genului la care se referea un Maurice Blanchot în cartea sa de la Gallimard, Le livre à venir (tălmăcită în româneşte acum câţiva ani buni, Cartea care va să fie). „Jurnalul intim, scria Maurice Blanchot, care pare atât de liber faţă de forme, atât de docil la mişcările vieţii şi capabil de toate libertăţile (din moment ce gânduri, vise, ficţiuni, comentarii asupră-şi, evenimente importante, nimicuri, totul i se potriveşte în ordinea şi dezordinea dorită) este supus de fapt unei condiţii aparent uşoare dar de temut: trebuie să respecte calendarul. Acesta este pactul pe care îl semnează el. Calendarul este demonul său, inspiratorul, provocatorul şi paznicul. Scrierea jurnalului intim, aflată sub protecţia calendarului, apără de «scriitură», fiindcă tot ceea ce scrii se înrădăcinează, de bine, de rău, în cotidian şi în perspectiva delimitată de cotidian“, un cotidian al cărui adevăr, menţionează acelaşi Maurice Blanchot, nu trebuie deloc nedreptăţit.

Ioana Em. Petrescu nu concepe deloc jurnalul (doar) ca pe o modalitate de exorcizare. Dacă există pasaje semnificative din acest punct de vedere, ele trebuie raportate la  scrisul ca modalitate de a fixa acele fragmente de realitate pe care autoarea le selectează şi le impune prin scris. Îmi place să cred că la Ioana Em. Petrescu jurnalul este în întregime bucurie a scrisului, dar şi un  nobil exerciţiu pentru acel scris ce stă sub semnul Cărţii. Fiindcă atunci când autoarea se dedică acestui scris, jurnalul nu mai are rost: „În sfârşit, o formă de confidenţă epurată, travestită dar exorcizantă, tot am găsit (şi, de fapt, am renunţat la Jurnal de când am început să scriu cărţi). Sunt sporadicele mele poezioare de evazionism cosmic şi sunt «cărţişoarele» mele de critic㔓. Cartea însăşi devine pentru Ioana Em Petrescu, blagian vorbind, o boală învinsă. Volumul despre Eminescu a fost început în spital şi a fost finalizat acasă, compensând neputinţa medicinei: „În cartea asta – pe care am vrut-o sobră, decentă şi intelectuală – fiecare «concept» (…) e un urlet depăşit“. Finalizarea cărţii implică semnificaţii aparte, autorul iese din operă pentru a se întoarce la  realitatea care nu-l mai protejează: „Şi sentimentul de apocalipsă când am terminat-o!“

Ioana Em. Petrescu nu scrie un jurnal pentru a face literatură (s-a remarcat, de altfel, lipsa de literaturitate a jurnalului său), ceea ce nu înseamnă că el se sustrage condiţiei creaţiei în sine. În cazul Ioanei Em. Petrescu, jurnalul, pentru o corectă percepere, trebuie raportat la creaţia autoarei, în primul rând la emblematicul său studiu Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, dar, mai ales, la admirabilul volum din 1981, Configuraţii, reeditat în anul 2015 la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.

Ceea ce scrie Ioana Em. Petrescu referitor la nivelurile configurative în construirea imaginii rămâne valabil până la un punct şi în cazul Jurnalului său, care, ca formă în esenţa sa, ca „închidere“ prin majuscule şi punctul final, se delimitează de exterior, contând în ultimă instanţă ca o creaţie autentică a autoarei. În Configuraţii, Ioana Em. Petrescu se referă la o tendinţă structurantă, geometrizantă a naturii, „manifestată vizibil la nivelul corporalităţii, adică la nivel biologic, de «natură», al fiinţei noastre, ritmurile şi structurile configurative proprii nivelului existenţei biologice a fiecărui individ nu explică structura acestei opere, ci doar stilul general al creaţiei autorului“. Interiorul creatorului/autorului nu este deloc dispus la o atitudine obedientă faţă de realitate, dimpotrivă: „Tocmai impunând din interior realităţii tipare geometrizante independente de propria-i structură(…) omul, care nu încetează să fie natură, încetează totuşi să fie numai natură, pentru că el are libertatea de a se juca de-a natura, creând asemenea ei“.

Având conştiinţa (lipsită de orgoliu) a individualităţii sale şi, de aici, a unei inevitabile singurătăţi, Ioana Em. Petrescu pare să scrie jurnalul ca pe o formă superioară a cunoaşterii de sine. Autoarea doreşte să se reflecte în ceva exterior sieşi, creează şi se „obiectivează“ în jurnalul care trebuie să pună un hotar tumultului său interior, deplasând astfel tot ce este vag sub semnul făcutului şi al creatului. Scriind, autoarea trece în universul semnelor, în scris, tot ceea ce este nelămurit în universul său interior. Gest ce trădează la Ioana Em Petrescu semnele creaţiei dar şi nevoia unei comunicări esenţiale, profunde. Liviu, prezent mereu în Jurnal, poate fi celălalt, dar, în situaţia strălucitei comentatoare a lui Eminescu, se cuvine murmurat ca absolut emblematic  eminescianul „De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi“!

Revenind, Jurnalul stă sub semnul ideii de a clarifica, cu alte cuvinte sub semnul nevoii de a concretiza şi de a face perceptibilă o realitate interioară, de a o exterioriza într-un anumit fel şi de a o impune printre celelalte ipostaze, degradabile, ale realităţii. Jurnalul este plasat de altfel într-un context semnificativ: „pentru mama, eu sunt cam ceea ce e jurnalul pentru mine, groapa de nisip unde îţi îngropi, pe şoptite, vorbele, care altfel cred că te-ar sufoca. Şi cred că toate plângerile astea, – exorcizate prin clarificare, poate, fac din nenorocitul de jurnal un fel de pavăză a decenţei – o garanţie că nu-i împovărez pe alţii cu nemulţumirile mele“ (s.n.). În ipostaza lui de creaţie, jurnalul trebuie înţeles ca atitudine a unui om superior care doreşte să-şi tempereze o minte saturată de abstractizări, alţii ar fi vorbit poate de o anumită senzualizare a ideii: „Am trăit de atâtea ori sentimentul ăsta al unei singurătăţi grele de aşteptare, plină de dorinţa unei prezenţe exterioare, care să mă trezească, să-mi inoculeze un tonifiant, să aducă puţină viaţă proaspătă într-o minte prea încărcată de abstractizare” (s.n.). Înainte de a se confesa, Ioana Em. Petrescu scrie, scrie (şi) jurnal, scrisul asigurându-i în ultimă instanţă, certitudinea propriei existenţe, în măsura în care, precum eminescianul text al lumii, el  fixează cu autoritate condiţia evanescentă a unei realităţi pândite de inconsistenţa oralităţii: „singurul mod real de a exista onest mi se pare a fi pentru mine posibilitatea de a scrie. Să mă eliberez de îndoieli, de spaime, de mine, exprimându-mă. Şi, în acelaşi timp, să-mi motivez prin creaţie interioritatea asta absolută” (s.n.). Scrisul este, în general, consecinţa unei rupturi şi a unei nemulţumiri, într-un fel sau altul a unei experienţe marcante. În asemenea situaţie, scrierea jurnalului presupune clasificare (deplasare sub semnul raţionalului) şi trimitere în exterior a unor stări, pentru ca acestea să se aşeze disciplinat în ordinea lumii. Şi să stea sub semnul creatului. Să devină, într-un fel, creaţie: „Să ne lămurim, deci – de când mă ştiu, recurg la jurnal în situaţii de nemulţumire (cu lumea, cu mine etc.) care trebuie clasificate şi implicit exorcizate“ (s.n.).