IULIAN BOLDEA: ÎN LOCKDOWN

Trăim acum într-un timp al pandemiei, al izolării şi distanţării fizice, în care scriitori, jurnalişti, intelectuali siliţi la recluziune au relevat, în cărţi publicate în anul 2020, reflecţii, nelinişti, interogaţii şi emoţii. Cărţi de acest gen, având ca temă pandemia, sunt, într-o sumară inventariere, Pandemia veselă şi tristă, de Florina Ilis, Pandemia nebunilor. Confesiuni în stare de urgenţă, de Liviu Cangeopol, Povestiri despre epidemii şi vaccinuri de Alexandru Toma Pătraşcu, Jurnal din vremea pandemiei, de Tiberius Vasiniuc, Lumea de mîine. Ce urmează după pandemie?, de Olivia Toderean, Sergiu Celac, George Scutaru, Bucureştiul, sub dictatura coronavirusului, de Cora Muntean, Pandemie… şi alte povestiri, de Cosmin Baiu, sau Covid, colivia noastră, coordonată de Laurenţiu Şoitu, cărţi la care se adaugă un text autobiografic publicat online de Liviu Antonesei, Jurnal din celulă şi ogradă.

O carte de cert interes este Jurnal din vremea pandemiei, de Tiberius Vasiniuc (Cluj: Eikon, 2020). Subtitlul cărţii este lămuritor: Optzeci de zile în jurul casei sau Cum am luat parte la o contraistorie. În Argument, autorul îşi expune poziţia, clarificând finalitatea însemnărilor diaristice, rostul jurnalului fiind de a menţine „în stare de «trezvie» dialogul minţii şi al spiritului“. Cotidianul, redus de starea de urgenţă la spaţiul restrâns al casei, impune o limitare a dinamicii corporalităţii şi a mentalului, într-o ambianţă impregnată de ştirile din mass-media şi de informaţiile deconcertante de pe reţelele de socializare. Jurnalul e, pentru autor, o manifestare a dorinţei imperioase de a scrie, forma stilistică a scriiturii rezumând un anumit echilibru între expresia calofilă şi onestitatea etică, măsurând astfel metamorfozele afective şi de sensibilitate generate de „intrarea (fără voie) în jocul transgresivităţii“. Solitudinea, distanţarea, izolarea reprezintă stări-limită care accentuează şi mai mult nevoia de a fi aproape de semeni, de a-i şti aproape. Imperativul onestităţii îl face pe autor să nu camufleze paradoxurile şi contradicţiile paginilor sale, să nu îşi cosmetizeze enunţurile, din aspiraţia de a contura o „imagine anamorfică a tabloului zilelor noastre“, un tablou veridic al izolării care nu înseamnă altceva decât o lungă aşteptare a întoarcerii la normalitate, la activităţile curente.

Primele însemnări denotă stupefacţia, uimirea radicală în faţa impunerii stării de urgenţă, ce limitează mişcarea, schimbă „tempoul vieţii“, modifică mentalităţi, reformulează conduite, reevaluează habitudini şi afectează comportamente, generând o nouă abordare axiologică şi gnoseologică a apropierii, a raportului direct cu ceilalţi. Sensul vieţii, descifrat în rutina cotidianului, se modifică radical, impresia fiind a unei derulări nedefinite a secundelor, copleşitoare, cu forţa unei apăsări „căreia nu-i dăm contur“. Interogaţiile diaristului se referă la propriile aşteptări, la propriul metabolism cognitiv, la posibilele metamorfoze pe care condiţia umană le poate suporta. Gesturile, gândurile, notaţiile despre viaţa cotidiană se întretaie cu lecturi febrile prin care revolta e descifrată ca întoarcere spre interioritate, relevându-se, totodată, absurdul, luciditatea şi reverberaţiile scepticismului sau incapacitatea de a înţelege lumea în care trăim. În mod inevitabil, enunţurile autorului se orientează spre teatru, spre eroi tragici, cum este Hamlet, cel care, jucând rolul bufonului, „se sacrifică pentru a-şi salva autorul aflat într-o teribilă criză“, durerea fiind evaluată ca „act confesiv“, ca „mărturisire autoflagelatoare“, într-un moment autoreferenţial de „teatru în teatru“, în care eul şi dublul său reiterează un „joc nesfârşit de oglinzi.”

Adaptarea la criză, dialogul impersonal, distanţa dintre conştiinţe, fenomenologia vederii celuilalt reprezintă teme recurente în jurnal, scriitura consemnând cu luciditate confruntarea perpetuă cu o realitate iluzorie, construită de cei claustraţi, „o lume în care penitenţa se transformă din act autoflagelator, epuizant, în cunoaştere de sine şi de altul“. Răzbat, în filigranul însemnărilor zilnice ale acestor vremuri tulburi, incertitudini şi interogaţii, reflecţii despre teatru, despre clipă şi despre istorie. Fluxul zilelor e însoţit de fluxul ştirilor, de monotona intoxicare mediatică, care face mai dureroasă şi mai dramatică era claustrării. Între efectele claustrării e resimţită o „diminuare a rezervelor universului imaginativ“, dar şi o periclitare a echilibrului afectiv, pe care dialogul, comunicarea cu Celălalt, îmbrăţişarea, întâlnirea le pot asigura, după cum, în perfect contrast cu izolarea, cu atmosfera de claustrare, se regăseşte natura renăscută („Grădina dă semne tot mai evidente de renaştere. Verdele începe să-şi spună cuvântul, iar mugurii pomilor par gata să scoată la lumină florile şi frunzuliţele tinere.“).

Diaristul resimte însă şi erodarea micilor gesturi, rutina şi beneficiile unor activităţi pe termen scurt, înregistrând, în enunţuri febrile, o stare paradoxală, în care se amestecă până la indistincţie „liniştea şi turburarea, goana inconştientă şi stupoarea, nevoia (aproape fiinţială) de a comunica şi muţenia izolării“. În aceste condiţii, deloc favorabile, ceea ce crede autorul că se poate face este să se culeagă „un dram de cunoaştere şi de înţelegere cu privire la istoria pe care vrând-nevrând o scriem împreună“. Foarte elocvente sunt reflecţiile cu privire la imixtiunea mediei şi a ideologiei în teritoriul mişcător al pandemiei, dar şi notaţiile privitoare la avatarurile comunicării, care a cunoscut o dezvoltare fără precedent pe diversele platforme online (lecţii, cursuri, tele-conferinţe etc.), articulându-se astfel o realitate virtuală de dimensiuni inimaginabile înainte. Desigur, pandemia a generat trăiri, conduite, reacţii şi efecte psihologice dintre cele mai diverse, de la optimismul nejustificat, la scenariile apocaliptice şi la accesele de panică iraţională, de la refuzul drastic al contactului cu semenii, la sfidarea măsurilor de distanţare fizică, la neîncredere sau revoltă. Toate informaţiile primite de noi se regăseau, în acea perioadă, sub auspiciile abundenţei de detalii, fiind generatoare de temeri, contradicţii şi paradoxuri. Cu toţii ne aflam, pe de altă parte, sub presiunea fake-news-ului, a jocurilor de putere şi a teoriilor conspiraţiei, prospere în vremuri extreme, generând reacţii emoţionale acute, temeri iminente şi decizii iraţionale. Dincolo de însemnările gesturilor zilnice, a detaliilor cotidianului, jurnalul lui Tiberius Vasiniuc e relevant prin densitatea ideatică, prin interogaţiile şi reflecţiile despre libertate, individualism, despre sentimentul social, despre boală, rol sau mască, despre distanţarea socială, în relaţie cu distanţarea estetică şi cu cea
brechtiană, percepute ca retragere, sublimare afectivă, căci, în aceste vremuri de criză, „cel mai important act de iubire este să rămâi la distanţă de obiectul afecţiunii tale” (Slavoj Žižek). Jurnal al unei crize, al grijii faţă de nevoile proprii şi faţă de nevoile celorlalţi, Jurnal din vremea pandemiei, de Tiberius Vasiniuc stă sub semnul unei etici a scrisului ca „metodă de elecţie în evitarea haosului“, ca logică instrumentală a relaţiei cu ceilalţi. Turnura etică subtextuală, comprehensiunea şi compasiunea, ca filtre ale emoţiei, sentimentul demnităţii, reacţiile empatice cu relevanţă cognitivă, toate acestea se reflectă, ca într-un palimpsest fragil, în paginile febrile, dense, delicate ale acestui jurnal, în care istoria personală şi istoria lumii se întretaie şi îşi răspund în mod imperceptibil, dar nu mai puţin semnificativ.