a16

Uitarea şi memoria

Iulian Boldea

Un roman al capcanelor uitării, al revelaţiilor memoriei şi al vicisitudinilor istoriei este Oraşul închis, de Viorica Răduţă, apărut la Editura Polirom, în anul 2017. Oraşul e Rîmnicu Sărat, reputat mai ales pentru cunoscuta închisoare comunistă care a existat acolo, o „închisoare a tăcerii“ sau o închisoare „a izolării totale“, cum a fost definită, fără urmă de exagerare. Procesul torţionarului, comandantul Vişinoiu, pe care îl imaginează Mihăiţă, o fiinţă bolnavă (sindrom confuziv de detenţie), care trăieşte între două lumi, cea reală şi cea a unui trecut agonizant, în care sunt redate fantasme şi imagini din captivitate, dar şi dialoguri interioare sau imaginare (cu Ion Mihalache). Celălalt pol al naraţiunii e ilustrat de Ilinca, cea care reprezintă istoria din „epoca de aur“, redând, în reflexe mimetice, aspecte ale oraşului, fragmente de real, sensuri ale unei tăceri vinovate, ale spaţiului carceral malefic, ale suferinţei şi durerii multiplicate la infinit. Ştefan Borbély redă, într-un comentariu aflat pe coperta a patra a cărţii, semnificaţiile naraţiunii: „Romanul Vioricăi Răduţă e construit pe logica inelelor concentrice, lipsa de libertate a închisorii repercutîndu-se, în exterior, în libertatea ca resemnare sau indiferenţă pe care o trăiesc oamenii. Cele două destine care structurează volumul, unul masculin şi unul feminin, nu se vor întîlni cu adevărat niciodată, soarta lor fiind aceea de a evolua ca linii paralele. Însă radiografierea a ceea ce se află între aceste două linii conferă calitate măiestriei de romancier a Vioricăi Răduţă, fiindcă e foarte greu să duci pînă la capăt un roman făcut doar din nuanţe de alb, gri şi negru. Cîteodată, fotografii «oraşului închis» ajută la fixarea unor instanţe, aşa cum o fac memoria sau documentele inserate în text“.

Romanul este, în fond, o construcţie multietajată, o surprinzătoare mixtură de tehnici narative diverse, în care distorsiunile spaţiale şi glisările temporale se întretaie, iar imaginile de o concreteţe tulburătoare, cu detalii atroce sau cu reflexe ale spasmului fiziologic, se întâlnesc cu imagini fantasmatice. Aceste imagini,încadrate în rama unei scriituri poematice, surprind profunzimi lăuntrice şi spectre ale trecutului, viziuni şi aluzii, prin care se consolidează echilibrul construcţiei narative. Substanţiale, descrierile încadrează destinul personajelor, redându-le pregnanţă caracterială şi coerenţă tipologică. Fantasmele delirante ale lui Mihăiţă restaurează o lume a damnării şi a durerii, stabilind punţi între prezent şi trecut, în timp ce sensibilitatea sa acută îi permite să facă permeabilă „tăcerea“ oraşului, să ofere identitate spaţiului carceral marcat de suferinţă şi de uitare: „Când intră în librărie, Mihăiţă îşi aduce aminte cum a văzut şoaptele, sprijinite de zidul din nord al închisorii. Întâiul păcănit de armă întârziase o clipă chiar pe chipul ofiţerului. Adolescentul întârziase într-o uimire care nici nu era a lui. Era a străzii Horia, până dincolo de linii. Ăsta sunt eu, Mihăiţă. Am văzut doar uniforma, a spus la interogatoriu. Coboară pe Centru, dar la atelierul fotografului se vede ca un mort, de departe. Mai ales că de pe faţă nu-i dispăruse nici sârma ghimpată, cu uniforma prinsă în ea, nici glonţul, luat în cădere de o zdreanţă. Adică om, îşi spune. Eram aproape copil şi execuţia de pe zid a durat o clipă. Şi nu mai am amintiri. De ce nu chemaţi pe altcineva, ar fi vrut să spună, dar se abţinu. Şi aşa parcă înfigeau ace în el. Fotograful i-a văzut, de pe peretele din atelier, culoarea decolorată a ochilor şi a trecut la următorul client. Clipa din aparat însă a trecut în Mihăiţă“. Deambulările lui Mihăiţă pe străzile oraşului tăcut oferă cititorului o panoramă, alcătuită din fragmente revelatorii, a acestei lumi în care memoria fotografiază detalii şi fărâme de trecut, într-o reţea de goluri şi plinuri ficţionale, de instantanee ale ororii, ale unei istorii traumatizante, greu de surprins în cuvinte.

Se revelează astfel o suită de fotografii mişcate din care se nasc nucleele şi palierele epice, naraţiunea romanescă fiind alcătuită din aluviuni ale unui real dens, dar şi din fantasme, din proiecţii onirice ce construiesc şi deconstruiesc o atmosferă agonizantă, o ambianţă a damnării expusă în clar-obscur. Oraşul însuşi se transformă într-un enorm spaţiu carceral, în timp ce imaginile închiderii, ale încremenirii şi ale căderii devin toposuri recurente ce favorizează o percepţie acută a traumelor istorice surprinse în esenţa lor inconturnabilă. E o lume în care teroarea devine o prezenţă cotidiană, iar claustrarea atotputernică e sugestiv proiectată în imaginea sârmei ghimpate care aduce cu sine efigia, cu sugestii thanatice, a unei perpetue înserări şi, apoi, a unui întuneric inclement („Umblă cineva înăuntru, şoptea Mihăiţă cel sărac cu duhul, lipindu-şi urechea de ziduri. Că ştiţi voi ce viaţă au cadavrele? Nu, copiii nu voiau să ştie. Duhul că s-a găsit o fantomă să vorbească, auzi! Da’ fiecare celulă e un întuneric. Nu mai spune, Mihăiţă, doar nu stă mirosul de ars în picioare de dimineaţa până seara. Stă, că de asta au grijă veghetorii. Stă în pâslari, ca să nu se audă. Doar nu e om. Nu, e moartea. Poate vine de la ferestrele puşcăriei, Mihăiţă. Ferestrele sunt tot oameni. Da’ de unde, nu ajunge nici ziua la ele, Mihăiţă. Nu, că întunericul şi se pune în ochi şi mergi prin el ca prin iad. Şi în umbra care pluteşte pe zid până la Horia, apoi se întoarce. Mihăiţă spune că Râmnicul este mereu într-o înserare“). Frescă a unei umanităţi damnate, romanul Oraşul închis e o naraţiune anamnetică, o reconstituire, minuţioasă şi gravă, a imaginii funeste a închisorii, dar şi a unei Istorii alienante, restituită din fărâme, din instantanee, din fotografii ce documentează asupra unui oraş al apusurilor: scenele de suferinţă, de durere, de tortură se prelungesc într-o degradare graduală a spaţiului citadin. Boala, moartea, frigul şi întunericul pun stăpânire, încetul cu încetul, asupra caselor, străzilor, oamenilor, în timp ce pereţii devin martori ai unui trecut irespirabil („S-a închis puşcăria, Mihăiţă, din ’63. – Pereţii, amintirile, nu“).

Memoria devine, în roman, o temă epică şi etică în egală măsură, o temă prin care se restaurează nu doar frigul simbolic al închisorii exterioare, ci şi ipostaze ale claustrării lăuntrice. Cu o compoziţie densă, marcată de o suită de închideri şi deschideri ale naraţiunii, de un amalgam de scene, personaje şi obiecte, de imersiuni în trecut şi reveniri în prezent, de dislocări spaţiale şi temporale, romanul e rezultatul unor acumulări succesive, al unei aglutinări de dimensiuni şi elemente narative diverse, din care decurge, în fond, densitatea arhitecturii romaneşti. Desigur, dincolo de paginile cu acut aspect referenţial, în care impresia de concretitudine este copleşitoare, se remarcă numeroase, sugestive şi simbolice resurse poematice („Se îmbracă în lumina mestecenilor“, „Doar rugina mai lucrează la trei schimburi, dar nu ştie nimeni“, „Frica se strecura ca o şopârlă pe piatra casei“, „Aşa arată liniştea neagră“, „Dar i se părea că pe locul demolărilor nu mai sunt dimineţi“). O astfel de structurare poematică a frazei este, într-un anumit fel, o modalitate de atenuare a agonicului, de îmblânzire a traumei, de eliberare a imaginarului epic din această monstruoasă închisoare în care maladia, claustrarea şi frigul par prezenţe atotputernice („Aflat, spre seară, pe peronul gării, Mihăiţă vede bine cum noaptea încearcă să iasă din clădirile ciopârţite. Poate e doar iluzie optică, îi spusese doamna Miron, de la crepuscul. Totuşi, cerul stătea deja agăţat de noapte ca un cearcăn imens. Câinii degeraseră cu privirea afară din ei. Mihăiţă îşi face o cruce mare şi trece prin holul Caselor de bilete spre bulevard“). Reconstituire a unei lumi carcerale, romanul Vioricăi Răduţă problematizează, în fond, într-o scriitură gravă, acută şi densă, două toposuri esenţiale ce au marcat cu asupra de măsură cursul accidentat al istoriei noastre postbelice: uitarea şi memoria.