a13

Poeme

de Daniela Hendea

Ultima sală de aşteptare

Confesiunea

de dimineaţă durează treizeci de minute,

sub patrafirul

de apă fierbinte care ţâşneşte

din burta unui boiler.

 

 

Îmi asum

poziţia de execuţie cu

gloanţe încinse-n ceafă, ascuţite

în trecerea printre şuruburi de înaltă

presiune.

 

 

Apostazia se-oglindeşte

în romburi de faianţă.

 

 

Pe condens

trasez cu burice-ncreţite

ciorne.

 

 

Următorul meu copil

nu va

privi prin mine

în timp ce stau cu braţele deschise.

 

 

Mâinile

nu-i vor

atârna pe lângă corp

când îl voi strânge în braţe.

Nu-mi va

cunoaşte vocea altfel

decât înăbuşită de

membrana

care-mi căptuşeşte

bazinul.

 

 

Nu

voi aştepta cu sufletul la gură,

supravegheată de specialişti –

primul gângurit,

prima privire,

primul cuvânt.

*

Va

sublima,

 

 

din stalactita

aninată de placentă,

sub lumina răsfrântă din

chiuretă prin cervix,

 

 

însoţit de tremurul controlat al mâinilor

mele semnând formularul,

 

 

un goodbye

în gând, de la nume nedat,

în singura sală de aşteptare

pe care o vom

împărţi.

 

 

Double exposure

Înregistrez fiecare mişcare

din viaţa bondarilor. Invazia lor

pe pasiflori. Imortalizez

comportamentul lor în timpul

hrănirii.

 

 

Cum? Îi ochesc

prin vizorul aparatului de fotografiat. Plaja

focală fluctuează. Chenarul roşu

ţintuieşte insecta-n

claritate.

 

 

Click! Click! Schimb unghiul

la care-mi înclin capul. Click! Mă aplec

puţin. Flexez genunchii. Click!

 

 

Bondarii se rostogolesc în polen.

Click! Click! Curcubee

scapără de pe aripile lor

stafidite.

 

 

Click! Click! Nu ajung la

floarea din vârf, pe care

lumina o-mbăiază. Mă urc

pe un scaun, îmi pierd/îmi recapăt

echilibrul. Click!

Un bondar decolează, mă ameninţă

în opturi prin faţa ochilor.

 

 

Eu sunt aici numai să vă observ,

mă confesez,

ca şi cum ne-am putea înţelege.

 

 

Click! Click! Setez opţiunea cascadă.

Am făcut patrusute cincizeci şi trei

de poze.

 

 

Click! Click! Click! Degetul

pe declanşator parc-ar presa

anevrismul care-mi irigă

creierul cu nelinişte.

 

 

O-mpinge până iese

din focus, o înlocuieşte

cu frica de înţepătură, cu fascinaţia

trupurilor bondoace care

levitează,

 

 

îmi sleiesc

cu trompele autismul

din fiecare neuron,

autismul

se îmbibă în puful galben

de pe trunchiurile lor.

 

 

Bondarii

nu rezistă peste iarnă.

Regina

lor e singura care

supravieţuieşte, apoi

depune ouăle pentru o nouă

generaţie.

 

 

De aceea

nu-şi construiesc stupi/nu produc miere,

se cuibăresc în găuri

sub pământ.

 

 

Creierul meu s-ar putea

preschimba

într-un stup peste iarnă.

Fiecare neuron ar găzdui

câte unul. Bondarii

 

 

să-mi burduşească

Mintea. Niciun gând

nu mai are

loc.