a10
| Permafrost
Eugen Uricaru
Toată lumea s-a ales cu cîte ceva de pe urma revoluţiei. Valer Negrea-Negrescu, inginer constructor, detaşat inexplicabil şi pe neaşteptate, de cîteva luni la mina din Suruleşti, departe nu doar de Bucureşti dar şi de orice oraş sau măcar orăşel şi, de aceea, părînd că se află în altă lume, Valer Negrea-Negrescu s-a ales cu un bolovan cît un pumn de miner, al naibii de greu. Atît de greu încît atunci atunci cînd l-a scos din seiful directorului a trebuit să-l ia cu amîndouă mîinile. Seiful fusese spart de cei care intraseră primii în clădirea jalnică, coşcovită de ploaie, a Administraţiei minei. În afară de restaurantul Letea, era cea mai arătoasă construcţie din aşezare. De fapt, restaurantul era un fel de bufet sătesc mai măricel, dacă voiai să găseşti pe cineva fără să cauţi prea mult, te duceai acolo, îl găseai fie jos, unde podelele scîrţîiau şi miroseau a petrosin, fie la etaj, unde puteai tăia fumul de ţigară cu cuţitul. De fapt, clădirea Administraţiei şi restaurantul Letea, se chema aşa de la rîul care înconjura Suruleştii, erau cele două obiective care au fost luate cu asalt de grupul gălăgios de revoluţionari. Sfîrşitul lui decembrie fusese neobişnuit de călduros, o mare parte a bărbaţilor ieşiţi în stradă erau doar în cămaşă iar, din această pricină, arătau deosebit de romantic. Străbătuseră strada principală, între restaurant şi clădirea administraţiei, de cîteva ori, fluturînd steaguri tricolore fără stemă ori cu stema decupată. Nu era sigur că văzuseră aşa ceva la televizor pentru că la Suruleşti televizorul nu funcţiona de obicei. Fie din lipsă de semnal, fie din cauza penelor de curent care distrugeau treizeci la sută dintre aparatele electrice, supuse şocului de revenire a energiei; lumea se învăţase repede cu toate neajunsurile, prefera să ţină aparatele închise. La Suruleşti nu exista niciun atelier de reparat televizoare, iar singurul om care se pricepea să remedieze un circuit electric era chiar el, Valeriu Negrea-Negrescu, unicul inginer din localitate. Reparase fierul de călcat şi chiar televizorul gazdei sale, şoferul Luntraşu, cel care îl adusese cu camionul în Suruleşti, trecînd Letea prin vad, cu apa ajunsă pînă la baia de ulei a motorului, calm, fumînd cu gesturi largi, scoţînd rotocoale pe gură, cu un pufnet care părea un mormăit de satisfacţie. Reparase televizorul şi Luntraşu îl recompensase cu două cutii de şuncă presată, chinezeşti, „ajutorul de iarnă“ spusese rîzînd. Se părea că va avea un festin la masa de Crăciun. Nu era singurul care se gîndea la sărbătoarea de Crăciun, cînd totul a fost dat peste cap. Televizoarele au început să meargă şi toată lumea care se uita la ele a văzut ce se întîmpla în studioul 5. Semăna cu filmele ruseşti despre revoluţie pe care le văzuse în copilărie. Nu apucase să-l vadă pe poetul care aducea cu Maiakovski şi care anunţase că Dumnezeu şi-a întors faţa către români, dar în toată agitaţia reuşise să-l vadă pe cel care îl dusese la întrevederea în urma căreia a fost trimis la dracu-n praznic, adică la Suruleşti, unde nu avea nimic de făcut dar nici nu putea să plece, să se întoarcă la Bucureşti. Fusese trimis să închidă mina, toate căile de acces, dar pe nimeni nu interesa asta. Oricum, nimeni nu era nebun să intre nesilit acolo. Mina era un loc ameninţător. Nu era şi înspăimîntător, deoarece de multă vreme nu mai intrase cineva în galerii. Cîndva, în urmă cu treizeci şi ceva de ani, poate chiar patruzeci, de acolo se extrăgeau în fiecare zi tone de pietriş, de bolovani colţuroşi, proveniţi din zeci de explozii controlate, ca la orice mină, dar totul încetase brusc. În schimb, viaţa la Suruleşti s-a stins încetinel. S-a ajuns la un nivel greu de sesizat de la Centru atunci cînd din localitate au fost retrase, pe nesimţite, şi comandamentul Miliţiei, şi cel al Securităţii, cînd n-a mai fost nevoie de un comitet orăşenesc de partid, cînd Secţia Financiară şi Poşta au dispărut peste noapte. Practic, Suruleştii mai existau doar pe hartă, hărţile locale şi cele militare, nicidecum cele generale sau didactice, iar faptul că nimeni nu intervenise la Direcţia de Drumuri şi Poduri să refacă trecerea peste Letea, ruptă în inundaţiile din 1970 arăta limpede că pe nimeni nu mai interesa acest loc. Doar apariţia lui, în vara lui 1989, a mai fost un semn că totuşi, în hîrtiile şefilor, Suruleşti mai exista, nu fusese şters din controale . Mai era un semn – de două ori pe lună şoferul Luntraşu trecea Letea şi aducea salariile la biroul directorului unde moţăia toată ziua o secretară dotată cu o maşină de scris. Cînd pleca din birou, tovarăşa Cheţi, adică Lucreţia, punea lacătul pe maşină, să nu fie folosită în scopuri ilegale şi duşmănoase, în absenţa ei. Mai era un telefon la care puteai suna dar de la care nu puteai chema pe nimeni deoarece nu avea disc. În acel birou, Luntraşu aducea salariul tuturor angajaţilor din Suruleşti, banii erau aşezaţi în plicuri de culori diferite, în funcţie de originea lor, galben de la Centrala Minelor, verde de la Cooperaţie, alb de la Admnistraţia judeţeană, doar banii lui Valer Negrea- Negrescu nu erau puşi într-un plic. Inginerul îi primea direct acasă, de la gazda lui, seara, în vreme ce Luntraşu se uita la Telejurnal. Nu se obosea să urce pînă în vîrful dealului unde se afla baraca de şantier şi unde inginerul citea tot felul de cărţi la lumina unui bec spînzurat deasupra mesei, nu avea nimic de făcut şi nici nu ar fi avut cu cine să lucreze şi nici materialele necesare unei construcţii, fie ea şi doar un zid de protecţie. Seara, Luntraşu se uita cu toată atenţia la Telejurnal, nu scotea o vorbă, doar ofta – icnea din cînd în cînd, mai ales cînd crainicul Petru Popescu începea să citească un pomelnic de cifre aiuritoare, reprezentînd rezultatele campaniei agricole de toamnă. Cînd se termina Telejurnalul, Luntraşu îi număra banii pe colţul mesei – ăştia-s toţi, ia-i singur – spunea, sunt banii tăi, te plăteşte statul să nu faci nimic! Dacă ai face, nu ţi-ar da nici un sfanţ! – mai spunea, exact atunci cînd punea pe masă o sticlă de Ceres, o băutură gălbuie cu un gust vag de whisky. – Hai să bem dom’ inginer, pentru că am luat-o din banii tăi, cum s-ar zice, faci cinste! Făcea cinste de două ori pe lună cu acelaşi fel de băutură, inginerului i se făcea rău peste noapte, uneori voma, Luntraşu nu avea nimic. În luna decembrie 1989 au băut doar o singură dată. Avansul cuvenit, care se plătea în 22 în fiecare lună, n-a mai fost adus de şofer pentru că la Suruleşti s-a petrecut revoluţia. Agitaţia a început pe la ora 11 de dimineaţă iar pînă seara, cam cînd s-a lăsat întunericul, totul se terminase, altfel spus – fusese devastat sediul Administraţiei minei iar ambele săli de la restaurantul Letea gemeau de lume. Responsabilul adusese două televizoare, cîte unul în fiecare sală şi clienţii erau foarte mulţumiţi, mai ales că berea era gratis. Băuturile tari, nu, dar berea era gratis din partea Frontului. Frontul se constituise chiar acolo pentru că toată lumea interesată era de faţă şi sala era destul de arătoasă. Inginerul Valer Negrea-Negrescu a fost ales în Consiliu. Totul s-a petrecut fulgerător, Luntraşu , care în loc să se ducă după bani a rămas pe loc, la revoluţie, parcă ar fi ştiut el ceva, s-a ridicat şi a zis – Îl propun pe domnul inginer. Să se ocupe de partea tehnică! – Apoi s-a aşezat încet, în vreme ce toţi ceilalţi au ridicat mîna ori au aprobat cu glas tare – E bun inginerul, e de-al nostru! – S-a uitat mirat – întrebător spre şofer. Luntraşu, negru, uscat, cu umeri ascuţiţi, împungînd haina, i-a făcut cu ochiul apoi, brusc, a devenit serios şi interesat de cum merg lucrurile mai departe. De fapt, nu era nimic de făcut. În Suruleşti nu fusese pînă atunci nici o autoritate reală şi nici nu avea cum să fie nici în viitor. Tot ce era cît de cît de valoare la sediul Administraţiei minei fusese luat de către grupul de demonstranţi – draperii, scaune, vreo trei fişete de metal, un reşou, multe bibliorafturi din care hîrtiile fuseseră aruncate pe geam, un covor de iută, ceşti de cafea şi două fierbătoare – ei beau cafea şi noi doar nechezol ! – se auzise un strigăt care a întărîtat şi mai mult grupul, iar drept urmare cîţiva inşi au reuşit să spargă seiful din camera alăturată biroului directorului. Au fost foarte dezamăgiţi cînd înăuntru au găsit doar un bolovan întunecat la culoare, destul de colţuros, care nu făcea doi bani. Un pietroi – e cenuşiu cum a fost şi viaţa noastră în vremea comuniştilor – a filosofat cineva, dar nu l-a luat nimeni în seamă. Între revoluţionari nu se afla nici un miner, fie muriseră, fie nu se puteau deplasa pe picioarele lor, altfel şi-ar fi dat seama cu ce aveau de-a face atunci cînd se uitau nedumeriţi la conţinutul seifului. Pietroiul a rămas neatins în cutia de metal căptuşită cu plumb, ca să fie greu de cărat, probabil, pînă cînd inginerul Valer Negrea-Negrescu a ajuns şi el pe urmele demonstranţilor în cabinetul directorului. Nu mai fusese niciodată acolo. Nici nu existase vreun motiv să ajungă. El nu avea nicio treabă cu funcţionarea minei din Suruleşti. Fusese trimis acolo pe neaşteptate, cu o misiune precisă – Dumneata, tovarăşe inginer, te duci acolo şi ridici la gura minei şi pe toate căile de acces în subteran, un zid îndeajuns de solid încît să interzică intrarea oricui în galerii. E o măsură umanitară, umanitară, înţelegi, u-ma-ni-ta- ră – repetase şeful cadrelor, tovarăşul Roibu şi asta a fost prima sa nedumerire privind detaşarea la Suruleşti. – Ce are Roibu cu sarcinile de serviciu? Nici măcar inginer, nici măcar tehnician ori maistru nu e şi uite că-i dă lui sarcini de serviciu! – Te duci şi te apuci de lucru, imediat. Înţelegi, în 24 de ore te prezinţi la Suruleşti şi te apuci de treabă. Hîrtiile le trimitem noi, după aceea. După cîteva secunde grele, de pauză, Roibu a adăugat – Cu poşta specială! Chiar aşa o să le trimitem, cu poşta specială! Ca să înţelegi, tovarăşe inginer, că nu e de joacă! Înţelesese că nu e o glumă detaşarea asta, dar nu pricepuse dacă era vorba de astuparea galeriilor, ori de trimiterea lui la capătul lumii, cît mai departe posibil de Bucureşti. Ca şi cum i-ar fi ghicit nedumerirea, Roibu a completat cu o voce joasă, abia auzită – E o misiune umanitară, tovule, sută la sută umanitară! S-a gîndit atunci, în biroul şefului de cadre, cu uşă capitonată şi complet fără ferestre, o măsură de siguranţă, desigur, să nu intre cineva pe geam şi să umble la dosare, s-a gîndit că-l trimiteau la dracu în praznic să salveze viaţa copiilor care s-ar fi putut rătăci în mină jucînd de-a v-aţi ascunsa, ori viaţa beţivilor din Suruleşti care ar fi umblat pe şapte cărări pînă s-ar fi pierdut în adîncul galeriilor. Dar Roibu, perspicace ca întotdeauna, l-a adus la realitate – Te trimitem acolo ca să nu te dea afară, cum au de gînd unii tovarăşi! – şi a ridicat arătătorul mîinii drepte către tavan. Acolo sus nu mai era nimeni decît acoperişul şi, poate, nişte porumbei. Vara era pe ducă şi porumbeii se înfoiau pe creasta de tablă a clădirii. – Aha – a făcut el şi cu o oarecare doză de maliţie a adăugat – şi trebuie să vă mulţumesc pentru asta? Roibu l-a privit nedumerit – de ce să-mi mulţumeşti mie? Mulţumeşte cui trebuie, că ai neamuri la Ierusalim, altfel nu ştiu ce se alegea. Măi tovarăşe, ai grijă, chiar dacă ai proptele sus, pînă la ele te mănîncă ştii tu cine. Se pare că ai gura cam slobodă. Dar nu mai comentez. Te duci la Suruleşti şi cu asta, basta! Faţa încreţită, părul alb, îngălbenit de la fumul de ţigară, ochii mici, negri şi gura subţire, ca o tăietură pe obraz, îi dădeau aerul unui încercat luptător politic, ceea ce nu era cazul. Roibu lucrase în cooperaţie şi ajunsese la Trustul de Construcţii pentru că la cooperaţie nu mai avea loc iar la construcţii era o foame uriaşă de oameni de cînd se deschisese, ca un crater atomic, şantierul Casei Poporului. Ajunsese la serviciul personal pentru că la cooperaţie îşi făcuse mulţi prieteni pe la miliţie, pe la partid, pe la Securitate, cooperaţia fiind în stare de multe surprize şi minuni în vremurile acelea de austeritate, cum se spunea pe şoptite. Aşa se face că după cîteva luni, în preajma Crăciunului, inginerul Valer Negrea-Negrescu a ajuns şi în cabinetul directorului minei. Oricît încercase pînă atunci, nu reuşise să intre din cauza unei secretare blonde, plinuţă şi foarte hotărîtă atunci cînd era vorba să-l ocrotească pe director de întîlniri neplăcute. Întîlnirea cu un inginer trimis de la Bucureşti să închidă mina la care el era printre puţinii salariaţi, nu putea fi decît neplăcută. Directorul conducea mina deoarece avea secretară şi şofer, iar inginerul ăsta voia să o închidă neavînd nici secretară, nici şofer! În primele săptămîni după sosirea în Suruleşti a bătut zilnic la uşa secretariatului, apoi a lăsat-o mai moale cu zelul în serviciu şi uite aşa, exact cînd renunţase cu totul la ideea unei vizite la cabinet, revoluţia l-a adus chiar acolo. Mai mult decît atît, l-a făcut să rămînă acolo şi nici să nu se mai gîndească la tot ce lăsase în urmă şi departe. Atît de departe încît părea o altă lume dinspre care veneau veşti şi, din cînd în cînd, cîte un semn adus de Haron Luntraşu, gazda sa din prima zi de cînd sosise acolo, gazda şi, într-un fel, consilierul său de încredere. N-a ştiut că va avea nevoie de un consilier. Tot ce făcuse la Bucureşti, în facultate şi apoi pe şantierul de blocuri în care fusese repartizat, făcuse de unul singur. Cum s-ar spune, de capul său. Doar atunci cînd s-a împrietenit cu grupul de la Acvariu, un restaurant cu geamuri vitrină, parcă anume făcut să vezi cine cu cine stă la masă, direct de pe trotuarul de vis a vis, ca să nu baţi la ochi, doar atunci a început să simtă că nu mai gîndea chiar şi doar cu mintea lui. Era, cumva, în grupa juniorilor, deşi avea aceeaşi vîrstă cu ceilalţi, cu Paulică Becheru, deştept foc dar şi norocos, era însurat cu nepoata ideologului Bibi Ianculescu, cel care îi suflase în ureche lui Dej şi care îi sufla în ceafă lui Ceauşescu. Avea cam aceeaşi vîrstă cu Rafael, profesorul de socialism ştiinţific de la un liceu mărginaş, cu o figură bizară, părea cuprins de gînduri dar, de fapt, avea o expresie bovină, dacă reuşeai să o descoperi şi nu puteai face asta decît dacă nu te lăsai impresionat de trucurile sale fotografice, ştia să pozeze şi să cucerească femeile cu aspiraţii intelectuale. De aceea şi mergea prin Bucureşti cu bicicleta, ştiind că este privit. Nu se uita nici în dreapta, nici în stînga, avea o ţinută de bărbat elegant şi stăpîn pe situaţie chiar şi atunci cînd risca să fie lovit de un camion ori de o Volgă, miza că orice şofer, oricît de ajuns ar fi fost, ţinea la carnetul de conducere. Îl claxonau, îl înjurau, îi arătau pumnul, el era calm şi pedala mai departe. Era forma lui subtilă de a-i şantaja. Ştia că nu aveau încotro şi îl vor lăsa să-şi vadă de drum. Iar el îşi vedea de drum, imperturbabil, avînd o singură grijă – să nu-şi strice imaginea pe care cucoanele o construiau cu un soi de fanatism în admiraţia lor. Nu era deloc sigur că era vorba de o atracţie specială pentru el, cît de revelaţia că există în realitate un personaj care venea chiar din imaginaţia lor. Ah, da, imaginaţia putea avea şi ceva sexual, cu atît mai mare era pasiunea lor intelectuală pentru Rafael Cîrlan, un cabotin, dar nu un mediocru. Era sigur că Rafael era un cabotin, dar nu un mediocru deoarece acest lucru îi fusese spus apăsat de Neculai Crăciun, cel care părea cel mai anost din grup dar care era cel mai inteligent şi cel mai decis. De acest lucru şi-a dat seama foarte tîrziu, atunci cînd parcă s-a trezit din somn şi a constatat că, deşi Neculai Crăciun mai că nu scotea o vorbă, ei, toţi ceilalţi participanţi la vorbăraia de la Acvariu spuneau şi făceau, mai mult spuneau, doar ce îl interesa pe acesta. Arunca un subiect pe masă, spunea două trei cuvinte iar ei se porneau pe tocat, pe analizat, întorceau totul pe faţă şi pe dos, nici nu-l mai băgau în seamă pe Crăciun, iar el se retrăgea într-un colţ de masă, crea o penumbră abia perceptibilă în jurul său şi îi lăsa să se desfăşoare. – Are diabet, se curăţă Ceaşcă într-un an – Ai văzut că răguşeşte imediat, la şedinţe nu se dă drumul la aerul condiţionat, poţi să fierbi în costum, nu se dă, mi-a zis Bibi săptămîna trecută, mai durează cel mult şase luni, tumoră la laringe, n-are scăpare! Gorbi l-a avertizat, i-a trimis şi o invitaţie să se trateze la nu ştiu ce clinică din Novosibirsk! Ha, ha, în Siberia, e bună! Habar nu ai, e un oraş locuit numai de de genii, Akademik Gorod, dar important este că ruşii ştiu şi îl avertizează pe faţă, asta e glasnost, Gorbi ăsta o să schimbe faţa lumii, n-ai văzut că e însemnat în frunte? – Erau pălăvrăgeli dar tot foloseau la ceva. Îi ţineau laolaltă şi le crea sentimentul că sunt foarte înverşunaţi, că se opun cu toată convingerea la isteria care bîntuia în ziare, la radio, la televiziunea parţial color. Aşa cum era el, un pîrlit de cercetător la unul din zecile de institute cărora nimeni nu le mai ştia nici rostul şi nici numărul, dar care ţineau ocupate sute şi sute de persoane care altfel s-ar fi apucat de cine ştie ce aiureli ca să-şi treacă timpul, molatec şi uşor de pierdut din vedere cum era el, Crăciun îi făcuse rost de un televizor color. A moşmondit ce a moşmondit şi l-a trimis undeva pe Griviţei, unde era sediul unui club de fotbal al Miliţiei şi şi-a luat în primire televizorul. Cu banii jos şi chitanţă, fără conversaţie. În timp ce se îndrepta către garsoniera lui de pe Calea Victoriei, într-o clădire veche cu opt etaje, cu vedere spre curtea interioară în care vara dormeau pe cartoane lucrătorii de la salubritate, s-a gîndit că se ajunsese la culmea corupţiei, un favor însemna să primeşti ceva legal, plătit cu chitanţă. Pentru pîrliţi totul era mai scump şi pe ascuns. Pe ascuns, era un fel de a zice, ceea ce era cu adevărat ascuns era calea legală, aşa cum i se oferise lui. Crăciun, ăsta, era mai tare decît se vedea că este şi ştia, sigur, mai multe decît lăsa să se înţeleagă că ştie! – Rafael nu e un mediocru, dovadă stă faptul că tocmai mediocrii îl adoră, se închină la el! Simţul cel mai dezvoltat al unui mediocru, dragă Valer, este simţul mirosului. Ei sunt cei mai dispuşi să strîmbe din nas cînd nu le place ceva. Înţelegi, lor le place sau nu le place, judecata nici nu-i interesează, nici măcar interesul nu intră la socoteală. Iar, Rafael al nostru, le place. Nu înţeleg ei prea bine ce le spune el, dar le place şi ăsta e cel mai important lucru! Valer Negrea-Negrescu era inginer şi nimic altceva. Unui inginer nu-i poţi cere să te creadă cînd îi spui că îţi place ceva. El crede doar dacă verifică. Din cauza aceasta nu l-a luat în serios pe Neculai Crăciun, omul cu cele mai neaşteptate reacţii şi legături pe care îl cunoştea. Dar, cu timpul, s-a convins că trebuia să fie exact invers. Să-l ia în serios. Era şi asta un fel de verificare inginerească. Acolo şi-a dat seama că Neculai Crăciun îi lipseşte. Nu era vorba de o necesitate stringentă, pînă la urmă relaţia dintre ei nu era nici de prietenie, nici din interes, cum se întîmpla îndeobşte, ci era altceva. Era o lipsă, care îi ţinea într-o zăpăceală continuă, o confuzie generală. Nu avea cu cine să discute, cu cine să dezlege cele cîteva chestiuni care îl apăsau. Se trezise trimis la ordin, şi la Suruleşti nimeni nu primisese vreo hîrtie în legătură cu apariţia lui acolo. I se spusese că va trebui să deschidă un şantier prin care să închidă gurile minei, dar nimeni din Suruleşti nu era atît de nebun încît să se aventureze în mina părăsită de atîţia ani. De decenii, practic. Mina era părăsită, dar direcţiunea minei exista. Mai era şi plătită. După cum şi el şi-a primit banii, salariul şi sporul de izolare plus sporul de şantier. Culmea ar fi fost să-i trimită banii şi pentru activitate în subteran. Dar asta nu era trecut pe fluturaş. Primea banii dar nu semna nici un stat de plată iar fluturaşul era doar pentru el. Nimeni nu-i cerea nici o semnătură pentru banii pe care Luntraşu îi aducea de două ori pe lună. O clipă i-a trecut prin minte că poţi lua bani de la Stat fără să semnezi doar într-o singură situaţie, dar situaţia cu pricina nu se potrivea cu Suruleştii şi cu el la Suruleşti. Tot Neculai Crăciun îi spusese despre o astfel de situaţie atunci cînd s-a oferit destul de ferm să plătească o masă cu un cost care te făcea să-ţi simţi vîrful degetelor prinse în uşă, era un chef unde Paulică Becheru se făcuse praf şi-şi dăduse drumul la gură, dînd tot din casă. Atunci Paulică a zis o chestie care l-a speriat pe Crăciun care, din cauza asta, s-a grăbit să se ducă la chelnerul care moţăia pe un scaun lîngă uşa bucătăriei şi să plătească întîi bacşişul şi după aceea consumaţia. Cînd Neculai Crăciun s-a întors la masă, cu un aer spăşit, de parcă făcuse cea mai mare ticăloşie din viaţa sa, Valer s-a simţit dator să vîre mîna în buzunarul de la piept şi să scoată banii, toţi banii lui de leafă, umbla întotdeauna cu toţi banii la el pentru că niciodată nu ştiai la ce coadă te nimereai – icre negre sau picioare de pui, era bine să fii pregătit să faci faţă la orice provocare a comerţului socialist, a scos banii şi atunci Neculai Crăciun l-a privit cu ochii abia mijiţi, ai fi spus că se uita la o gînganie nu la el, ditamai inginerul – stai cuminte, băiete, sunt lucruri care e mai bine, să rămînă neplătite. Stai liniştit, sunt bani fără impozit! – Paulică Becheru nici nu observase, ori nu-i păsa, că Neculai Crăciun plătise totul, o sumă care întrecea binişor salariul unui asistent universitar, chiar şi cu studii în Germania Federală, cum era el. Se număra printre puţinii care beneficiaseră de programul de burse care venise ca o pleaşcă pentru cei mai buni studenţi în anul întîi, prin 1967, oricum, înaintea crizei cehoslovace. Toată lumea ştia că nu ajungea să fii un student foarte bun, mai trebuia să ai şi sprijin puternic să intri pe listă. Dar tot aceeaşi lume era mulţumită – măcar de data asta nu ajungea să ai proptele, trebuia să fii şi bun. Asta era noutatea, o noutate care promitea, nu puteau fi nesfîrşiţi cei buni cu sprijin, după ei vor intra pe listă şi ceilalţi, buni dar fără pile. Ori cu pile vagi, nelămurite ori indecise. Paul Becheru s-a numărat printre cei puţini care s-au întors în ţară. Dar o a doua listă nu s-a mai deschis. Fusese o decizie logică – dacă nici ai noştri nu se mai întorc, de ce s-ar întoarce un fitecine? Paul Becheru se dăduse în petec. Cine ştie ce veste primise, cine ştie ce semn i se făcuse, numai de el înţeles, că s-a îmbătat imediat. Avea un fel caraghios de a se pili – se îmbujora, tenul său de brunet autentic devenea strălucitor, pur şi simplu faţa lui Paulică scînteia. Iar de vorbit, vorbea într-una. Nu-şi pierdea şirul şi nici nu lăsa pe nimeni neplătit. Dădea replici, punea la îndoială, îngîna batjocoritor pe oricine nu-l asculta cu sfinţenie. De data aceea vorbise mai mult de o oră despre Gorbaciov şi vizita pe care acesta o făcuse recent la Bucureşti – E gata, nea Puiu ajunge tras pe frigare! Şi el şi puicuţa lui! O să fie puşi la zid şi ta-ta-ta, bilet de dus, gata compostat, pentru lumea cealaltă! Şi cu toate că Neculai Crăciun tocmai plătea nota lîngă uşa bucătăriei atunci cînd Paulică imita cum se trage cu pistolul automat, cînd s-a întors la masă, după ce i-a explicat inginerului că nimic nu era de plătit, a întrebat foarte calm şi foarte clar – Şi cine o să tragă, Paulică, cine o să tragă, că el e comandantul supreme, ştii că militarii nu… Paul Becheru avea o lumină jucăuşă în ochi. Femeile îl considerau un bărbat cuceritor, aproape ca un cîntăreţ de operă ori chiar de muzică uşoară. Brunet, atletic deşi cu tendinţe de îngrăşare, cu părul inelat, nu chiar creţ dar buclat, de la mama lui, cu sprîncene negre, conturate, care subliniau culoarea neobişnuită a ochilor săi, un fel de galben – verzui, întotdeauna umezi. Ochi de tigru. Şi avea o privire de felină mare, îngustîndu-şi pupilele cînd voia el, deşi medicina spune că aşa ceva nu se poate. S-a uitat la Neculai Crăciun cu un aer de stăpîn al situaţiei, de om care ştie ceea ce alţii nu ştiu – Militarii, nu. Dar civilii, civilii da! Uite, prietenul nostru Valer, ori chiar Rafael, ar putea fi printre ei. N-ar fi surprinzător, ei sunt civili şi nimic nu le va interzice să săvîrşească un act, ca să spun aşa, nu neapărat reparatoriu, nu neapărat de justiţie, dar cu siguranţă unul revoluţionar. Iar revoluţiile nu sunt niciodată judecate. Ele sunt cele care judecă şi care pedepsesc. Vă dau o ştire bună, băieţaşi, nu mai este mult şi harşti, cade ghilotina. Apropos, ştiţi ce profesie avea Guillotin ăsta, inventatorul satîrului mecanic? Nu ştiţi, că nu citiţi nimic despre revoluţii, voi citiţi doar cărţi în care se spune cum se fac ele, ei bine, domnul cu pricina era veterinar. Invenţia lui era pentru vite, să nu se chinuie, bietele de ele. Nici aristocraţii Franţei nu au suferit! Foarte igienic! Pentru prima data, Neculai Crăciun a ieşit din penumbra în care stătea mereu, asculta şi plătea, uneori aproba mormăind, parcă era în Parlamentul englez, dar atunci a adăugat la cele spuse de Paul Becheru – Ghilotina a fost pentru toţi, chiar şi pentru cei care au adus-o în piaţă! Paul s-a înroşit brusc, a pufăit prin nările cîrnoase şi arcuite, – ştiu domnule, întotdeauna revoluţia îşi mănîncă copiii! Te asigur că de data asta, nu. Pentru că deşi se pune la cale o contra-revoluţie care se va numi Revoluţie, nu va fi nici una, nici alta. Nu va fi decît sfîrşitul unei perioade. Cred că putem accepta cu toţii că e momentul să terminăm, să punem punct perioadei staliniste, cel puţin aici, în România, dacă nu cumva în tot Lagărul. Cred că ştiţi că, de fapt, lagăr înseamnă pur şi simplu tabără. Şi a început să rîdă, nu înainte de a spune – Moş Gorbi s-a decis că nu mai vrea să fie pionier. Nu mai vrea să ajute bătrînele să treacă strada! Probabil în acele cuvinte se afla secretul pe care îl aflase şi din cauza căruia îi chemase pe toţi la restaurantul lor preferat, pus pe chef şi lipsit de orice inhibiţie, ca să nu mai vorbim de prudenţă. Ai putea crede că îl sfătuise cineva să nu-şi ţină gura. Era şi asta o cale pentru ridicarea unei temelii necesare viitorului apropiat. Valer Negrea-Negrescu, după ce a pătruns în sediul Administraţiei minei Suruleşti, n-a mai plecat de acolo destul de multe zile şi nopţi. Găsise o canapea uşor scîlciată dar încă bună, cine ştie la ce şi de cine fusese folosită pînă atunci, era în cămăruţa fără geamuri din spatele biroului directorului, o chiuvetă şi o canapea, ăsta era tot inventarul, dormea pe ea şi mînca din cutie peşte conservat în ulei. Fără pîine, deoarece în primele zile nimeni n-a mai lucrat în Suruleşti, nici măcar brutăria. Şi cum ar fi putut să lucreze? Lumea stătea grămadă în sala restaurantului, se bea bere direct din sticlă, unii susţineau că e mai igienic, alţii că aşa au băut de cînd se ştiau. Se uitau cu sufletul la gură la ce se întîmpla la Bucureşti ori în altă parte, la Suruleşti, în afară de plimbarea cu steaguri şi ocuparea Administraţiei şi a restaurantului, nu se putea întîmpla nimic altceva demn de a fi luat în seamă. Cel puţin aşa se arătau lucrurile pînă în acel moment.
Fragment din romanul Permafrost Eugen Uricaru Permafrost |