a9

1. Diferenţe şi asemănări

Vladimir Tismăneanu

La modul ideal, ar trebui să evităm cu toţii confuziile conceptuale: autoritarismul nu este totalitarism. Totalitarismul este mult mai grav, este autoritarism exacerbat prin certitudini ideologice. Autoritarismul vine de la un dictator care este egoist, lacom şi nemilos, care vrea să stea la putere pentru că îi place foarte mult. El ştie că oamenii suferă sub guvernarea lui, dar pur şi simplu nu îi pasă. Opresiunea îşi găseşte debuşeul în spaţiul public – nu poţi scrie, nu poţi vorbi sau acţiona împotriva lui, altfel poliţia te întâmpină cu multă forţă. Dar măcar spaţiul privat este ferit. În casa ta, cu familie şi prieteni, te poţi plânge. Te poţi inclusiv gândi la injustiţia guvernării dictatorului şi visa la o schimbare de regim; dictatorului nu îi pasă că îl urăşti. De fapt, chiar se bucură atunci când rapoartele poliţiei lui secrete exprimă insatisfacţia manifestată în spaţiul privat: înseamnă că oamenii dau afară, se descarcă. Cârcotaşii din jurul mesei rareori se răscoală.

De partea cealaltă, totalitarismul invadează spaţiul privat. El este sistemul de guvernare în care conducătorii promovează o ideologie ce are obiectivele totalizatoare, omogenizatoare şi purificatoare ale fascismului sau comunismului. Liderii cred că ceea ce fac este just, drept – deşi nu pentru toată lumea, pentru că unii oameni sunt opresori „diabolici“ (burghezia, culacii, evreii), drept care trebuie să dispară. Dictatorii totalitari sunt, în fapt, lipsiţi de sine. Spaţiul privat este cucerit în plus faţă de cel public pentru că aceşti tirani vor ca tu să crezi în ideologia lor, să crezi că dictatura lor este bună de vreme ce este şi singura cale de a-i înfrânge pe duşmanii salvării şi de a-i aduce laolaltă pe cei rămaşi, oamenii de ispravă, într-o uniune a fericirii. Propaganda şi îndoctrinarea au dominat în totalitarism mai mult ca teroarea. Dacă gândeai sau şopteai diferit, puteai fi luat la ţintă. Totalitarismul este mereu mai sadic. Crede cu neclintită tărie în ceea ce face, aşa că este fanatic. Şi sunt cu mult mai mulţi cei arestaţi şi omorâţi, şi cu mult mai multă sălbăticie, decât sub autoritarism.

În autoritarism, sigur, pot ajunge mulţi oameni la închisoare. Atrocităţile chiar au loc, dar ele nu sunt justificate printr-o grandioasă, presupus infailibilă viziune despre lume. În totalitarism, există milioane de oameni în lagăre de concentrare. În autoritarism, liderul ştie că nu are dreptate, dar nu ţine morţiş să aibă. În totalitarism, Liderul crede că are dreptate, prin urmare va face tot ce-i stă în putinţă pentru a-i distruge pe cei care i se împotrivesc. Nicio dictatură autoritară tradiţională nu a beneficiat sistematic de lagăre de concentrare, în vreme ce fiecare stat utopic revoluţionar, da.

Un regim este particularist, celălalt este universalist. Unul este naţionalist, iar celălalt este internaţionalist. În autoritarism, toată lumea este opresată de dragul conducătorului. În totalitarism, conducătorii vor să distrugă duşmanii sociali (sau biologici) în acelaşi timp cu promovarea grupului de ispravă, meritoriu, prin urmare predestinat.

1. Cicluri istorice şi utopism comunist

Comunismul – cu referire la marxismul aflat la putere în secolul XX – este totalitar, în toate aspectele sale. Pentru comunism, grupul mesianic, Mântuitorul, este proletariatul, clasa muncitoare industrială, grupul mitic şi fetişizat al oamenilor puternici, inocenţi, oneşti, suferinzi, dar glorioşi, care sunt presupus înrobiţi de lumea capitalistă şi al căror drept este acela de a se bucura de Raiul pe Pământ. Comunismul se dedă agendei totalitare, masacrând pe foarte mulţi şi amuţindu-i pe toţi, pentru că este marcat de convingerea fermă a aducerii muncitorilor în imperiul libertăţii, salvându-i astfel de precaritate, durere şi alienare.

Cât despre alte ideologii care se amestecă adesea în concepţiile populare despre comunism, trebuie spus că adevăratul socialism este ideea unei strategii evolutive pe drumul către o societate mai echitabilă. Şi n-ar trebui să existe nici vărsare de sânge, nici opresiune, pentru că socialismul nu-i va opri niciodată şi nici nu-i va condamna pe oamenii care vorbesc sau protestează împotriva lui. Cei care o fac nu sunt socialişti democratici. Ei sunt proto-leninişti. Aceasta este o cu totul altă poveste. Cei mai buni socialişti sunt anti-comunişti şi anti-fascişti. Socialismul este despre libertate şi egalitate, nu doar luptă de clasă şi răzbunare socială. Să ne gândim la social-democraţii germani din Germania anului 1932, care luptau simultan împotriva partidului comunist stalinist şi a naziştilor.

Comunismul reprezintă o prefacere apocaliptică menită să suprime burghezia ca clasă şi proprietatea privată ca temelie a relaţiilor sociale şi economice. În cele din urmă, statul se va retrage – spun ei (deşi comuniştii n-au putut explica vreodată cum anume şi de ce se va întâmpla acest lucru). Este vorba, aşa cum a spus-o chiar Friedrich Engels, de saltul din tărâmul necesităţii în cel al libertăţii. Este pe atât de vag pe cât este de încrezător şi pasionat. Pentru părinţii fondatori, tărâmul ori regatul necesităţii are nevoie de tehnologie modernă. Marxismul originar anticipează că Revoluţia va izbucni în Germania şi Marea Britanie, cele două ţări industrializate (la începutul secolului XX). Vorbim, aşadar, de locul în care şi-au imaginat că Revoluţia devine posibilă pentru că acolo proletariatul era şi cel mai oprimat, unde „capitalismul“ era şi cel mai sever aplicat. Revoluţia solicită un proletariat conştient – adică total oprimat, ştim noi azi –, iar Utopia care rezultă necesită tehnologie pentru a-i susţine acea viziune. Ceea ce înseamnă acest lucru este că regimul comunist poate apărea doar în Occident, promiţându-le adepţilor săi că va aduce Utopia – acolo unde toată lumea poate să aibă mai multe slujbe de-a lungul unei zile, doar pentru câteva ore, şi totuşi să aibă acces la mâncarea şi bunurile pe care le doreşte.

Un imperativ moral justifică Revoluţia, care pretinde să pună capăt suferinţei clasei muncitoare. Un imperativ ştiinţific sanctifică, de asemenea, aceeaşi clasă, în sensul că Revoluţia este un fenomen natural care se va produce indiferent de ceea ce decid să facă oamenii. Până acum, în istorie, fiecare epocă a fost una a luptei de clasă, unde o clasă a înrobit-o pe alta, până când sclavii s-au răzvrătit cu succes. După care, era următoare începe mereu prin înrobirea celor inferiori de către foştii sclavi, repetându-se astfel un mare cerc vicios.