MICHEL LAYAZ: LOUIS SOUTTER, PROBABIL

Prezentăm aici un fragment din al unsprezecelea roman al scriitorului francofon Michel Layaz (Louis Soutter, probablement, Éditions Zoe, 2016) consacrat artistului violonist şi pictor Louis Soutter (născut în iunie 1871 la Morges, lângă Lausanne, mort în februarie 1942), văr cu arhitectul Le Corbusier, prieten cu scriitorii timpului, admirat de Jean Giono – carte ce seamănă cu o biografie, dar una revizitată cu sensibilitatea şi inteligenţa unui scriitor recunoscut şi apreciat, el însuşi mare amator de artă.

Michel Layaz este un autor cu subiecte ce se inspiră din relaţiile familiale complexe, cum se observă chiar din unele titluri, Les Larmes de ma mère /Lacrimile mamei publicat în 2003 (Premiul Michel-Dentan şi Premiul ascultătorilor RSR) sau Louis Soutter, probabil, unde reface biografia unui artist care a suferit de prea puţina apreciere a familiei, de lipsa dragostei materne. La această tematică federatoare se adaugă altele ca inadecvarea socială, împingerea spre periferie a inadaptaţilor moral într-o societate fundamental normativă. Louis Soutter provenea dintr-o familie burgheză calvinistă cu precepte morale stricte, chiar dacă în vila familială se dau seri muzicale unde Louis cântă la vioară şi printre spectatori se numără un oarecare Ramuz. Tatăl e farmacist, mama profesoară de pian, viitorul artist plastic mai are o soră, Jeanne, şi un frate. După o perfecţionare la Paris, este sedus de o tânără originară din America, se căsătoreşte cu ea şi o urmează la Colorado Springs. Dar artistul nu este făcut pentru o existenţă domestică şi revine rapid în Europa, spre nemulţumirea familiei sale. Încet, încet este marginalizat, apropiaţii mor rând pe rând, se trezeşte fără resurse pentru că are obiceiul de a cheltui nebuneşte, cântă prin diverse orchestre simfonice, în final e obligat să trăiască într-un azil pentru bătrâni, el care nu are decât 52 de ani. Singurele momente fericite sunt cele în care desenează.

Autorul reia date concrete din viaţa artistului Soutter şi le luminează, le învie dar nu tranşant, ci doar sugerând, avansând ipoteze, cu frecvente formulări ca „probabil“, „poate că“, „putem lesne imagina“, forme verbale la condiţional, confruntând şi adâncind cititorul în lumea ficţiunii. Cartea a fost distinsă cu Premiul elveţian de literatură 2017 – una din cele mai prestigioase distincţii helvete. Traducerea în limba română urmează să apară la editura Eikon în toamnă.

Exasperată sau poate nemaiştiind cum să procedeze, directoarea făcu apel la lotul de ameninţări: o să-i confişte din nou vioara, o să-i interzică orice ieşire, o să cheme jandarmii, o să-l mute într-un stabiliment pentru bolnavi mintali.

Louis înlemni.

Eu nu sunt nebun. Nu sunt nebun, domnişoară Tobler. Directoarea stătea în chenarul ferestrei din birou. Devenise calmă, avea acum vocea unei mame supărate, a acelor mame ce îşi învinovăţesc pe cel mai nevinovat dintre fii, care le încarcă conştiinţa, o acoperă cu o capă neagră, urzicătoare. Nu ar fi trebuit s-o scoată din ţâţâni. Era vina lui. Louis se scuză, cuprins de remuşcări. Vina, eterna vină, vina de netrecut care revenea bucuroasă, vina ce transformă oamenii delicaţi în păduchioşi, aruncă viaţa în funduri de prăpastie, acoperă carnea cu o vale a lacrimilor. Forţă a tenebrelor. Abces. Putregai. Vina pe care nimic n-o poate opri în afară poate de tuşul negru aruncat pe hârtia albă pentru a spune rănile şi plăcerile corpului. În locul vinei să vină bucuria creatoare! Să-şi impună domnia! La naiba cu tot restul!…

***

La braţul verişoarei, după inevitabilele prezentări şi salutări cu domnişoara Tobler, Jean Giono vizită sălile comune, traversă culoarele Azilului. În câteva minute, ochii lui albaştri deprinşi să capteze, înregistrară sute de imagini, iar nările lui sensibile detectară diverse mirosuri: de creme cu camfor şi de loţiuni dezinfectante, din cele produse de corpurile uzate, cele de resturi de mâncare, de praf şi de aer închis pe care nicio fereastră oricât de larg deschisă ar fi fost nu le face să dispară. Dacă unii dintre bătrâni nu erau absolut lipsiţi de emoţii, alţii, complet cocârjaţi, păreau nişte trupuri vizitate de viermi. Se auzeau trosnituri, zgomote metalice, şuşoteli, plânsete înăbuşite, horcăieli. Un râs dureros se auzi rapid si dispăru tot atât de repede. Jean îşi simţi tâmplele pulsând şi parcă se simţi rău. Atâţia ochi care-l priveau, pe el sau poate altceva, plini de neîncredere, ori de nimic, pupile încleiate ori nişte ochi de peşti, şi din când în când câte o străfulgerare, de ură sau de mândrie, poate şi de simpatie, de curiozitate, nu trebuia să le ocoleşti ci să le domesticeşti. Jean se apropie de un crucifix roşu ca sângele, observă alături regulamentul afişat pe perete, citi la întâmplare articolul 14: Rezidentul care comite acte imorale sau care, printr-un comportament neadecvat, compromite liniştea locului, va fi dat afară după ce va primi avertisment. Dat afară… şi se va duce unde? Şi care erau actele acelea imorale?

La fel ca Jean, Antoinette, avea o forţă specială şi amândoi ar fi trebuit să binecuvânteze hazardul care făcea că în vinele lor curge sânge piemontez, viguros şi sănătos. Urcară împreună la ultimul etaj. De îndată ce Louis auzi o voce întrebând dacă poate intra, ascunse speriat desenul şi se ridică brusc în picioare.

Cei doi bărbaţi se uitară lung unul la celălalt şi-şi strânseră rapid mâna. Pe Jean îl uimi aerul de aristocrat decavat şi de superioritate spirituală de pe chipul lui Louis. Se hotărâră să iasă, să facă câţiva paşi. Louis purta un pantalon din flanelă şi espadrile albe, cămaşă de mătase şi o gambetă violet şi emana o nobleţe naturală care te-ar fi făcut să crezi că se plimba printre săteni ca printre supuşii săi. Cei câţiva paşi se transformară într-o plimbare spre Orbe, râul care trecea pe lângă Ballaigues, şi se prelungi vreo două ore. Louis nu avea postura aceea stranie – genunchii îndoiţi şi corpul mult aplecat în faţă – pe care o afişa în restul timpului. Jean fu surprins de agilitatea cu care bărbatul ce avea douăzeci şi patru de ani mai mult decât el ocolea stâncile şi hăţişurile, sălta printre tufele de ferigi şi mărăcini. Într-un fel de efuziune comună, cei doi complici enumerară ce zăreau în jurul lor: muşchiul verde, trunchiurile de copaci, scoarţă, pietre, rădăcini, ierburi, frunze, ramuri, moţuri, instinctul animalelor care fugeau din calea lor. Împărtăşeau viaţa ce mişuna, o respirau, o pipăiau, se bucurau de ea. Avea ea cumva la bază un plan divin care organiza armonia a tot ce vedeau?… Lui Louis îi plăcea brazda desenată de râu, forma copacilor, a ramurilor, căuta să se exprime în cuvinte precise, să numească razele soarelui traversând prin frunziş pentru a se prelungi pe oglinda apei, dungi aurite ce sclipeau pe deasupra întunecimii de la suprafaţă. Jean, la rândul lui, vorbi despre cartea pe care aproape o terminase, Le chant du monde, (Cântecul lumii), despre Antonio, de felul cum corpul lui Antonio, atât de implicat în viaţa fluviului, fusese fasonat de acesta.

***

Când îl văzu venind cu un Domn de prin alte părţi, André Barraud fu imediat încântat de accentul meridional al acestuia şi de felul cum lua pământul în mână, îl pipăia şi-l privea. Discutară despre criza din Franţa şi cea din Elveţia, despre lipsa locurilor de muncă şi despre faptul că-n Germania nimeni nu mai avea chef de râs acum (…) După aceea se despărţiră înveseliţi.

Pentru a reveni la Ballaigues, cei doi hoinari urcară în maşina Poştei. Nu schimbară prea multe vorbe, ci mai mult zâmbete. Jean înţelese cât era de umilitor pentru Louis să trăiască pe spezele societăţii într-o promiscuitate în care cea mai mică libertate pe care şi-o acorda aducea a turpitudine. Era nerăbdător să-i vadă desenele, să descopere ce se scurgea din sângele acelui om pe hârtie. Hotărâră să se vadă din nou a doua zi…

La întoarcere în casa verişoarei, Jean se închise în biroul pe care şi-l improvizase în pod, unde lucră până târziu şi cu spor. Vizita la Azil, oboseala plimbării şi întâlnirea cu Louis în loc să-l tulbure, dimpotrivă, îi limpezi mintea. Cuvintele care acum galopau. Frazele se animau. La naiba cu toţi cei ce cred că nu se scriu pagini frumoase fără o greutate pe suflet sau fără umbra ghilotinei.

Dimineaţa, într-o lumină nespus de albă şi clară, printre ierburi vesel înverzite, Antoinette şi Jean porniră din nou spre Azil.

***

Din ultimul sertar al comodei, Louis scoase hainele care acopereau un teanc voluminos de desene, pe puţin patru sute. Le puse pe masă şi îl lăsă pe Jean să se uite la ele în voie. Scriitorul le cercetă pe îndelete. Se uita la fiecare desen, apoi îl întorcea delicat, cu gesturi liniştite aflate la antipozii învălmăşelii ce-i cuprindea mintea. Din colţul său, Louis pândea fiecare semn de pe faţa lui Jean, încercând să ghicească ce simţea şi ce gândea, îngrijorat de reacţiile musafirului. Contează numai aprecierile celor pe care-i stimezi, restul nu e decât glorie de cloacă, paradă pentru parveniţi. În cea mai bună parte din desenele lui Louis, Jean vedea mai întâi urmele naturii, ale vieţii organice ce-şi crea cu alfabetul şi regulile ei un limbaj propriu. Liniile se amestecau, alunecau, proliferau, fabricau trama de unde apăreau, într-un suflu puternic, contorsiuni, obsesii, forme care abia ivite ameninţau deja să dispară.

***

În mai puţin de cincisprezece ani, Louis produsese unul din cele mai impresionante ansambluri grafice al secolului douăzeci. Desenase ce şi cât putuse el desena mai bine, dar acel mai bine nu ajunsese la capăt de drum, se cerea reînnoit, împins dincolo de suferinţe şi de încântare. Alte constelaţii aşteptau să fie deflorate, teritorii în care să te pierzi, desenul şi viaţa făcând una, insecabili, aceeaşi substanţă, acelaşi suflu, până la moarte. Louis îşi îndreptă spatele, se întoarse la fereastră. Noaptea nu se răcorea îndeajuns iar conştiinţa lui nu se limpezea. Luă cartea care era pe masă, netezi coperta, repetă titlul scandând, detaşând fiecare silabă: Si le soleil ne revenait pas/ Dacă soarele n-ar mai apărea. Henry-Louis Mermod, editorul lui Ramuz în Elveţia, îl incitase pe Louis s-o ilustreze. Cu condiţia să-mi daţi o peniţă de aur, îi răspunsese Louis uitându-se lung la el, cu capul lăsat un pic pe spate. Asta se petrecuse în aprilie din anul în curs, la câteva săptămâni după expoziţia care se ţinuse timp de zece zile la Galeria Valloton.

***

Trasă cu peniţa plină de tuş câteva linii şi unghiuri, un fel de plăci de faianţă, ceva vag semănând cu linierea caietelor de şcolar ce-i serviseră la primele desene. Louis se opri un moment, se uită la foaie, căutând distanţa potrivită. Ceva nu era în regulă! Abia dacă distingea ceea ce desenase. Închise ochiul stâng, se concentră, se bucură constatând că ochiul drept era bun. Când îl închise şi pe cel drept, parcă o perdea de fier se lăsă în jos, brusc, de nepătruns, acoperind lumina şi imposibil de ridicat. Îşi simţi corpul parcurs de o rafală rece, îşi privi mâinile şi le întoarse încet pe o parte şi pe alta, cu palmele în sus apoi cu dosul, încercă să-şi mişte degetele, le răşchiră apoi şi le pocni. Marionetele acelea bolnave erau lipsite de agilitate. De lut încheieturile mâinii iar degetele de piatră, îşi spuse Louis. Fir-ar ea de bătrâneţe care atacă ce este mai important!… Parcă auzi vocea oculistului pronunţând cu tonul celui pentru care cuvintele sunt detaşate de realitate: scleroză coroidă. S-o fi mirat cumva că există termeni atât de precişi pentru a distinge tot felul de forme de degenerescenţă, cuvinte pe care buzele medicale le cunosc şi le articulează cu o satisfacţie ca de sentinţă definitivă? Scleroză coroidă: ca o rană, ca fierul topit.

Prezentare şi traducere de
Florica Courriol