MARIA GHITTA: PREGĂTIRI PENTRU ANUL UNIVERSITAR 1923/24 ŞI „NAŢIONALIZAREA“ CLUJULUI

„Odată cu căldurile verii, mişcarea studenţească s-a liniştit. Studenţii sunt plecaţi acasă, pe la căminuri, unde îi calmează sfaturile părinţilor, cari ei singuri pot aprecia în întregime pierderea ce au suferit copiii lor în anul acesta. Studenţii rămaşi la oraşe – foarte puţini – îşi văd de treburi aşa că putem spune că actualmente nici nu există o mişcare studenţească câtuşi de puţin pronunţată“ (Înfrăţirea, 5 iulie 1923).

Descrierea idilică a liniştii de peste vară e făcută într-un ziar local apropiat guvernului şi exprimă mai mult o speranţă. Aceea că tot ce fusese mai greu trecuse, că de-acum, sub efectul moralei părinteşti, studenţii îşi vor revizui atitudinea, conştientizând gravitatea acţiunii lor: un an de studiu irosit. Iar acest lucru, în mod evident, nu trebuia să se mai întâmple. Toropeala verii şi lipsa aparentă a vreunei activităţi studenţeşti serveau şi ca proiecţie pentru o toamnă similară. Una în care ritmurile academice revin la normal, asemeni apelor întoarse în vechiul lor făgaş.

Pentru cei familiarizaţi însă cu agitaţia intensă în care se găsea o mână de studenţi în vara anului 1923, sub conducerea liderului lor, calmul de suprafaţă era iluzoriu, iar descrierea lui, ironică. Ceea ce pentru unii (autorităţi de tot felul, profesori, părinţi şi chiar studenţi) reprezenta scenariul dezirabil, anume „revenirea liniştită la cursuri“, era pentru alţii, dimpotrivă, spaima cea mare, eşecul suprem, de evitat prin orice mijloace. Fiecare dintre părţi lucra în pauza de vară la reuşita propriului plan.

Ceva ecouri ale tumultului recent răzbăteau însă. De pildă, vestea că au fost descoperiţi atentatorii împotriva rectorului Iacobovici, iar „aceştia ar fi trei studenţi antisemiţi“, dezavuaţi de „studenţimea serioasă care s-a declarat împotriva atentatorilor“ (Patria, 22 iunie 1923). O veste previzibilă, deşi intens negată de lideri ai studenţilor.

Sub semnătura aceluiaşi Iacobovici, rector încă în funcţie la sfârşitul lunii iunie (mandatul rectorului şi al Senatului pe care-l prezida era, în epocă, de numai un an universitar), apăreau şi noile condiţii de înscriere în Universitatea din Cluj. Mai precis, înscrierea era precedată, condiţionată, de un examen, iar acest fapt reprezenta o premieră absolută. Examenul oral anunţat pentru intrevalul 1-15 octombrie urma să verifice cunoştinţele candidaţilor la probe specifice domeniului ales (litere-filosofie, ştiinţe, drept, medicină). Pentru toate cele patru facultăţi din Universitate deveneau însă obligatorii şi următoarele materii de admitere: Limba română, Istoria românilor, Geografia României.

Administraţia universitară satisfăcea astfel, cu asupra de măsură, una din cerinţele iniţiale ale revoltei studenţeşti: teste de limba română pentru admiterea la Facultatea de Medicină. Nu numai că proba a fost extinsă la celelalte facultăţi, dar a şi fost însoţită de altele, noi, menite toate să verifice calitatea de bun (cetăţean) român a potenţialului student, cel puţin în ceea ce priveşte cunoaşterea materiilor anunţate. Era încă un semnal, unul cât se poate de clar, pe care conducerea instituţiei (şi Ministerul Instrucţiunii) îl dădea studenţilor, că înţelege şi satisface partea considerată „rezonabilă” a programului lor, aşteptând – desigur – un răspuns în consecinţă al acestora; un răspuns care să permită instituţiei să funcţioneze. Studenţilor li se arăta şi cealaltă parte a strategiei. După interzicerea, prin regulamentul din luna mai, a acţiunilor cu „caracter naţional“ (dar, de fapt, tot mai „politic“) ale organizaţiilor studenţeşti în interiorul Universităţii, se deschidea, prin măsurile anunţate o lună mai târziu, o largă acceptare a cererilor naţionaliste, în speranţa obţinerii consensului dorit între „studenţi“ şi „profesori“.

Noile măsuri privind admiterea în Universitate făceau parte dintr-un plan mai amplu, menit să dea satisfacţie – în mare parte – studenţilor, fără a le oferi însă ceea ce nu era de oferit: numerus clausus. Totul în speranţa obţinerii liniştii necesare. Ideile care guvernau noua orientare a intrării la facultate mai fuseseră însă formulate. Într-un manifest dactilografiat, în circulaţie în căminul studenţesc încă la începutul lunii martie 1923, un asemenea plan devenea posibil, de vreme ce guvernul refuzase să pună în practică reducerea ponderii evreilor în învăţământul superior, în proporţie cu reprezentarea lor procentuală în totalul populaţiei ţării. În preambulul acelui text se spunea: „Ştim cu toţii ce înseamnă acest refuz venit din partea Partidului la putere, care – poate – e cel mai anti-semit dintre toate partidele Ţării. A spera rezolvarea favorabilă din partea celorlalte partide e un non-sens, ştiind că toate s-au declarat categoric în contra acestei cereri. Ori, mai e o modalitate, chiar legală, pe care şi autorităţile noastre o aprobă: să mărim numărul studenţilor români şi implicit numărul străinilor va scădea, se va micşora în raport cu al nostru. Evident că e un numerus clausus, însă interpretat în alt sens, legal, admis de toată lumea şi, ce-i mai mult, instituit cu concursul eficace al autorităţilor (s.n.)“ (BCU-„Lucian Blaga“, Ms. 5993, 2.03.1923.)

Cu alte cuvinte, ceea ce nu le putuse oferi „la vedere“, guvernul le propunea studenţilor „prin intermediari“, în cazul de faţă „Dl. Prof. Ştefănescu-Goangă“, cel care le-ar fi expus unor studenţi „liniile generale ale proiectului său referitor la aceasta“. Era un plan în doi timpi, sau în două categorii de măsuri. Mai întâi se rezolva problema cazării, prin alocarea către medicinişti a unui nou cămin, care avea să fie „la toamnă“ „complect amenajat“: „Chestiunea căminurilor odată rezolvată, vom fi siguri de preponderenţa covârşitoare a elementului românesc“ (Ibidem.) O a doua etapă/parte a proiectului prevedea restrângerea posibilităţii de înscriere – dar, atenţie! – numai la Facultatea de Medicină. Fragmentarea admiterii în două intervale de timp, primul pentru români, al doilea pentru minorităţi, însoţită de „un examen riguros la limba şi literatura română, geografie şi istorie, printre cei care nu au absolvat liceul românesc“, aveau să asigure succesul obţinerii rezultatului dorit: „Nu e NUMERUS CLAUSUS, cu toate acestea va fi mai eficace“ (Ibidem.)

Conducerea de la „Petru Maior“ s-a arătat – ca de atâtea ori – surdă la propuneri menite să înlocuiască în vreun fel numerus clausus; chiar cu ceva considerat mai „eficient“. A păstrat însă documentul între actele sale, considerându-l util pentru viitori cercetători!

Propunerile pe care Ştefănescu-Goangă, director al căminului, le transmitea studenţilor la început de martie 1923 erau, de fapt, parte a unui plan de măsuri ce se discuta intens în acea perioadă în interiorul administraţiei universitare şi care avea deja o istorie. La 4 ianuarie, acelaşi an, într-un „comunicat“ comun al rectorilor şi decanilor de la universităţile din ţară şi al ministrului Instrucţiunii Publice, prof. dr. Angelescu, apăruseră deja ideile ce defineau strategia: „…2). Cererile studenţilor relativ la Căminuri şi Cantine vor fi rezolvate în cel mai scurt timp posibil pentru satisfacerea nevoilor studenţilor. Se va alcătui o lege a Căminurilor şi Cantinelor dotându-le cu toate cele necesare pentru ajutorarea studenţilor, 3). Rectorii şi Decanii au luat cu satisfacţie cunoştinţă de declaraţiunea Domnului Ministru de Instrucţiune, că Guvernul va da în cursul acestui an toate sumele necesare pentru terminarea clădirilor Universitare începute; pentru dotarea învăţământului cu noi localuri de cultură (laboratoare, clinici, biblioteci etc.), precum şi fonduri pentru imprimarea revistelor şi manualelor didactice româneşti (…) 8). În legea Învăţământului Superior şi cu începerea anului şcolar 1923/24 se va institui un examen de admitere la fiecare facultate; 9). Numerus clausus pentru studenţii cetăţeni români nu se poate admite“, 10). Se vor lua măsuri ca acele cadavre cari nu sunt reclamate de rudele apropiate indiferent de religie să fie predate sălilor de disecţie. Un regulament special va preciza aplicarea acestei dispoziţiuni la toate spitalele şi institutele medico-legale“ (Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Fond nr. 798, Facultatea de Litere şi Filosofie, nr. 90-449, 1922-1923, copie dactilografiată a  comunicatului ministerial din 4 ianuarie 1923.)

La 2 martie, rectorul Iacobovici le înaintează decanilor anteproiectul noului regulament de ordine şi disciplină universitară, cerând să fie dezbătut de urgenţă în consiliile facultăţilor, iar observaţiile să-i fie trimise până cel târziu la 8 martie. Examenul de admitere era considerat a fi unul din punctele cu deosebire de luat în discuţie. „E necesar să atrageţi atenţiunea colegilor asupra examenului de admitere în Universitate şi asupra certificatelor de maturitate, cari dau drept de înscriere în facultatea Dv“ (Ibidem.)

Răspunsul venit din partea Facultăţii de Filosofie şi Litere la acea solicitare e pilduitor şi merită o citare ceva mai lungă: „În trei şedinţe consecutive Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Litere a discutat proiectul de Regulament de ordine şi disciplină a studenţilor universitari, făcând următoarele observaţii şi îndreptări. Art.1, alin. 1 e de dorit să se şteargă cu desăvârşire, pe motiv că un examen de primire în universitate e ilegal. Întru adevăr examenul de bacalaureat dă un drept legal pentru întrarea în universitate şi un examen de primire ar înlătura acest drept, ceea ce nu se poate face decât pe cale legislativă şi nu e în căderea autorităţilor universitare. Pentru ca absolvenţii de liceu să între mai bine pregătiţi în universitate la toate studiile şi cu deosebire la limba şi literatura, istoria şi geografia naţională singurul mijloc e inspecţia conştiincioasă a liceeelor româneşti şi străine de către organele de control ale ministerului şi mai multă severitate din partea comisarilor, profesori de Universitate, cu ocazia examenelor de bacalaureat.

Afară de aceea de dorit ar fi să nu urmăm politica şcolară a Ungurilor care a dat rele resultate pentru ei, ci să lăsăm cât se poate ca străinii singuri să-şi înţeleagă interesul şi să ceară o instrucţiune temeinică în studiile aminitite. Sila deşteaptă ură şi împotrivire, ceea ce nu e în interesul nostru. Dacă examenul de primire ar avea intenţia de a micşura numărul străinilor în universităţile noastre, ceea ce nu e de crezut, atunci mijlocul acesta ar fi cu totul artificial şi malonest, o viclenie cusută cu aţă albă care n-are servi spre cinstea nici a examinatorilor, nici a universităţii, nici a ţării. Astfel, din toate punctele de vedere, examenul de primire facultatea noastră îl crede nu numai inoportun şă fără folos, ci chiar păgubitor. Aceasta e părerea unanimă a facultăţii.“ (Ibidem, nr. 298). Zarva naţionalistă nu acoperise chiar toate vocile. Spre cinstea ei, „părerea unanimă a facultăţii“ dovedea luciditate intelectuală, etică profesională, moralitate şi simţ al dreptăţii, empatie umană.

Spiritul de negociere politică aflat sub asaltul tot mai prezent al noului naţionalism a avut însă câştig de cauză. El s-a reflectat în forma finală a Regulamentului, publicat în 13 mai în Monitorul Oficial, şi în anunţul rectorului Iacobovici apărut în Patria la 29 iunie. Chiar şi bursele urmau a fi obţinute de cei din anul I în urma unui concurs care consta dintr-o „probă scrisă şi una orală asupra uneia din materiile următoare: limba şi literatura română, istoria şi geografia română, precum şi din o probă scrisă şi alta orală asupra oricăreia din materiile pe cari candidatul le-a făcut în ultimul an de liceu“ (SJCAN, Fond nr. 798, Facultatea de Litere şi Filosofie, nr. 1-100, 1923-1924, „Regulament pentru acordarea de burse în ţară şi în străinătate“), la fel şi locurile în cămin (Ibidem, „Examene şi burse pentru studenţi“, nr. 1 – 1923/24.)

N-a trecut mult timp până când noile reguli au fost denunţate în presa locală de limbă maghiară drept un numerus clausus mascat, îndreptat mai mult împotriva ungurilor decât a evreilor, pentru că cei din urmă ar reuşi „mai lesne a învăţa româneşte“ (Înfrăţirea, 27 august 1923)

Odată puse în aplicare, în prima parte a lunii octombrie, noile metode de recrutare a candidaţilor la Universitate şi-au arătat eficienţa; adică să reducă mai mult numărul evreilor admişi decât ar fi făcut-o varianta preferată de liderii studenţilor. Cu satisfacţia de a le oferi o lecţie celor care s-au „legat de numerus clausus neînţelegându-i ineficacitatea“, se dădea exemplul strivitor de la Facultatea de Farmacie. Acolo se prezentaseră 97 de candidaţi, dintre care 50 evrei. După examen, 47 dintre ei fuseseră respinşi, „neavând pregătirea necesară“; ba mai mult, cei mai mulţi veniseră din Ungaria şi nu aveau „nici idee despre studiile ce privesc statul român“ (Înfrăţirea, 6 octombrie 1923). Părea o demonstraţie triumfală a eficienţei noului sistem. Numai că acesta îşi arăta instantaneu şi limitele: risca să lase Universitatea fără clienţi, oricum fără suficienţi clienţi. Fapt ce s-ar fi petrecut riguros la fel în cazul aplicării mult clamatului numerus clausus.

La numai câteva zile după acest „triumf“, venea şi vestea că unele facultăţi renunţă la examenul de admitere sau că, pe baza dreptului la autonomie, îl „suspendă”. Pe urmele Facultăţii de Drept de la Bucureşti, cea similară din Cluj anunţă o astfel de măsură. Se constatase că sistemul de admitere „reduce foarte mult numărul înscrierilor, ceea ce, desigur, nu e deloc în interesul culturii naţionale“ (Patria, 18 octombrie 1923).

Nu numai cei veniţi din afara ţării s-au dovedit incapabili să facă faţă rigorilor impuse de o verificare la câteva materii de bază: „examenele de primire la Universitate au scos la lumină unele lucruri într-adevăr defavorabile. Se povestesc fapte ce trădează o ignoranţă fantastică“ (Patria, 23 decembrie 1923).

N-a fost uitat nici celălalt pilon al planului ce urma să crească ponderea studenţilor români: căminul, însoţit de alte măsuri sociale, toate menite să compenseze handicapul mereu invocat – al populaţiei româneşti din Ardeal, în comparaţie cu starea materială, statutul social al altor naţionalităţi.

„Populaţia românească din Ardeal nu este bogată“ (Înfrăţirea, 28 martie 1924) – constata un ziarist anonim care analiza situaţia unei categorii formate mai mult din ţărănime şi o clasă mijlocie dominată de intelectuali săraci (preoţi, învăţători) –, ea putea face faţă deci cu greu cheltuielilor legate de întreţinerea unui student într-un oraş caracterizat mereu prin „criza locuinţelor” şi „scumpetea traiului“. În multe cazuri, posibila explicaţie istorică, economică, sociologică pentru situaţia oraşului era abandonată în favoarea exhibării frustrării naţionaliste. Devenise un obicei a se compara preţurile din Cluj cu cele din alte localităţi. O face şi un redactor al unui ziar local, ajuns la…Sovata. Desigur, şi cazarea, şi mâncarea sunt mai ieftine decât la Cluj. Explicaţia e însă interesantă. „La Sovata 80 la sută dintre vizitatori sunt evrei; aceştia trebuie deci menajaţi. La Cluj, unde lucrurile se schimbă, unde patronii sunt evrei iar publicul creştin, este îngăduit jaful mare“ (Clujul, 8 iulie 1923, p. 3.). Statul intervenea însă prin mijloace specifice: burse, cămine, casă şi masă la „un preţ foarte redus în raport cu preţurile din oraş“ (Înfrăţirea, 28 martie 1924.) Din cei 226 de studenţi aflaţi în Căminul Avram Iancu, 100 erau bursieri, cu toate cheltuielile incluse.

Noile cămine, promise şi ele în urmă cu câteva luni, se deschid sau se pregătesc de deschidere, odată cu noul an universitar. Dintr-un interviu cu N. Gane, decanul Facultăţii de Medicină (locul din care pornise revolta) aflăm că: s-a deschis un nou cămin de fete pe strada Moţilor, s-au alocat 50.000 lei pentru un cămin deja existent (banii veniţi de la Ministerul Sănătăţii), există un nou cămin, de 100 de locuri pentru medicinişti (str. Moţilor, nr. 27) şi urmează a se dechide „un mare cămin pe strada Babeş“, într-un local cumpărat de Ministerul Instrucţiunii de astă-dată, cu 3.500.000 lei (Înfrăţirea, 14 octombrie 1923). Lista beneficiilor sociale ale studenţimii era completată cu un număr de burse (30 a câte 600 lei, 20 a câte 200 lei) pentru fiecare dintre facultăţile din Universitate, cu manuale şi fonduri pentru litografierea cursurilor. Totul pentru a „zdrobi insinuările celor ce-şi creează arme politice din nevoile şi lipsurile studenţilor“! (Ibidem.)

Desigur, oricât ar fi încercat, guvernul nu putea învinge scepticismul şi neîncrederea opoziţiei, nici opri criticile ei. Dinspre acea parte a lumii lucrurile se vedeau tocmai pe dos: „Pentru satisfacerea dezideratelor juste ale studenţimii (căminuri, taxe, laboratoare etc.) nu s-a făcut nimic, deşi suntem în pragul deschiderii noului an şcolar“ (Patria, 26 august 1923). Iar ceea ce întreprinsese guvernul era profund contradictoriu, în aceeaşi opinie. Introdusese examenul de admitere la universitate, dar oprise congresul studenţilor de la Cluj şi pe cel de la Iaşi, al delegaţilor lor. Ieşirile publice ale ministerului, care-şi prezenta măsurile la început de an şcolar, nu erau decât o „reclamă de bâlciu“, iar agitaţiile care duseseră la pierderea unui an universitar cădeau în aceeaşi responsabilitate: „vinovat de aceste agitaţii nu este altcineva decât guvernul care le-a încurajat la început, pentru a le împiedica apoi cu brutalitate“ (Patria, 27 octombrie 1923)

Studenţimea şi situaţia ei deveniseră teme politice! Nu doar că mişcarea studenţească se politizase ea însăşi, conturându-şi un program de alianţe cu forţe care să-i susţină agenda (vezi semnarea unei colaborări cu LANC încă din martie 1923), dar era motiv de dispută între principalele partide din ţară, între cei aflaţi la guvernare (liberalii) şi cei aflaţi în opoziţie (Partidul Naţional în principal, dar şi alte forţe politice relevante, precum „averescanii“, de pildă). Acţiunile şi temele studenţeşti deveniseră o miză, un subiect în jurul căruia actorii politici se poziţionau: aderau, susţineau, se distanţau, se „îngrijorau“, protestau etc. Era o temă de neocolit. Şi în acest sens mişcarea studenţească „ieşise din universitate“. Se afla în largă dezbatere publică, una ce exceda mediul universitar. Partidele încercau să obţină puncte electorale şi de simpatie, fiind atente la „temperatura“ chestiunii studenţeşti, neglijând sau ignorând complet aspectele problematice, dacă nu inacceptabile ale acesteia. Erai cu atâta mai patriot, mai bun român ca politician, ca partid, ca ziarist, cu cât susţineai mai mult cauza studenţească sau te prezentai astel. Nu e vorbă, cei care au făcut-o n-au fost scutiţi şi de experienţa încasării unor lovituri de bumerang din prea mare grijă pentru soarta studenţimii.

Se dezvoltă treptat o competiţie în materie de naţionalism, stimulată şi de mişcarea studenţească. Iar reevaluarea temei naţionale avea note particulare în regiune, în oraş (Transilvania, Cluj).

Atunci când începe să apară – tocmai în primăvara 1923 – un nou săptămânal menit să reflecte viaţa urbei, îşi spune „Clujul“ şi îşi justifică alegerea astfel: cel care fusese oraşul patimilor pentru Ardealul românesc se transformase în urmă cu patru ani în „Ierusalimul învierii româneşti“ (Clujul, 8 aprilie 1923). Faptul trebuia celebrat mai apăsat, venise vremea „noastră”. Într-un text în care cuvântul „stăpâni“ revine de mai multe ori pentru a sublinia în mod dramatic antiteza cu trecutul dureros („durerea noastră milenară“), umilitor („a ne afla mereu în urma popoarelor conlocuitoare“), îndelungat („o mie de ani săraci, fără şcoală“) se exprima în final şi necesitatea revanşei, susţinută de realizările celor „4 ani în care cultura românească a înflorit“: „e timpul să scoatem noi capul“ (Ibidem.). Mileniul trebuia recuperat rapid, iar cei câţiva ani pare că făcuseră minuni.

Se schimbase ceva în cei câţiva ani de stăpânire românească în Ardeal! Cel puţin în precepţia unora dintre locuitori. Acest semnal venea în mod specific din lumea urbană, burgheză, care dorea o mai bună prezenţă românescă în oraşe, şi nu doar la nivel demografic (pentru Cluj, la 1920, proporţiile arătau astfel: români 33,8%, maghiari 49,8%, evrei 13,9%), ci mai ales economic. Proprietar de librărie, turnătorie de clopote, fabricant de odăjdii şi obiecte bisericeşti etc, mai nou deţinător şi al unui periodic, patronul „Clujului“ voia să-şi promoveze propriile interese economice, dar şi să susţină cauza românească. Cele două se îngemănau foarte bine, aşa că adversarii trebuiau combătuţi. Problema românizării oraşelor ardelene (mai ales a celor mari) era mereu o temă de discuţie, de acţiune, în întreg interbelicul. Şi implicit o sursă de naţionalism, de antisemitism, pentru că acolo, în marile oraşe, erau mai numeroase populaţii „conlocuitoare“, mai mulţi evrei. Astfel că cererea studenţilor de a se limita accesul unei întregi categorii etnice (religioase) la învăţământul superior şi, implicit, la viitoare poziţii în societate (corespunzătoare pregătirii superioare) găseau ecou în rândul celor la fel de dornici în a limita/exclude concurenţa.

Alături de atenţia şi susţinerea constante pe care le va da cauzei studenţilor, săptămânalul va ţine şi o cronică a actualităţii clujene, în funcţie de propriile domenii de interes; o cronică a „naţionalizării“ (românizării) oraşului, din perspectiva micii burghezii, dar va furniza şi câteva mostre de percepere a „celorlalţi“. Împreună, asemenea subiecte şi maniera de a le trata ilustrau schimbări de „atmosfera“ în viaţa urbei.

Se preconiza organizarea unui congres al francmasonilor la Cluj, la sfârşit de aprilie. Oraşul parcă devenise loc de pelerinaj congresistic. Multe asemenea evenimente au fost programate sau chiar ţinute în acele luni din 1923, încă un semn al asaltului asupra prezenţei publice şi a nevoii de a exprima mesaje ale diferitelor grupuri etnice, profesionale, ideologice. A fost un prilej pentru ziar să exprime ceea ce era considerat un lucru bine ştiut („constatat demult”): acela că „ungurii şi evreii sunt uniţi în România“ şi că în Ardeal „francmasoneria e reprezentată numai prin evrei şi magnaţi unguri“ (Clujul, 22 aprilie 1923.) O concluzie similară (privind funcţionarea unei identităţi culturale comune maghiaro-evreieşti) e etalată şi de discutarea problemelor şcolare ale comunităţii izraelite din Cluj, atunci când guvernul, la mijlocul anilor ’20, începe să solicite înlocuirea treptată a limbii de predare – maghiara – din cele patru licee evreieşti înfiinţate în Ardeal după 1918 (Clujul, 8 iulie şi 15 iulie 1923. Desfiinţarea birourilor de încartiruire (care obligau pe proprietari să găzduiască, în anumite condiţii, cu chirie controlată, pe funcţionarii statului şi militari) e calificată drept „o lovitură de graţie“ dată „românilor din oraşele ardelene şi în special din Cluj“, care aveau, evident, proprietari mai ales unguri şi evrei, în calitatea lor de chiriaşi (Clujul, 1 iulie 1923). Pentru românii nou-veniţi în oraş, locuirea continua să reprezinte o problemă, chiar şi după cei câţiva ani trecuţi de la instalarea administraţiei româneşti, iar de-acum îi pândea pe mulţi dintre ei pericolul de a fi la mâna proprietarilor minoritari. Reacţiile la acea măsură au şi dus la revenire asupra ei. Câteva luni mai târziu (octombrie), vine vestea despre reînfiinţarea oficiilor de încartiruiri (Clujul, 21 octombrie 1923)

Că se crease o simbioză de aspiraţii între studenţi şi micii întreprinzători români stă dovadă şi anunţul – aproape înduioşător – al înfiinţării uniunii pantofarilor români din Cluj, cu „scopul de a dezvolta industria românească şi a feri pe români de specula evreiască”; asociaţia se angaja „să lucreze pentru studenţi cu preţuri reduse“ (Clujul, 22 iulie 1923)

Construcţia unei catedrale ortodoxe n-a fost doar motiv de satisfacţie naţională în oraş, ci şi obiectul unui intens scandal de presă, a unei adevărate campanii pe care „Clujul” o poartă timp de săptămâni, pentru a împiedica o „oroare“: încredinţarea ridicării lăcaşului „tocmai unei firme evreieşti cu sediul la Cenăuţi” (Clujul, 17 iunie 1923). Mai mult, pentru a amplifica „împietatea“, aceasta „ar fi concesionat, la rândul ei, diferitele opreraţiuni, etape de construcţie unor întreprinderi locale, din Cluj sau Oradea, ale căror proprietari sunt maghiari doar cu numele” (Evrei, se subînţelege; de aici am putea deduce că măcar maghiari de erau, tot ar fi fost mai bine…) Atacul a avut succes. După câteva asemenea articole, şi în urma unor reuniuni succesive ale Consistoriului ortodox, hotărârea iniţială a fost abrogată şi înlocuită cu cea în care „concesiunea s-a dat dlui arhitect Ieremia de la Bucureşti”, fiindu-i în prealabil puse firmei evreieşti „unele condiţiuni pe care nu le-a putut accepta“ (Clujul, 8 iulie 1923)

Şantajul naţionalist public a avut efect, cu atât mai mult cu cât era legat de un important edificiu religios, menit să schimbe nu doar arhitectural, ci şi intens simbolic peisajul oraşului. Era o dovadă clară a faptului că existau situaţii în care o banală logică (economică, în cazul de faţă, a celei mai bune oferte) putea fi înlocuită de forţa „argumentului” naţionalist. A fost „naţionalizată” astfel construcţia catedralei şi s-a evitat, totodată, construirea lăcaşului „creştin” de către „necreştini“. În limbajul ideologic care se insinua treptat, această antiteză creştin-necreştin tindea să fie readusă în atenţie, să fie revalorizată. (Vezi insistenta referire la studenţii creştini versus necreştini).

Printr-un asemenea proces, de naţionalizare, a trecut şi conducerea locală a baroului. Aflată încă de la începutul constituirii noilor structuri organizatorice de după 1918 în dispute între personalităţi influente şi facţiuni conduse de acestea, „zarva avocaţilor din Cluj“ a cunoscut un prelungit episod de apogeu în vara-toamna-iarna 1923. După ce alegerile au fost câştigate de facţiunea condusă de dr. Dionisiu Pop, tabăra adversă, avându-l în frunte pe dr. Valer Roman, reproşează că victoria a fost posibilă cu ajutorul „minoritarilor“. „Aceşti domni au fost aleşi parte cu voturile Românilor, parte cu voturile minoritarilor şi dealtminteri minoritarii formează majoritatea covârşitoare, astfel încât puteau alege şi un barou curat minoritar!“ – argumentează unul din membrii baroului, adăugând şi motivul respingerii celuilalt: „corpul advocaţial nu voia să aleagă în fruntea sa pe socialistul dr. Valer Roman“ (Clujul, 27 mai 1923).

Numai că „socialistul” trecuse de-acum în altă barcă ideologică şi va duce în cele ce urmează o aprigă bătălie pentru naţionalizarea baroului, ajutat şi de un membru al aceleaşi familii de idei, dr. Amos Frâncu. „Naţionalizarea“ însemna în acest caz excluderea minoritarilor din structura locală de conducere a baroului, adică din Consiliul acesteia. În înfruntarea dintre cele două tabere s-a recurs la un întreg arsenal…„avocaţial“: greve, adunări generale convocate, suspendate, întruniri în paralel ale grupărilor care îşi declarau victorios propriul candidat, contestări la Uniunea avocaţilor din România (care dă câştig de cauză taberei „româno-maghiare“, cum era ea denumită de adversari!) etc. Nici măcar arbitrajul – legal – al conducătorilor de la Bucureşti ai breslei n-a fost acceptat, fiind „bătut“ de noul criteriu care se afirma tot mai mult, în atâtea domenii: „Avocaţii români din grupul distinselor personalităţi, ale dlor dr. I. Suciu, dr. A. Frâncu şi dr. Valer Roman au hotărât să continue opoziţia şi să o extindă în întreg Ardealul. Sentinţa de miercuri dela Bucureşti o socotesc nulă, iar naţionalizarea baroului din Cluj definitivă“ (Clujul, 22 iulie 1923) Nu e de mirare că pe acele „distinse personalităţi” le vom regăsi în noi forme de organizare, gata să valorifice suflul nou de naţionalism.

Vechiul sistem de partide era concurat de forţe politice noi, toate alergând pe pista „noului naţionalism” şi aflate în diverse stadii de constituire; nu erau (încă) partide sau evitau să se numească astfel.

O primă astfel de iniţiativă se înfăţişa public la început de septembrie, înainte de începerea noului an universitar. Fără să fie neapărat o organizaţie de tineri, avea mesaj şi pentru studenţi. Ea reprindea viaţă din iniţiativa „legionarilor din fostele gărzi naţionale din 1918 şi 1919“, se numea „Frăţia de Cruce“ (se constituise cu avânt în vara anului 1919, intrând însă apoi în recul) şi era condusă de dr. Amos Frâncu, devenit de curând decan al baroului (cel puţin în viziunea sa) de Cluj. După cum observă şi cel care dă vestea, noul „suflu naţional“, „care a pătruns în timpul din urmă peste tot, a dat organizaţiei dlui dr. Amos Frâncu o nouă justificare, care a fost deplin înţeleasă de conducătorii ţării“ (Înfrăţirea, 10 septembrie 1923) Cu alte cuvinte, noua întreprindere se făcea cu voie de la „stăpânire“, având susţinerea ministrului de război, a generalilor Moşoiu şi Răşcanu, care îşi dăduseră „agrementul lor ca în cadrul Frăţiilor de Cruce să se înfiinţeze legiuni de tir şi sport în contact cu armata“. Unele dintre aceste legiuni urmau a se înfiinţa „printre studenţi“. Se preconiza organizarea în teritoriu, prin apelul la şefii posturilor de jandarmi care urmau să recruteze legionari în fiecare localitate (comună), iar dintre ei se alegea un şef. Aceştia îşi desemnau apoi un şef de plasă, „întrucât se poate ofiţer activ sau în rezervă”, şi „numai în lipsă unul dintre intelectuali“ (Înfrăţirea, 15 septembrie 1923). În sfârşit, şefii de plasă îşi vor alege un şef de judeţ, care se va prezenta la preconizatul congres de la Cluj, acolo unde s-ar fi făcut instruirea acelor delegaţi din toată regiunea Ardealului; aşadar, o organizaţie cu caracter naţional-militar-regional. Desigur, pentru cei familiarizaţi cu viitoarea structură organizatorică a ceea ce se va numi „Legiunea“, coincidenţele de denumire şi de ierarhie sunt mai mult decât semnificative (acolo „Frăţiile de Cruce“ vor fi rezervate elevilor).

Cel de-al doilea personaj afirmat în disputele pentru „naţionalizarea baroului“, dr. Valer Roman, va prefera o formulă mai intelectualizată de organizare a noului curent ideologic: „Acţiunea Românească”, o formaţiune în care îşi vor găsi locul mai mulţi universitari locali, dar care se va manifesta ceva mai târziu, către sfârşitul anului calendaristic.

Informaţii despre stadiul în care se afla încă nenumita organizaţie aflăm tocmai dintr-un document al Centrului studenţesc „Petru Maior“.

O foaie volantă tipărită – având antetul Centrului – era trimisă în miez de vară către membrii aflaţi în vacanţă. Textul e următorul: „Domnule Coleg, Posedând adresa Dv. avem plăcerea de a Vă comunica următoarele: 1. Vă alăturăm Statutul unei organizaţiuni de luptă naţională, având exact aceleaşi vederi ca şi noi, studenţimea. Rugaţi fiind să sprijinim răspândirea acestei organizaţiuni (la care, natural, studenţimea, ca corporaţie, în bloc, nu poate adera), Vă trimitem acest statut şi proces verbal de constituire, urmând ca Dv. să intraţi în legătură cu Dl avocat Valer Pop (Cluj, Piaţa Cuza Vodă), în caz că doriţi să deveniţi membru, sau să constituiţi în comuna Dv o secţiune a organizaţiunii. 2. Centrul Studenţesc «Petru Maior» luând spre răspândire cartea nou apărută Protocoalele Înţelepţilor Sionului, prin care se face o utilă operă de propagandă pentru cauza noastră naţională, Vă rugăm să ne daţi sprijinul Dv. pentru a putea duce la bun sfârşit această sarcină. Protocoalele urmate de comentarii şi anexe precedate de o scrisoare «Către Românii conştienţi de primejdia jidovească» a lui Roger Lambelin, distinsul autor al ediţiei franceze după care s-a făcut traducerea actualei ediţii româneşti, – alcătuiesc un frumos volum, octav mare, 280 pagini, şi se vinde cu 35 Lei. Exemplarele vi le trimitem pe credit, după primirea alăturatei fişe de comandă, urmând ca suma ce ni-o datoraţi, şi care va trebui achitată până cel mai târziu la 20 Septembrie a.c., să fie socotită drept o datorie a Dv. faţă de Centru şi deci tratată ca atare. Nădăjduim în entuziastul Dv. concurs şi reamintindu-Vă că răspândirea acestei cărţi e o bună armă de luptă pentru cauza noastră (constituind în special o pledoarie pentru numerus clausus), Vă rugăm să urmăriţi, în ceea ce priveşte ştirile studenţeşti, comunicatele ce se dau în «Cuvântul Studenţesc», organul nostru oficial, nedând nici o crezare celorlalte ştiri apărute în ziare tendenţioase – şi Vă trimitem frăţescul nostru salut. Cluj, la 15 August 1923, Comitetul Centrului Studenţesc «Petru Maior», Gh. Ionescu, secretar general, Ion I. Moţa, preşedinte“ (BCU – „Lucian Blaga“, Ms. 5993, foaie volantă tipărită, 15 august 1923.) O notă însoţitoare preciza: „Următoarea fişe se va completa, tăia şi trimite pe adresa Tipografia «Libertatea» Orăştie (jud. Hunedoara), care face expediţia volumelor luate în distribuţie de către Centru şi la care Centrul are rabatul său. Studenţii vor face astfel şi un bun serviciu bănesc Societăţii lor“ (Ibidem.)

Aşadar, liderul ad-hoc al studenţimii utiliza baza de date a Centrului (cu adresele personale, de acasă, ale membrilor), pentru a le propune să se afilieze la noua organizaţie „de luptă naţională”, având „aceleaşi vederi“, dar, totuşi, diferită de cea din care făcea parte; o organizaţie la care studenţii – „natural“ – nu puteau adera „ca corporaţie, în bloc“, dar – iată! – puteau s-o facă individual, pe calea indicată. Ba, mai mult, erau îndemnaţi să contribuie la răspândirea ei în teritoriu, acolo unde se aflau atunci, ca utile instrumente. În al doilea rând, foaia volantă cerea ajutorul pentru vânzarea unei cărţi „de propagandă pentru cauza noastră naţională“, despre care nu se mai spune cine a tradus-o sau cui i-ar „aparţine” (altădată, în corespondenţa cu colegii bucureştenii, Moţa se referea la acelaşi op în termenii „cartea mea“: „pe Congres voiu avea gata cartea mea «Protocolul Înţelepţilor Sionului»“) (BCU-„Lucian Blaga”, Ms. 5851, nr. 159/1923, 10 iulie 1923.). Asocierea studenţilor la această acţiune era prezentată drept o obligaţie „faţă de Centru”, care devenea inclusiv una de natură financiară, cu dată limită de încasare („până cel mai târziu la 20 Septembrie“)! Din pachet nu lipsea colaborarea cu firma familiei Moţa: Tipografia „Libertatea“, Orăştie. Era un mod cel puţin ingenios (dacă nu abuziv) de a amesteca interesele unei organizaţii a tuturor studenţilor în afacerile unui grup, ale unor persoane. Dar asemenea interferenţe nu păreau să conteze pentru studentul în Drept care semna documentul.

Pe măsură ce se apropia deschiderea noului an şcolar, problemele „studenţeşti“ revin în prim-plan, şi nu doar datorită eforturilor guvernamentale de a prezenta îmbunătăţirile aduse în viaţa universitară. Ceea ce ar fi trebuit să fie un liniştit sfârşit de vară se tulbură sub efectul confruntărilor cu poliţia şi dezordinii pricinuite de congresul de delegaţi de la Iaşi.

Aşa că partea guvernamentală are de înfruntat, pe seama oficiosului său, „Viitorul“, acuza că a semănat ce culesese: ziarul sprijinise mişcările studenţeşti şi atitudinea lui A.C. Cuza faţă de ele. Acuzaţiile veneau dinspre ceea ce e catalogat a fi o „anumită presă“, aici neidentificată prin nume, dar cu trimitere de obicei la publicaţii precum „Adevărul“, „Dimineaţa“, „Lupta“. Presa însăşi ajunsese să fie catalogată în funcţie de felul în care se raporta la „chestiunea naţională“, iar mişcarea studenţilor era parte dinamică a aceleia. „Viitorul“ respinge asemenea reproş şi prin intermediul confratelui regional, „Înfrăţirea“: cum ar putea guvernul să susţină acele manifestări?, când e „la mintea omului“ că are interesul „ să fie linişte în ţară“ (Înfrăţirea, 1 septembrie 1923). Iar la aluzia că ar fi antisemit, ziarul se apără cu precizări care îl diferenţiază într-adevăr de susţinerile studenţilor angajaţi în luptă: „este împotriva doar a acelor evrei care n-au nici o dragoste de ţara aceasta şi mai ales împotriva acelora dintre ei cari lucrează contra intereselor noastre“ (Ibidem.) Dar „astfel de indivizi, fie ei evrei, unguri, germani, bulgari sau ce vor mai fi“, sunt oricum de reprobat de către oricine: nu cred să fie Român care să aibă alte păreri“ (Ibidem.)

Obligat la această mărturisire (căci ieşirea se dorea, desigur, o punere la punct), oficiosul liberal făcea, fie şi în mod teoretic, distincţie între antisemitismul său şi cel studenţesc sau cuzist. În prima accepţie, era de respins doar acel evreu (aceia dintre evrei) care întreprindea(u) vreo acţiune „contra intereselor noastre” (criteriul dragostei de ţară era evident greu de operaţionalizat). În cea de-a doua variantă, toţi evreii sunt inamici (consideraţi astfel), indiferent de acţiunile lor, de posibilul ataşament la cultura română, de calitatea lor umană etc. Nu conta ce făceau. Conta ce erau: evrei. Mai mult, în ierarhia duşmanilor din interior, se aflau înaintea oricărei minorităţi (maghiari, germani, bulgari etc.).

Era clar că autorităţile fuseseră iritate de isprăvile unor agitatori de peste vară, care nu lăsaseră nici măcar vacanţei rostul ei: „un grup de agitatori turburători s-au adunat la Iaşi cerând introducerea vestitului Numerus clausus în regulamentul învăţământului superior“ (Înfrăţirea, 28 august 1923).

Acţiunile lor erau gata să compromită întregul efort de pregătire a noului an universitar, iar amintirea precedentelor încercări eşuate de a-i face pe liderii studenţilor să fie rezonabili dădea glas de ţipăt exasperat: „Adevăratul naţionalism nu stă în înlăturarea unor cetăţeni de altă religie din şcolile unde ei nu vin să introducă o altă cultură streină, ci vin să primească cultura românească“. (Ibidem.)

Să fi contat pentru studenţii înşişi toate aceste îndemnuri, să fi sesizat ei că se puneau în operă măsuri menite să-i ajute? Simţul comun ne-ar îndemna să credem că da, mai ales pentru aceia care beneficiau direct de ele. Pentru cei porniţi însă pe calea radicalizării, asemenea detalii nici nu contau, nici nu existau. Oricum, nu determinau dorita (sperata) revizuire a poziţiilor.

Se vor găsi tineri, precum preşedintele studenţilor medicinişti, Săroiu, care să mulţumească public pentru îmbunătăţirea situaţiei locative, atunci când avea să fie inaugurat, în prezenţa ministrului Ocrotirilor Sociale, dl. Săveanu, noul cămin, îndelung anunţat, al studenţilor la Medicină. (Înfrăţirea, 25 decembrie 1923) Coincidenţă sau nu, faptul se petrecea în zilele în care se aniversau cinci ani de la intrarea trupelor româneşti în Cluj…

Dar pentru nucleul dur al Centrului „Petru Maior“, strădania autorităţilor de a îmbunătăţi starea socială a studenţimii şi a încuraja ridicarea culturală a tinerilor români prin măsuri care să-i favorizeze trecea cu totul neobservată. Departe de a-şi ameliora imaginea în ochii acelora, guvernul devenise pentru ei o ţintă. Reprezenta cauza eşecului lor în a-şi vedea îndeplinită singura revendicare ce conta cu adevărat: numerus clausus. Teme precum construcţia de noi cămine sau introducerea examenului de admitere nu existau în discuţiile consemnate de procesele-verbale ale conducerii organizaţiei studenţeşti. Din întregul nou Regulament universitar, nu era de reţinut decât paragraful ce interzicea activitatea „pe baze naţionale“ în interiorul universităţii. Lupta cu regulamentul se reducea la asta, fiind însoţită, în cazul lui I.I. Moţa, de spaima că noul an universitar ar putea fi unul oarecare, adică dintre cele în care studenţii se prezintă la cursuri, în loc să se abţină de la ele, spre a obţine revendicarea bine-cunoscută. Frica de eşec, sentimentul ratării obiectivului erau pentru Moţa de nesuportat, căci trăite paroxistic. Toată frământarea personală, profund interiorizată, trebuia întoarsă spre exterior, spre duşmanul din afară: autoritatea, guvernul, prin miniştrii săi, şi evreul, prin reprezentanţi.

Înainte de a se pune în mişcare planuri mai mari, erau încă de rezolvat chestiuni locale. După întoarcerea de la Iaşi, de la congresul de delegaţi ce luase importante hotărâri, Moţa îşi va organiza camarazii pentru gherila universitară de toamnă.

(Fragment dintr-un volum în curs de apariţie. Pentru a economisi spaţiul, notele au fost lăsate pe dinafară.)