CRISTIAN VASILE: F. BRUNEA-FOX SAU „REGELE REPORTAJULUI“

Ascensiunea regimurilor autoritare şi dictatoriale după 1937, inclusiv în spaţiul româ-
nesc, a însemnat şi marginalizarea scriitorilor şi jurnaliştilor de orientare autonomă care îşi asumau spontaneitatea şi scrisul alert, imprevizibil. În acelaşi timp, au avut de suferit mijloacele de expresie, îndeosebi genul reportajului literar şi politic, întrucât cenzura dictaturilor carlistă, legionară/antonesciană şi comunistă a recurs la mutilarea a numeroase texte.

O victimă proeminentă a acestor urgii politice ale secolului XX a fost F. Brunea-Fox (pseudonimul lui Filip Brauner), iniţial un scriitor din planul al doilea al avangardei literar-artistice, aflat în compania unor B. Fundoianu, Saşa Pană, Victor Brauner, Ilarie Voronca, I. Ross ş.a. Mai ales după 1925, avangardistul „cu morgă de prinţ dezabuzat“, cum îl numea Saşa Pană (Născut în ’02, Editura Minerva, 1973, p. 95), s-a afirmat îndeosebi ca ziarist specializat în reportaje de mare impact mediatic, mai întâi la Dimineaţa (1925-1937), apoi şi la Adevărul (1932-1937). Cariera sa de reporter special a fost pusă în cumpănă mai întâi de guvernarea antisemită gogo-cuzistă (1937-1938), iar apoi de regimul comunist care a suprimat la rândul său ziarul Adevărul, unde Brunea-Fox îşi găsise din nou refugiul după 1945.

În timpul stalinismului cultural, reporterul pur-sânge este constrâns să se reinventeze ca traducător, iar atunci când i se permite totuşi să publice (v. Hîrca piratului. Peisaje dunărene, Editura Tineretului, 1957) scriitura sa pare o copie palidă a creaţiilor interbelice. În plus, din cauza regimului politic ostil gândirii libere, critice, peste opera sa reportericească risca să se aştearnă uitarea. Totuşi, după 1964-1965, în contextul liberalizării limitate, s-au întrezărit speranţele unei reeditări în formă de volum a textelor circumscrise reportajului literar risipite prin presa interbelică. Cu toate că s-au înteţit vocile care sugerau republicarea sa (Octavian Moşescu, Vitralii, Editura Litera, 1971, p. 101; Saşa Pană, op. cit., 1973, p. 246), s-au menţinut mari inerţii şi reticenţe în ceea ce îl priveşte; de pildă, articolele despre reportajul literar din diverse lexicoane canonice pur şi simplu îl ignoră, menţionându-i doar pe Alexandru Sahia şi Geo Bogza (spre exemplu: Dicţionar de terminologie literară, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 276), ultimii doi fiind mai bine situaţi din punct de vedere istoriografic şi social-politic.

Aşa se face că F. Brunea-Fox a murit – în 1977 – fără a-şi vedea opera publicistică dintre cele două războaie adunată într-un volum. „Despre morţi numai de bine“ – un principiu care s-a aplicat uneori şi în comunism; aşa se face că abia în 1979 – ca într-un fel de omagiu adus celui dispărut – a putut apărea la Editura Eminescu volumul Reportajele mele, 1927-1938 într-o ediţie alcătuită de Lisette Daniel-Brunea, soţia sa. Însă postfaţa datorată celei din urmă conţine şi afirmaţii deconcertante, deoarece îl integrează pe Brunea-Fox în aria de interese ale sistemului politic postbelic, un regim care, între altele, suprimase tocmai libertatea reportericească cu care se hrănise ziaristul şi scriitorul dispărut. Textul de final din 1979 – reprodus integral şi în reeditarea recentă, bine venită, de la Polirom (F. Brunea-Fox, Reportajele mele, 1927-1938, antologie, ediţie îngrijită, note şi postfaţă de Lisette Daniel-Brunea, Editura Polirom, Iaşi, 2020, 382 p.) – îl „cuminţeşte“ pe reporterul nonconformist (silit după 1948 să-şi părăsească meseria) poate tocmai pentru a face retipărirea sa dezirabilă şi pentru cenzura politică („cenzura de după cenzură“, uneori mai vigilentă şi imprevizibilă decât Direcţia generală a presei şi tipăriturilor /Comitetul pentru tipărituri). „După 23 august 1944 – scrie Lisette Daniel (în 1979 şi în 2020) – Brunea începe să scrie în alt spirit. «Materia primă» de care se folosise ani de-a rândul se dezintegra. Ceea ce vedea acum nu mai corespundea realităţii de odinioară: periferiile dispăreau, civilizaţia oraşului pătrundea tot mai departe în cartierele mărginaşe, meseriaşii umili din dughenele insalubre se angajau în fabrici şi uzine, femeile aveau unde să nască, bolnavii unde să se îngrijească, fetele de la ţară încetau să mai fie obiect de exploatare cinică“ (Lisette Daniel-Brunea, Postfaţă la Reportajele mele…, ed. cit., 2020, p. 369). Este pur şi simplu un fals uşor de demontat: sărăcia nu a dispărut, cum nu a pierit nici marginalitatea, nici mizeria din periferia oraşelor (doar casele pe pământ au fost înlocuite cu blocuri, clădiri care uneori erau lăsate în frig şi fără utilităţi, un fenomen care nu a apărut în anii 1980). Mai recent, aflăm îndeosebi din documentele poliţiei secrete adăpostite la CNSAS că nu a fost suprimată nici măcar prostituţia, care de la un moment dat a avut un soi de protecţie oficială, din zona Miliţiei şi a Securităţii, mai ales când era vorba de şantajarea unor indezirabili sau străini (erau vizaţi îndeosebi diplomaţii). Desigur, „regele reportajului“ (decăzut uneori la statutul de „prinţ“!) ar fi avut mult de lucru şi după 1948, numai că activitatea sa ar fi intrat în sfera penală administrată de instituţiile „societăţii necivile“ (Stephen Kotkin) şi oricum nu ar mai fi avut un debuşeu publicistic în condiţiile în care presa liberă fusese aneantizată.

Revenind la reportajele interbelice propriu-zise, disponibile acum şi pentru cititorul de azi, trebuie să evidenţiem efortul remarcabil al lui Brunea-Fox de a nu se lăsa instrumentalizat de către autorităţile guvernamentale ce regizau descinderi sau dezvăluiri controlate – în faţa presei – cu scopuri meschine (pentru a lichida concurenţa, rivalii politici) şi nu pentru a contribui la rezolvarea unei grave situaţii sociale. Am reţinut un singur exemplu în acest sens; în toamna lui 1927, mai marii Partidului Naţional Liberal (abia revenit la putere) doreau să îi elimine din conducerea Eforiei Spitalelor Civile bucureştene pe membrii fostului Partid Conservator Democrat (condus de Take Ionescu până în 1922). Era necesar ca cei din urmă să fie stigmatizaţi ca unici responsabili pentru catastrofa sanitară din spitalele capitalei, îndeosebi de la Spitalul Colentina. Prin urmare, prin intermediul unui politician liberal mai credibil (dr. Ioan E. Costinescu, medic cunoscut şi primar al Bucureştiului) s-au iniţiat unele „destăinuiri despre chipul cum sunt trataţi bolnavii în aşezămintele Eforiei“ (Ce am văzut la Spitalul Colentina, p. 127). Martor al acestor dezvăluiri politice despre modul inuman în care supravieţuiesc pacienţii (îndeosebi prostituatele internate la Colentina), Brunea-Fox evită capcana satisfacerii unui interes partinic şi nu caută atât incriminarea „ţapilor ispăşitori“ (a „takiştilor“), cât o analiză sistemică şi stabilirea răspunderilor colective („Cine e vinovat de această situaţie? Eforia sau Primăria? Sau amândouă?“ – p. 128).

F. Brunea-Fox se situează undeva între jurnalismul de investigaţie, cronica socială şi scrisul empatic în cel mai înalt grad faţă de categoriile sociale defavorizate. Publicistica lui Brunea-Fox are şi o doză de senzaţionalism, dar nu într-o accepţiune peiorativă; senzaţionalismul este menit să capteze şi să atragă o audienţă mare absolut necesară, care să se constituie într-o masă critică şi să facă mesajul relevant pentru factorii decizionali ce aveau pârghile de a schimba în bine o situaţie dramatică. Premisa reporterului era simplă: numai impactul puternic asupra zecilor de mii de cititori putea sensibiliza puterea locală sau centrală, iar pentru aceasta mai era nevoie şi de o receptivitate totală în abordarea realului.