CONSTANTIN CUBLEŞAN: DECANTAREA VITALISMULUI TRAGIC

Întreaga creaţie poetică a lui Cassian Maria Spiridon este o erupţie, bine temperată, de vitalism şi o decantare tragică a trăirilor interioare. Antologia recentă, O sută şi una de poezii (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2020), îndreptăţeşte în totul ideea că nu fragmentarismul, nu judecarea în parte a fiecărui volum editat în timp, de la debutul cu Pornind de la zero (1985) la, să zicem, Poeme în balans (2013) şi de acolo încoace, dă adevărata măsură, imaginea reală asupra vizionarismului său particular, ci asumarea întregului discurs ca o unică şi profundă respiraţie lirică, în „trecerea sufletului prin sabie“, în „trecerea minţii prin/ rigorile poeziei filozofiei teologiei“ a „vuetului vieţii“ pe care „întâmplarea“ i l-a aruncat „în braţe”. Cuanta şi sutra ca repere obsedante ale acestei exprimări (cuanta – în sensul de cantitate, cea mai mică, de energie radiantă, iar sutra –  ca trimitere la reguli de ritual, de morală, de filozofie, cu referiri la viaţa zilnică) nu sunt altceva decât paradigmatice deschideri meditative asupra sensului existenţial perceput ca dinamică a firii: „timpul are grijă să treacă/ pietrele au grijă să moară/ iubita are grijă să plângă/ oasele îmi păstrează memoria“. Cuantică este tocmai această percepţie esenţială a lumii în care şi pe care poetul o trăieşte funciarmente într-un ceremonial de sacralitate diurnă: „a mă trezi/ în fiecare dimineaţă/ a privi realitatea/ cu liniştea şi resemnarea necesare/ a nu-ţi cunoaşte chipul/ (întâmplări repetate/ niciodată la fel)/ a cânta cu limba tăiată/ despre frunza căzută/ despre iarba ţepoasă/ despre râul de nouri când negri când trişti/ a intra în sala distrusă de melancolie/ a privi/ la masa înnegrită de pustietate/ ogorul închis al inimii ce nu mai bate/ (– o trepidaţie/ mână somnul spre/ arcurile dimineţii –)/ ceremonii/ spectacole în clar obscur şi roşu/ par un adevărat subiect metafizic“ (Sutra a şasea).

Există în toată această poezie o anume stare nostalgică în care contemplaţia e mereu una a propriului interior, a conştiinţei de sine şi, mai cu seamă, a sufletului bulversat de manifestarea primară a fiinţării („prin noapte vine cu paşi de umbră/ sufletul“). De aici tonul elegiac, de subterană, al percepţiei lumii, de aici trăirea în halou romantic a emoţiei şi deopotrivă a conştientizării trecerii dramatice a vieţii: „oricum/ trebuie cumva să trăim/ trebuie cumva să ne ţinem/ cu dinţii/ de aceste firave/ fără cusur/ inutile săgeţi de lumină/ înveninate de muzica mută a/ substanţei/ trebuie să iradiem particulă cu particulă/ energie şi/ deznădejde“ (Drumul spre eşafod). E o cuantă ce frizează metafizicul, implicând în cugetare o filozofie de sorginte eminesciană: „în nesfârşitul timp şi/ necuprinsul spaţiu/ nu totu-i întîmplare/ precaritate goală/ ci toate-s cu putinţă/ de la soartă/ în împlinirea timpilor/ – nimic din ce este/ nu mă exprimă/ nu-i de la mine/ dar fără mine nu există –/ totul vine/ sporind noaptea astrală/ în toată nepăsarea/ materiei ca stare/ când vrei să înţelegi întregul lumii rost/ când vrei rostogolirii să-i dai sens/ te-ntreabă/ oare iubim destul/ pentru a trăi“ (Moartea treptată). Atitudinea e tipic romantică. Un romantism, însă, trecut prin grila postmodernismului cultivat şi el cu discernământul acut al asumării transcendentului ca dimensiune existenţială: „mărşăluim/ o armată de mercenari/ pe căile nopţii// Doamne/ din ceruri/ aprinde candela ta/ să vedem catapetesmele/ firul vieţii Tale cu mântuire/ smereşte-ne cu generoasa ta înţelepciune/ aburii fierbinţi ai Realităţii/ îmi clocotesc grumazul/ aici învăţ/ adeseori cu nepăsare/ ars moriendi/ ştiinţă mortală/ când pentru veci iubirea s-a sfârşit” (ars moriendi). Nu e nicidecum o poezie religioasă. Rostirea psalmică e mai degrabă o descătuşare de sine în raport cu eternitatea („abstras în sfera permanentă a vieţii/ cu nenumărate-i păcate şi-ntâmplări/ colorate// îmi aflu drumul (drum îi oare?)/ presărat cu cele necesare /…/ stau rezemat/ de un copac/ (al Veşniciei)/ vis vegetal…“ – epistolă lunară). Viaţa este înţeleasă ca o scurgere nesfârşită, ca un flux continuu al mării, ale cărei valuri se sparg în risipire la ţărm. E ceva aici din înţelepciunea fatalisă a Ecleziastului, ceva din drama destinului neîmplinirii în ideal: „ah! voi valuri/ neostenite/ nimeni nu v-a spus/ că la ţărm/ din sufletul vostru/ vor fi într-o clipă/ doar câteva boabe/ de spumă/ înghiţite lacom/ de nisip şi lumină” (Cuante XII). E o dramatică cheltuire de energii pe care Cassian Maria Spiridon o revarsă în poemele sale, uneori cu un soi de revoltă mocnită („târfa după care alergi/ Doamna Viaţă“ – Viaţa continuă), alteori cu o dârzenie, tot aşa, temperată, denunţând nevoia funciară de a domina  destinul fatal: „prin veac să nu ne temem de sfârşit/ pe toate le-om cunoaşte/ gloria/ năpasta/ neagra pustiire/ râsul plin/ sarcastic/ dragostea nătângă şi durerea“ (Cântul celor 13 poziţii astrale). Chiar moartea e resimţită în ipostaza unui pustiu lăuntric („lupta contra morţii interioare”) mai înainte de a clama finalitatea ei universală: „prinşi în timpul unei vieţi/ pline sau pustii/ călători cu toţii/ încă vii/ ştiu prea bine/ fără a se-ndoi/ că pe nimeni moartea nu va ocoli“ (pe nimeni nu va ocoli).  Oarecum resemnat, contemplă, cu seninătate totuşi, lucrarea timpului în fiinţa firii, în decăderea ritualică a acesteia spre acelaşi final implacabil: „toamna se rostogoleşte/ peste inimi şi frunţi/ a venit anotimpul/ când frunza aşterne covorul/ pe drumul străjuit de iluzii/ călcăm mână în mână/ agale/ privind peste câmpuri îmbrăcate în/ molatecă haină de brumă// ştiu/ ne aşteaptă omături/ îngheţul din urmă/ zâmbim/ continuăm să păşim/ totul e atât de frumos” (mână în mână). Sub semnul acestei peregrinări existenţiale ritualice îşi vede, cu nostalgică şi tandră emoţie, însăşi cheltuirea fatală a dragostei: „ce simplu ar fi să plecăm/ din iubire/ ca doi călători/ rămaşi singuri/ în faţa celui care nu mai ştie/ a ridica din umeri/ (asta să fie o dovadă!)/ să stai/ cu mâinile găurite/ (pe acolo ai privit cerul şi ceţurile/ ai privit viitorul/ ca să afli/ ieşirea din jocul întâmplărilor oarbe/ să calci spăsit în blânda/ cumplita câmpie a umbrei/ cine n-ar spune atunci:/ iubire pentru ce m-ai chemat?/ paşii tăi prin viaţă/ de ce m-ar cruţa?“ (poem pierdut pe asfalt).

Un tragism interior, submersiv, conduce întreaga călătorie epopeică („călătorie apostolică” spune Ioan Holban în Prefaţa volumului) a liricii lui Cassian Maria Spiridon spre esenţele existenţialităţii. O existenţialitate resimţită ca fatalitate, în faţa căreia îşi clamează, prin toate poemele, întrebările fundamentale („de ce există/ ceea ce există”). Discursul e rafinat, intelectualizat, grav şi patetic în felul său, aducând rezonanţe expresioniste trecute prin filtrele romantismului ca stare poetică: „iertaţi-mă că încă mai trăiesc/ că-n fiecare dimineaţă/ singur/ (la fel de obosit) mă voi trezi/ iertaţi-mă că mai respir şi cuget/ (ce mare lucru? pân’pe acolo)/ şi încă mă mai mişc prin apele luminii/ purtând o umbră (e drept cam stingherită)/ iertaţi-mă că tulbur liniştea cu ascuţita mea/ singurătate/ dar uneori un urlet/ printre atâtea şoapte/ împăcate/ e mult mai nimerit“ (poem metafizic). E şi un singuratic aievea în contextul generaţiei optzeciste, căci personalitatea sa, de un vitalism penetrant („vitalitate curioasă“, zice el), se individualizează pregnant, prin tocmai ceremonia gravă a poetizării stărilor lirice, emoţionale („prins de ritmul intim al vieţii şi morţii/ ca de big-bangul cosmic/ ca de fuga invariabilă spre roşu/ pulsez ca un quasar de vertebre şi carne/ în sufletul viu al materiei“ – despre Antropos), într-o meditaţie de profunzime metafizică, vizionară.