MARTA PETREU: ALEX ŞTEFĂNESCU, AUTOPORTRET CU PORTRETE

• Alex Ştefănescu, Eu şi comunismul, Curtea Veche,
2020.

Eu şi comunismul se numeşte cea mai recentă carte a lui Alex Ştefănescu – iar termenii acestei relaţii ostentativ anunţate în titlu nu sînt nicidecum egali. Compusă, dacă am numărat bine, din 41 de episoade prozastice, un fel de tablete, cartea lui Alex Ştefănescu frapează în primul rînd prin tonul direct şi plin de vervă, acelaşi ca în comentariile lui critice ori în Istoria literaturii române contemporane. Punîndu-şi (cronologic) ordine în amintiri, autorul face, strict din punctul său de vedere, portretul regimului în care s-a născut, portrete ale unor oameni pe care i-a cunoscut, şi, în acelaşi timp, îşi schiţează autoportretul şi autobiografia.

Personajul principal al acestor proze nu lipsite de (auto)ironie şi sarcasm, care pare a fi chiar autorul, apare ca un om predispus, din candoare şi entuziasm vital, să intre în toate încurcăturile şi să facă toate gafele care îi dăunează. Într-o societate normală, niciunul dintre gesturile acestuia n-ar fi socotite nici gafe, nici culpe, ci pur şi simplu entuziasmele şi curiozităţile unui copil/ apoi tînăr/ apoi adult care se mişcă prin lume. Atîta doar că lumea în care a evoluat acesta, mîndra noastră lume socialistă, nu a fost normală, ci regimul comunist românesc, impus ţării prin armata de ocupaţie sovietică şi consfinţit prin înţelegerile dintre marile puteri la sfîrşitul războiului mondial. Aşa că… În Eu şi comunismul, Alex Ştefănescu narează evoluţia sa (ori numai a personajului cu acelaşi nume pe care l-a inventat) de la un punct zero al înţelegerii lumii, la un punct terminus. Şi anume, în copilărie, cînd era pionier, lua lucrurile aşa cum îi erau spuse, aşa că, pus să decupeze litere de carton pentru o lozincă (cu care să fie întîmpinată vizita lui Geo Bogza în şcoală), îşi întreabă profesoara de ce nu sînt făcute lozincile din litere luminoase de neon: „Profesoara căreia i-am pus această întrebare a tăcut, m-a privit speriată şi m-a trimis înapoi la treburile mele” (p. 24). Mai apoi, din accident în accident, din boacănă în boacănă, ajunge la acest punct terminus al comprehensiunii, care este chiar această carte: una în care judecă regimul comunist.

Alex Ştefănescu, semnatarul unei reclamaţii privitoare la căminele studenţeşti, a fost anchetat de securitate pentru culpa de a fi semnat un text critic; iar iniţiatorul reclamaţiei-memoriu, studentul de la drept Dan Munteanu, a fost închis, din 1965 pînă în 1972, apoi a dispărut pentru totdeauna – nu se ştie unde. Tinicheaua acestei semnături şi a anchetei de securitate l-a urmărit pînă la căderea regimului. Nici Nicu Ceauşescu – căruia autorul îi face un portret neconvenţional, pe baza unei audienţe – nu l-a putut ajuta să scape cu totul de urmările care au decurs din acest prim gest normal, deci greşit. A reacţiona normal însemna a greşi, atît faţă de regim, care te considera duşman, cît şi faţă de tine însuţi, căci te puneai în pericol, cam asta arată prozele lui Alex Ştefănescu.

Pentru cineva care vrea să reconstituie biografia autorului, Eu şi comunismul este o carte doldora de detalii; aşa am aflat şi eu că autorul s-a născut în oraşul Bredicenilor, la Lugoj, că a crescut la Suceava, că jocul de-a cazemata (un şanţ oarecare botezat bombastic cazemată) a fost luat ad litteram de „organe“, aşa că securitatea a-nceput să caute arme, să-i chestioneze pe profesori etc., pînă cînd unul a avut ideea să viziteze şanţul cu pricina…, că în timpul facultăţii, datorită faptului că fusese anchetat de Securitate şi exclus din UTC, a fost ocolit de colegi, că, împreună cu soţia lui, a fost profesor la ţară, la Cajvana, că Nicolae Manolescu l-a ajutat să se mute la Tomis, la Constanţa, c-a ajuns la SLAST şi-a lucrat în Casa Scînteii şi aşa mai departe. Şi că în 1989, a cîştigat, printr-un text, la un concurs internaţional, un metru pătrat de pămînt în America. Nu scrie ce-a făcut cu el.

Poate pentru că am convingerea că nimeni nu poate ieşi dintr-un regim totalitar fără sechele, textul cel mai impresionant din Eu şi comunismul îmi pare a fi „Un cîine ţinut prea mult în lanţ“; aici, autorul îşi inventariază sechelele pe care regimul le-a întipărit, contra voinţei lui, în gesturile lui cotidiene: de la faptul că nu se-aşteaptă ca o brichetă să se aprindă de la prima încercare, la jena de a-şi declara iubirea pentru patrie, fiindcă patriotismul a fost transformat în baloane de săpun în timpul ceauşismului. La fel, consideraţiile lui despre compromisul scriitorilor, în care-i culpabilizează pe ispititori, nu pe autori, mi se par de bun-simţ.

Autorul are şi iluzii mitificatoare despre perioada de dinaintea comunismului, de pildă aceea că atunci ţăranii n-ar fi furat (iar mie-mi vine să-l invit să recitească Pavel Dan ori Rebreanu); la fel, are şi clişee de evaluare a unor situaţii (nu dau exemple). Din cînd în cînd, părăseşte epicul şi încearcă, de pildă în „Fatalitatea caricaturii“, text cu o atitudine aproape nietzscheană, să facă fizionomia regimului folosindu-se de instrumente teoretice. E mai plastic şi mai convingător, cred, în schiţele lui strict prozastice, mai ales cînd foloseşte ca expunere şi argumentare un procedeu insolit, un fel de reducere la limită (analog metodei matematice de reducere la absurd, cred eu); procedeul lui se vede bine în „Furtul binefăcător“, în care contrazice teza marxistă a binefacerilor sociale care rezultă din lipsa de proprietate; liderii comunişti nu aveau nimic, dar aveau totul la dispoziţie, observă el, apoi demonstrează:

„De cîte ori mi-a dispărut oglinda retrovizoare de la maşină şi am dat bani grei pe altă oglindă retrovizoare, numai eu ştiu. Ion Iliescu a cumpărat vreodată în viaţa lui o oglindă retrovizoare pentru maşina pe care o avea la dispoziţie?“.

Q.E.D.

22 octombrie 2020