a15

Vorpal x 2

Dan Gulea

Combinând discursul jurnalistic cu alte câteva tipuri de discurs, în special din spaţiul public, Elena Vlădăreanu (bani. muncă. timp liber., Bucureşti: Nemira, Colecţia Vorpal, 2017) scrie cu patos despre condiţia artistului în societatea de consum, obligat să trăiască mai degrabă umil decât normal, mai degrabă modest decât decent.

În ciuda a nenumărate sentimente şi încercări, gata să facă acele compromisuri necesare, gata să renunţe, deci, la părţi bune din identitatea sa, vocea lirică realizează că aceste cedări nu valorează mare lucru: „Şi ce pot face eu cu un compromis? / Pot să-mi umplu frigiderul cu bunăstare? / Pot să văd un spectacol la naţional sau să-mi iau o pereche de pantofi? / Ce se poate face în general cu un compromis?“

În cuvinte nervoase, însă cu o alură mai degrabă teoretică (în raport, de pildă, cu discursul Medeei Iancu, mult mai vitriolant faţă de zona de confort a societăţii), Elena Vlădăreanu face portretul unei familii standard, aşa cum este perpetuată de societate: „La grădiniţă, printre altele, fiică-mea învaţă: / Tata merge la birou de dimineaţa până seara / El face banii. / Bunica îmi citeşte poveşti şi desenează cu mine. / Ea îmi face educaţia. / Mama poartă şorţ şi stă la bucătărie. / Ea îmi face mâncarea şi îmi spală vasele. / Eu sunt o prinţesă, când mă fac mare nu vreau să fiu ca mama.“

Astfel, bani. muncă. timp liber., inevitabila triadă a veacului, este o colecţie de discursuri publice despre muncă la feminin, care se reduc inevitabil la discursul misogin din lumea românească: despre anumite meserii la care femeile nu pot accede (neurochirurgia, a afirmat recent un senator român), despre câştigurile din tenisul feminin, mai mici decât cele din cel masculin (controversa Halep), despre Artist şi casnica cu copii, despre timpul liber, războiul elite (care muncesc ) vs asistaţi sociali (care nu muncesc) – de multă, prea multă vreme clişee ale discursului public. Un discurs care invadează intimitatea – o arată ready-made-urile în care autoarea decupează din propriile texte funcţionale cu care s-a confruntat de-a lungul timpului: aplicaţii pentru burse, rezidenţe, invitaţii la evenimente culturale, la scrierea unor volume colective. Gestul nu e asumat până la capăt, pentru că ultima pagină a volumului este un disclaimer, unde se poate citi: „Această este o carte de literatură. În carte sunt situaţii asemănătoare unor întâmplări reale, dar scopul folosirii lor este din motive strict literare“. Cu alte cuvinte, autoarea încearcă să ghideze lectura, să salveze, pe cât posibil, interpretarea, să evite posibile coliziuni juridice, fapt perfect justificabil.

Cosmina Moroşan, aka Morfolina pe canalul său youtube, este un artist experimental, în felul în care Chris Tanasescu (Margento) îşi interpreta, acum 10-15 ani, poemele cu muzica de la Abis sau Einueia. „Eseul politic“ beatitudine al Cosminei Moroşan (beatitudine (eseu politic), Bucureşti: Nemira, Colecţia Vorpal, 2017) scapă însă programatic interpretărilor sau încadrărilor; este o poezie ce se declară „umilind mantalele middle-classului“, îmbibată de experimente lexicale (cu ajutorul englezei internaţionale) şi de calcuri (vărzăluiţi, lumina hiperturată, superbine, ajustând codurile tuturor – exemple dintr-un singur text, „…din adorată la curs despre Confesiuni“).

Aerul avangardei este aproape irecognoscibil; totuşi, în „Hâda“, poemul din final, autoconfesiv, autoarea se mărturiseşte „o Moma de la Dorohoi“, pentru a spune apoi, ironic: „Alege avangardu, / cuminţeşte leopardu“. Dorohoi – locul unde au apărut primele numere din revista unu (cu Saşa Pană, Ştefan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brauner sau Maxy) – dar şi oraşul natal al autoarei; sau „leopardu“, o posibilă trimitere la „limba leopardă“, în care Virgil Teodorescu, din Grupul suprarealist român, îşi desfăşura experimentele sale poetice. Nu poate fi însă negat tonul ironic al acestui distih, chiar autoironic, din moment ce ultima propoziţie din „octogonul beatitudinii“, ce încheie volumul, proclamă fără drept de apel: „Niciodată odihnă, niciodată entertaiment“.

Poemele Cosminei Moroşan scriu un text dificil, aproape hermetic, la care cititorul trebuie să participe intens; poate fi uneori inutil, după cum spune Svetlana Cârstean (coordonatoarea colecţiei în care a apărut volumul): „în era post, nu căutaţi sensul, mai ales nu căutaţi să înţelegeţi“. Între „alură unknown“, „pândesc un bigger plan şi-s better“, „la gară te întâmpină low-ul“, „dialoguri între pastilaţi“, „smoothnessul pervers al gândurilor“, „samples de bucătărioară“, „cel mai dark personaj“ – pentru a da câteva exemple de titluri de poeme – nişte „insights de la florăreasă“ joacă pe unele dintre rolurile pe care poeta le poate avea: „Sunt infirmiera ta artistă. / Magiciana de grotă. / Alchimista trashy.“ Urmele scepticismului („Nu există viaţă privată, «probleme de familie», / toţi suntem oarecum conectaţi“) gripează din când în când poemul, parte a unui scenariu unde nimic nu este lăsat la întâmplare.

Variantă de videodiscurs, actuala beatitudine este o alternativă şi un pas sau, măcar, o jumătate de pas către lumea academică, din afara youtube-ului, cu atât mai interesantă cu cât artiştii de avangardă nu ies decât rareori din enclavele lor.