a14

Intelectualul sub vremi

Mircea Moţ

Recentul volum al criticului şi teoreticianului literar Ion Vlad, Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului. Scriitori, cărţi, confesiuni (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2017) însumează pagini confesive, un pseudo-jurnal de călătorie şi comentarii pertinente la cărţi de poezie, critică literară sau de proză publicate în diferite reviste literare.

Deşi stă sub semnul timpului înţeles ca sever judecător al evenimentelor şi al scrisului, volumul profesorului Ion Vlad nu conţine ceea ce se înţelege în mod curent prin pagini cu caracter memorialistic. Autorul mărturiseşte, de altfel, că refuză să scrie memorii absolut convins fiind, pe urmele unui G. Călinescu, că „memorii scriu numai cei care vor să fie văzuţi sub lumina favorabilă a lustrelor“. În asemenea situaţie, lui Ion Vlad nu-i rămâne decât să caute esenţialul unei epoci încercând, obiectiv, să-i fixeze reperele. Autorul trece peste evenimente nesemnificative ori peste gesturi de circumstanţă, pentru a face din ideea de valoare autenticul reper al unei existenţe. Poate că ar trebui nu atât să rememorăm, consideră pe bună dreptate profesorul Ion Vlad, cât, mai ales, să retrăim, după mai bine de două decenii, „un timp al conspiraţiei în favoarea valorii“. O conspiraţie, subliniază autorul, care a implicat în acelaşi timp scriitori, editori şi, de ce nu?, chiar cenzori. Şi exemple sunt destule! Tocmai de aceea, Ion Vlad insistă nu atât asupra consemnării unor fapte, inevitabil subiective, cât, mai ales, asupra nevoii de a se reexamina lucid şi echidistant realitatea Timpului (majuscula îi aparţine Profesorului), în afara simplificărilor ori a etichetărilor superficiale şi partizane.

Într-un pseudo-jurnal de călătorie (Lumini călătoare), pe care autorul nu este deloc dispus să-l accepte ca pe un „simplu şi grăbit itinerar“, Ion Vlad asociază spaţiul geografic spaţiului cultural, în pagini ce trădează ispita caligrafiei literare. Profesorul optează de fapt pentru o călătorie iniţiatică, având particularităţi cu totul aparte, câtă vreme spaţiul este aproape de fiecare dată descoperit în lumina Cărţii, a Operei ca univers autarhic, a acelei opere mereu aşteptate şi mereu dorite pentru a dematerializa o realitate prozaic geografică. În cutare loc, „soarele ne învăluia avertizându-ne precum în Deşertul tătarilor, opera lui Dino Buzzati, că – poate – primejdia unor noi valuri de călăreţi n-a încetat“. Fascinat de „luminile magice“ şi necunoscute de cei neiniţiaţi, călătorul trece de la spaţiul real la cel imaginar, al Cărţii, acolo unde, după cum intuia un Georges Poulet, nu mai rămâne nimic valabil din experienţa realului. Scriitorului Ion Vlad îi place starea de reverie, care temperează contururile geografice, abandonându-se cu o reală voluptate acesteia. Semnificativă în sensul acesta este vizita la castelul Kronborg (Elsinore): „Aştept cu înfrigurare întâlnirea cu semnele indelebilei istorii tragice a prinţului Hamlet. Suntem la Helsingor, Castelul Kronborg (Elsinore), iar portul vibrează printre culorile irizate ale apelor, transmiţând, parcă, un zvon îndepărtat; treptat castelul se metamorfozează în istorie şi în mişcarea santinelelor; noaptea pregăteşte apariţia lui Hamlet“. Intelectualul de mare fineţe Ion Vlad este sedus de felul în care Cartea recuperează spaţiul real. Locurile asupra cărora cartea şi-a pus definitiv amprenta în timpul de graţie la care autorul are un privilegiat acces cuceresc şi capătă ceva magic, sfidând, până la urmă, timpul şi necruţătoarea sa magistratură: „Privim cuceriţi de magia locurilor, retrăim treptat sumbra desfăşurare a «spectacolului». Tragedia s-a petrecut parcă aici, suntem definitiv cuceriţi de mişcarea (ritmurile) tragediei shakespeariene, ascultăm înfioraţi ritmurile unor opere nemuritoare unde hybrisul urmează preceptele tragediei antice“ (s.n.).

Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului este, în egală măsură, cartea unui autor a cărui vocaţie a construcţiei teoretice se concretizează (şi) aici în pagini absolut notabile. Ion Vlad citeşte cărţile cu ochiul unui teoretician al literaturii, ceea ce nu înseamnă, însă, că este dispus să sacrifice opera, reducând-o la un tipar ce trimite spre momentul ei generic. Exemplar în acest sens rămâne scurtul studiu despre Mario Vargas Llosa, Mario Vargas Llosa – eterna magie a povestirii, unde conceptul tinde să ia iniţiativa şi să-şi aroge rolul de protagonist în text. Povestirea devine uneori orgolioasă, autoritară, pretinzând să i se acorde toată atenţia, cu convingerea, motivată de altfel, că substanţa romanescă se organizează în ultimă instanţă după propria ritmică. („Proza e compusă după ritmica implacabilă a povestirii“.) Conceptul este plin de dinamism în scrisul lui Ion Vlad, cel care, după cum bine se ştie, în urmă cu ani a publicat o carte de referinţă despre destinul acestei structuri epice. La Faulkner, „povestirea e un frecvent recurs la Memorie“, în vreme ce la Llosa „povestirea înfrânge uitarea“. Există secvenţe în care demersul criticului lasă impresia unei radiografii ce surprinde scheletul ca garanţie a solidităţii corpului fragil, uitând, cel puţin pentru un moment, prezenţa cărnii. Totul, însă, pentru a pregăti sau pentru a amâna nereţinuta plăcere a comentariului ce trădează un subtil eseist. Ion Vlad deschide atent perspective spre profunzimea operei, descoperind sau inventând creator (printr-o legitimă complicitate cu textul) semnificaţii pe care le fixează printr-o expresie adecvată: „Eroii lui Faulkner din Absalom! Absalom şi din Zgomotul şi furia sunt anticipaţi în Sanctuar (1925), unde bordelul e spaţiul stigmatizării şi al ispăşirii păcatului; dostoievskianul faulknerian se metamorfozează în experienţe epice de o mare intensitate (Temple din Sanctuar e obligată, în virtutea unei erori tragice, să accepte recluziunea într-un bordel.). În Casa verde, Llosa imaginează un bordel, teritoriu al alienării şi al sacrificiului; e un spaţiu mitic, dizolvant pentru fiinţe condamnate“. Observaţiile sunt valabile şi pentru felul în care autorul citeşte proza lui Faulkner (În ţinuturile dăruite lumii de William Faulkner), unde ispita teoretizării şi supralicitarea povestirii ca nucleu se asociază deosebitei capacităţi a autorului de a descifra semne şi de a transcrie sensuri profunde ale operei marelui prozator.

Criticul literar este prezent în volum în primul rând prin intuiţia valorii, fiind perfect îndreptăţit să scrie despre Ileana Mălăncioiu ca despre un „mare creator“. Ion Vlad este pe deplin conştient, însă, de condiţia severă a comentariului critic, ce presupune anumite canoane şi care pretinde o supunere necondiţionată: „Am dorit să mă supun condiţiilor consacrate ale comentariului critic“, mărturiseşte Ion Vlad, care nu pare să se simtă tocmai în largul său în această constrângere: „Mi-e greu să urmez în totul acest statut“, motivul fiind prietenia, pe care un critic consacrat şi „profesionist“ nu are deloc dreptul să o invoce. Tocmai de aceea autorul preferă să scrie „dincolo de natura discursului critic“, dar pe care-l are totuşi în vedere. Dacă prietenia Ilenei Mălăncioiu pare să pună sub semnul întrebării specificul demersului critic, nu este cazul în situaţia paginilor dedicate lui Horia Bădescu (unde demersul critic acceptă, generos, spectacolul specific comentariului lui Ion Vlad), ori lui Ştefan Manasia, în acest caz profesorul Ion Vlad dovedind o mobilitate cu totul deosebită, ce-i permite să recepteze poezia dincolo de „mode şi timp“.

Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului (a şaptesprezecea carte publicată de autor, după cum aflu dintr-o recenzie) devine cu atât mai semnificativă cu cât constituie un argument în plus pentru profunzimea şi complexitatea unei personalităţi literare de referinţă.