a13

Surfer pe Styx

Ştefan Bolea

Plagiator. 1962 (Tg. Jiu: Ed. Măiastra, 2017), noul volum al lui Nicolae Coande, reprezintă o rupere, prin violenţele expresive şi directeţea stilului, faţă de concepţia meta-poetică din Nu m-au lăsat să conduc lumea, dar şi o continuare a vechilor obsesii sub altă formă. De pildă, tema megalomaniei este schiţată cu ajutorul mitologiei solare: „… se face că sînt tocmai eu cel care câştigă la sfârşitul minunatei/ Aventuri premiul – o călătorie pe viaţă către soare …“ (16); „trag soarele cu sfoara – ca pe balon.//“ (15) „Grandoarea superioară omului“, de care vorbea Jung într-un context similar, se potriveşte eului liric al lui Coande, care nu încape în cămaşa de forţă a măsurii, care sfâşie norma procustiană cu dispreţ. Megalomania este un simptom al inflaţiei şi de multe ori Eul este ridicat la nivelul Sinelui. Ceea ce are totuşi un preţ, pentru că elevaţia la care este plasat Eul ridică problema puterii: chiar sunt puternic, sau îmi imaginez asta?

De pildă, în poezia „Domnul Turner“, Coande notează: „Mana, orenda, dinamys, charis m-au însoţit tăcute pe oriunde“ (10). Mana înseamnă putere, influenţă sau autoritate în cultura polineziană. Orenda este un termen irochez pentru putere spirituală. Dinamys (grafiat greşit, forma corectă fiind dýnamis sau δύναμις) înseamnă putere şi abilitate, iar charis – graţie şi har. Punând între paranteze semnificaţia spirituală a celor patru termeni şi ţinând cont de faptul că trei dintre ei semnifică putere, ne întrebăm dacă această supraabundenţă a puterii nu ascunde, de fapt, o nelinişte privind pierderea ei (inclusiv a puterii poetice), ceea ce ar constitui o anxietate teribilă pentru un creator însemnat. Această tensiune dintre grandoare şi inferioritate dă o profunzime tenebroasă şi electrică volumului, indicând faptul că megalomania este doar o mască sub care se ascunde un soi de sapientia şamanică şi că pulsiunea puterii este neinteligibilă dacă o privim dintr-o perspectivă sociopolitică: „Evenimentul azi este o// Încordată teroare, un soi de catifea unde se cacă musca, grandoarea/ Unui centaur obosit care se întinde să doarmă în groapa tatălui său.//“ (9); „Am văzut oameni tăcuţi care credeau că pot stăpîni lumea în vis/ O mînă de oase la umbra celui mai uscat copac din Paradis.//“ (11)

Or, megalomania ascunde melancolie şi aici Coande se apropie, prin ton, nu prin formă, de pesimismul lui Eminescu din Memento mori, poem care este şi evocat în pastişa „Apus de zeitate…“ (76): „Începe atunci cînd uiţi oamenii toţi iar vocea li se păstrează/ Într-o frază latină pe care am auzit-o cîndva în impecabila/ Pronunţie a gurii tale …/ … mortalia facta peribunt//“ (56-7). Poetul resimte oboseala secolelor de nimicnicie, persiflarea unei eternităţi care nu are respect (ca să folosim un eufemism) pentru demnitatea sau valoarea umană (fie ea şi auctorială): „… patul/ Unde cuminţi dormim pînă la capăt nici morţi nici vii nici părăsiţi nici îmbrăţişaţi/ Estropiaţi şi caduci cum ar fi spus un rege războinic despre soldaţii supravieţuitori/ Spălaţi doar de flegma secolelor în care nu vom exista…“ (18-9) Tonul său aminteşte, uneori, de poezia Ozymandias a lui Shelley (sau de formula celebră a lui Foucault din Cuvintele şi lucrurile): „Vino peste noi nisipule în valuri cît un om fără cap…“ (60) Coande devine atunci un fel de Macbeth care contemplă „sfârşitul sfârşitului“, observând cum moartea creşte ca o iederă peste cavoul umanităţii care nu poate înţelege că lipsa de sens este temelia existenţei: „Life’s … a tale/ Told by an idiot …/ Signifying nothing.“

Totuşi, esenţa volumului nu se ascunde în deviaţia spre eroism, în grandoare sau autoritate, ori în evidenţierea melancolică a nimicniciei şi a imposibilităţii întemeierii unui sens, ci, încă din titlu şi din prima poezie („Gesturi de curvă“), în exploatarea temei existenţialiste a autenticităţii. Parafrazând faimoasa „Au Lecteur“ de Baudelaire, Coande notează: „Sînt un plagiator al morţii dar şi tu eşti un copist, cititorule“ (8). Sentimentul pe care ni-l dă societatea contemporană masificată este că toţi suntem cópii fără model, suprafeţe fără profunzime, măşti fără chip. Repetând „gesturile ieftine ale viului“ (9), pare că suntem consemnaţi într-un ţarc al conformismului, într-un lagăr de concentrare al mediocrităţii. Identificarea cu masca este premiată, originalitatea sau excepţionalitatea – penalizată. Există, după cum arată Sartre, „numeroase precauţii pentru a închide omul în ceea ce este. Ca şi cum am trăi în teama continuă să nu scape, să nu-şi depăşească şi să nu-şi înlăture dintr-o dată condiţia.“

Conform lui Heidegger, avem la dispoziţie o modalitate privilegiată de a transgresa dictatura cotidiană a „impersonalului se“ şi aceasta este înţelegerea autentică a fiinţei-întru-moarte (Sein-zum-Tode). Sau, în exprimarea lui Gary Cox, un exeget al existenţialismului: „Doar atunci când îşi dă seama că ea este posibilitatea unică a proprei morţi, o persoană încetează să se trateze pe sine însăşi drept copia celorlalţi semeni.“ Coande a asimilat toate aceste precepte existenţiale şi foloseşte figura lui Semyaza, îngerul căzut din Cartea lui Enoh, pentru a le sublima: „Doresc să mor cu totul. Nu sînt o copie a nimănui şi nici măcar/ Tu care spui că ne-ai făcut n-ai dreptul să ne judeci apoi – măcar//“ (37). Plagiatorul care s-a „născut într-o vreme cînd toţi erau morţi“ (80) este de fapt insurgentul care se revoltă împotriva clonării generalizate, împotriva conformismului automat, împotriva naţiei aplecate „demn spre plăcinte“ (13), împotriva unui „viitor clădit din oase“ (75), împotriva cazanului literar şi mediatic „unde se fabrică vise pentru cretini delicaţi“ (8). Asemenea lui Max Stirner, eul liric al lui Coande poate să spună: „Eu sunt propria mea specie, sunt fără normă, fără lege, fără model.“