NICOLAE COANDE: DORIN TUDORAN, CEL CARE ÎŞI CERE NUMELE ÎNAPOI

„De la Paul Goma încoace, nici un scriitor român nu mai rostise, din interior, o critică directă împotriva şefului statului“ (Monica Lovinescu, Est-etice/ Unde scurte IV, Humanitas, 1994). Atunci când citeşti chiar şi la 37 de ani de la consemnare această frază istorică, simţi că parcă istoria a venit la tine şi te priveşte în ochi: sunt aici, nu am plecat, ce credeai?

Totul pornise de la demisia din Consiliul Uniunii Scriitorilor (o tempora…!). Motivul: şeful Uniunii, D.R. Popescu, fusese numit de partid, iar nu ales de breaslă, cum era normal. De aici, acţiunile în cascadă până la demisia din partid a poetului, fapt deosebit de grav în epocă. Nu se pune nimeni cu Molohul…

Om al prieteniei necondiţionate, Dorin Tudoran a fost, s-a simţit mai mereu singur chiar şi atunci când o mână de oameni îl sprijineau, tacit, în încercarea sa de a sparge izolarea românească. Când recitim ce scria în ianuarie 1983, în textul publicat de „Europa Liberă“, ne dăm seama nu doar de izolarea nevoită a poetului, ci de singurătatea şi muţenia unei ţări căreia i se luase dreptul la cuvânt şi care intrase în marea tăcere: „În România, milioanele de oameni ce tac acelaşi gând, gând în dezacord cu o soluţie sau alta, cu o hotărâre sau alta, cu o linie ori alta de acţiune impuse de conducerea statului, transformă disidenţa în singurătate“.

În 1984, în timp ce se afla încă în România, poetul a reuşit să arunce o „sticlă în apele mării“ cu un mesaj care conţinea „o dactilogramă intitulată De bunăvoie, autobiografia mea“. Graţie prietenilor, mesajul a ajuns unde trebuia şi poeziile au fost comentate de Virgil Ierunca şi citite de Alain Paruit la Europa liberă. Apoi, prin intervenţia „elveţiană“ din toamna anului 1985 a lui Ion Caraion (pe care Dorin Tudoran îl numeşte Ion cel Bun), dactilograma ajunge la Victor Frunză, care o va tipări în 1986 la Editura NORD din ţara unde se refugiase, Danemarca.

Ediţia a doua, revăzută şi adăugită a acestei cărţi, protejată cândva din mână în mână prin Europa, o avem acum în faţa ochilor, prin grija unui editor, Florin Daniel Dincă, autor şi al unei monografii despre scriitorul Dorin Tudoran. Cartea apare la Editura „Amphion“ (Bacău) condusă de poetul Ştefan Dincescu. Poemele din prima parte a cărţii păstrează urme ale trecerii sale prin landul teuton unde a fost invitat în 1981 („de aici văd foarte bine/ cazarma NATO de lângă Mannheim“), un soi de exil prevestit parcă, un fel de carantină în care poetul se pregătea pentru exodul ce avea să vină. Dar sunt scrise în ţară, chiar dacă poartă amprenta şederii acolo, un soi de nostalgie a unei alte lumi pe care Dorin Tudoran nu o exaltă însă, căci discursul său supravegheat pare o stenogramă a sentimentelor, mai degrabă, decât efuziunea unui timp încărcat de bucurii sau plăceri. O fi carnaval (Fasching) la nemţi, dar bâlciul negru de acasă e mai apăsător şi mai real decât petrecerea veche a catolicilor nemţi:  „Revăd hârtii importante; cobor/ în stradă e carnaval/ tot omul respiră confetti.// Împotriva tuturor aud/ solzii acestei spaime în sărbătoare/ fierbând ca o mare de cinele.// Alungaţi-mă!// Sunt primul/ pe care-l auziţi spunând: Nu vreau să mă iubiţi!// Trebuie să fiu şi ultimul“ (Fasching). Şi l-au alungat.

Pe 24 iulie 1985, Dorin Tudoran părăsea ţara, la poarta de ieşire dintr-un Bucureşti în care doar câţiva prieteni şi mama sa l-au însoţit spre exil. Plus cei doi securişti care l-au supravegheat până la Viena. Maratonistul fără nume din istoria antică a străbătut mileniile şi, la fel de tânăr şi de obosit, îşi cere numele înapoi: pretinde să i se redea identitatea, tot istorică, atunci când anunţă „încă puţină libertate“ de care se poate învrednici inclusiv omul supus din dictatură. Ieşirea din iluzoria „bucurie a anonimatului“ se face cu fruntea spre cer, nu cu „ceafa dezgolită“ pentru ghilotinare. E cartea nu doar a radicalizării unei conştiinţe poetice (şi politice), ci şi a unei rupturi: cu imobilismul gregar al vieţii domestice şi politice din comunism, dar şi cu propriul suflet devenit un ghetou, cu inima care pompează doar „kilometri de sârmă ghimpată“. Este definiţia lagărului în care poetul şi intelectualul ajuns la amiaza vieţii se simte captiv, refuzat, demonizat. Poetul este tot mai departe de timpurile când îşi scria poezia (după cum remarcase Ştefan Aug. Doinaş) ca pe un „cântec al sensibilităţii şi interiorizării sufleteşti, al delicateţii şi transparenţei materiei… o despuiere a datelor vieţii de lestul lor penibil“. Lestul devine materie primă organică necesară pentru supravieţuirea visată de poetul grec: „toate frunţile libere/ iar ca sentiment un cristal“.

Când pleca din ţară, Dorin Tudoran împlinise 40 de ani, vârsta bărbăţiei  asumate (acme, cum spuneau grecii vechi). Singurătatea teribilă de care vorbea poetul în interviul acordat în 1985 lui Vlad Georgescu la Europa Liberă traversează vizibil această carte a protestului şi a rupturii. „Aş fi pierdut mai târziu ţara, dacă aş fi ţinut încă un timp barba în piept“, îi mărturisea emoţionant Dorin Tudoran lui Vlad Georgescu, iar cartea e plină de astfel de urme ale mersului pe linia subţire dintre demnitate, normalitate, respectiv falsitate: „Viaţa mea – un strop de ploaie alunecând/ pe arsura briciului“. Sau: „Am luptat ca un câine/ puteam sfârşi ca un câine.// Am câştigat ca un câine/ Am minţit ca un câine.// M-am bucurat ca un câine/ când mi s-a pus: Marş!“ (Două canine).  Discretă, în volum apare figura tatălui-modelator de conştiinţe, prins el însuşi în malaxorul unei vieţi în care s-a dăruit pe sine şi a primit ingratitudinea istoriei obscure din această parte de lume.

Poemele confesive, în genul unor scrisori cu mai mulţi destinatari, alternează cu poeme lapidare, dense, poeme-obiect în care mesajul este concretul însuşi despodobit de orice artificiu al artei. Esenţializarea este marca acestor versuri lămurite, trecute prin focul interior, opuse acelui nemo, golul interior care ne asaltează vieţile şi proiecţiile mentale şi sufleteşti: „Nu mă-ntreba/ despre această întoarcere;/ n-ai face decât/ să asculţi un mort“ (Întoarcere). Ca Seneca altădată, poetul stă în cada cu apă fierbinte: avertizat deja, citeşte Vieţile tiranilor, despoţilor şi ale umililor dictatori. Biblioteca s-a umplut între timp de astfel de poveşti, însă istoria reală, nu a literaturii, se comportă ca şi până atunci în faţa discreţionarismului acestora: „Noaptea/ stau în cada fierbinte/ citind Vieţile tiranilor, despoţilor/ şi ale umililor dictatori.// Când apa devine/ insuportabil de rece/ caut pe marginea căzii/ paharul de cucută.// Aşezat pe o policioară/ îmi surâde Spânul/ pe care dându-mi-l/ Ăl Bătrân mi-a spus:// Aibi răbdare. Nu te grăbi! Când o fi, Spânul nu iartă.// Suedejii ăştia, dom’le/ sunt daţi dracu la oţeluri./ Auzi? Ai răbdare.// Mai am putere doar/ să-ntind piciorul/ să-mi strecor degetul mare/ în inelul dopului/ trăgându-l în sus;/ horcăitul apei/ evadând din vană/ mai acoperă o vreme/ tropăitul/ aducătorilor ultimului mesaj“ (Exerciţii de noapte). Briciul suedez din oţel inoxidabil este prietenos botezat „Spânul“, personajul malefic din basmele româneşti, cel care trădează la fix. Aici, el este prietenul pe care te poţi baza pentru a nu cădea în mâinile gealaţilor trimişi de tiran!

O carte care se naşte din sentimentul imens al pierderii, al neuitării şi al refuzului de a se considera învins. Mi-amintesc ce spunea cândva Dorin Tudoran când la uşă i-a bătut într-o zi cineva şi, întrebând cine este, i s-a răspuns simplu: Tata! Cum tatăl nu mai era de ceva vreme printre cei vii, imensitatea acelui răspuns ar fi putut imploda un oraş, o ţară, un regat de iluzii şi de aşteptări. Cel care rostea aceste cuvinte, de dincolo de uşă, era Radu Tudoran, venit pe jos pentru a-l vedea pe poet şi pentru a-l îmbărbăta atunci când scriitori din generaţia lui se fereau să-l mai viziteze. Tata – un cuvânt imens care atenuează din singurătatea ce macină credinţa sau care aduce ispita unei revelaţii: „Cu cine să împarţi?// Ora e absurdă – nimeni/ nu are de ce.// Elice strălucitoare/ atleţii ipocriziei primenesc aerul;/ e mare ventilaţie.// Stafia cuvântului Weltanschauung / tulbură/ din ce în ce mai agresiv/ viaţa de noapte;/ ce fac forţele de ordine?// Soluţia finală/ nu-ţi pare/ mai puţin fragilă// Cu cine să-mparţi?// Ora e singură“ (Noutăţi).

Poemul „Viitorul facultativ“ îmi pare a fi axul acestei cărţi născută din solitudine, speranţă şi iertare, un cântec lucid al cuiva care şi-a iubit chiar şi disperarea de a fi singur şi părăsit: „Ziua străbate în viaţa mea ca printr-o strecurătoare/ zdrenţuită; la vârsta aceasta poţi fi proclamat în ovaţii/ împărat, scuipat în obraz ca impostor, poţi să fii,/ poţi muri cu măruntaiele ucigându-se unul pe celălalt/ poţi paşte o nesfârşită turmă de porci prin jirul/ alunecos./ Totul poate fi viaţă şi nu este./ Totul poate fi moarte/ şi n-are putere să fie nici atât.// (…) Ajuns acasă mai mult mort, viule, tu/ te-nfăşori în doliul maşinii de scris şi dându-ţi foc/ strâns legat în panglica fină/ abia simţi pe propria-ţi piele/ că el e şi negru şi roşu; şi iarăşi negru,/ că moartea ta poate începe cu orice literă/ – celelalte vor urma/ conştiincioase;/ te-apucă disperarea la gândul/ că mâine s-ar putea să învingi din nou, că trebuie/ să învingi şi mâine…“

Avem în oglindă, peste timp, replica la versul latin Cras amet qui nunquam amavit; quique amavit cras amet (Mâine să iubească cel care n-a iubit niciodată/ şi cel care a iubit să iubească mâine) – deşi nu aş vrea să forţez nota cu o astfel de interpretare. Dorin Tudoran era la acea vreme (şi este şi acum) atât de bogat în sentimente încât nu-şi permitea să piardă lumea din pricina unei fronde pe faţă împotriva sistemului. Lumea e mai bogată şi mai cuprinzătoare decât propria noastră luptă şi decât propria lume, chiar dacă poetul are – fără putinţa de a fi şterse – câteva „contuzii pe suflet“. Este motto-ul unui ciclu surprinzător de la finalul acestei restituiri (întrucât nu mai publicase de ceva timp poeme într-o carte), Death by invitation only – aceeaşi pecete autoironică, acrişor-amăruie a cuiva care se fereşte de dulceţuri şi alte mărci ale autoconsiderării (nu spusese el în poemul Capcană, „Ţie, celui care/ ai imaginat o inimă/ de poet,/ Dumnezeu să-ţi dea puterea/ s-o înţelegi!“?). Un rimbaldian sunet, Par délicatesse/ J’ai perdu ma vie, pare să irige neîncetat această poezie a decepţiei şi a speranţei combinate: „dacă aş avea al doilea suflet/ l-aş face pânză de corabie// şi// aş asculta cum o deşiră vântul// apoi// aş împleti o altă pânză/ din ghemurile de sfoară găsite/ la poalele catargului// aşa // aş avea mereu un al doilea suflet/ numai şi numai/ al meu“ (al doilea suflet). Dar nu doar două suflete are poetul, ci şi două trupuri, care-şi dau replica într-un dialog al uimirii şi, poate, al acceptării îmblânzite de ceva neştiut, dar prezent în viaţa sa de acum: „trupul meu de seară nu mai seamănă/ cu trupul meu de peste zi// cel dintâi îl întreabă pe cel de-al doilea/ aşa cum un copac îl întreabă un alt copac:// cum poţi trăi lipsit de rădăcini?// cel întrebat răspunde ridicând din crengi“ (cele două trupuri).

Sunt poeme ale unei aspre melancolii, unele dedicate prietenilor care nu mai sunt (Florin Manolescu, Luca Piţu), cu acea atenţie pe care Dorin Tudoran a arătat-o mereu celor de departe, plecaţi sau pierduţi, poeme ale unei carităţi care l-a însoţit toată viaţa. Viaţa unui poet care-şi cară în fiecare seară inima la malul mării, viaţa unui cioplitor în propria carne, devenit propriul său atelier plin de aşchii şi fărâme de trup, în fine, viaţa unui om care-şi caută calea şi îşi cere înapoi numele: Dorin Tudoran.