a10

„Ultimul Caragiale“.
Ramificaţiile unei neînţelegeri

Ion Vartic

Formula „ultimul Caragiale“ din titlul dosarelor dedicate lui Vlad Caragiale – care au apărut în revista Apostrof, nr. 12, 2016, şi nr. 1, 2017 – a provocat unele nedumeriri şi reacţii orale ori scrise la fel de confuze. Să le iau pe rînd. Mai întîi, mi s-a replicat că Vlad Caragiale ar fi fost mai… Caragiale dacă ar fi fost fiul lui Mateiu sau al lui Luki, iar nu doar acela al Ecaterinei Caragiale. La o asemenea obiecţie retrogradă, prin care e exclusă linia femeiască dintr-o genealogie, a răspuns de mult Sextil Puşcariu în atît de inteligentele lui comentarii la Spiţa unui neam din Ardeal, subliniind că „o genealogie care ţine seama numai de bărbaţi mi se pare, dacă nu greşită, incompletă. Aşa după cum o naţiune nu dispare, ci îşi schimbă numai numele, tot astfel un neam. Poporul roman n-a dispărut deodată cu căderea imperiului, ci trăieşte mai departe, amestecat cu alte neamuri, în popoarele romanice. (…) Tot astfel un neam (…) n-a pierit deodată cu cei din urmă ce purtau numele moştenit, ci trăieşte mai departe în cei ce poartă alte nume dar se trag din acelaşi neam“, cu concluzia: „Tocmai femeile au fost acelea care au perpetuat însuşirile moştenite şi agonisite în familie“. Acesta e şi cazul Ecaterinei Caragiale, dedicată toată viaţa cultului „numelui strămoşesc“ consacrat de Ion Luca, fără, însă, să-i inhibe fiului ei, Vlad Caragiale, însuşirile psihice moştenite şi agonisite de la unchii săi Mateiu şi Luki.

Alţi comentatori ai dosarelor mi-au reproşat, apoi, calificativul de „ultim Caragiale“ acordat lui Vlad, amintindu-mi că există astăzi şi alţi descendenţi ai lui Caragiale, mai precis, alţi „strănepoţi“ ai acestuia. Reproş făcut pe negîndite ori din ignoranţă. Căci o să se vadă imediat de ce aici nu poate fi vorba de nici un „strănepot“ (termen care aici e, oricum, cam imprudent şi abuziv). „Vlad, ultimul Caragiale“ îşi are explicaţia implicită. Nu credeam că trebuie să o fac, pedant, explicită. Întrucît toată materia respectivelor dosare se referă, cît se poate de clar, doar la o singură ramură a Caragialeştilor, aceea a lui Luca şi a fiului său Ion Luca. Or, în acest sens, Vlad este, evident, ultimul Caragiale, fiind unicul nepot direct, fără urmaşi, al dramaturgului.

Arborele genealogic al ramurii Luca Caragiali are o coerenţă internă remarcabilă. De-ar fi să pomenesc doar felul în care un corp străin care răsare pe la mijlocul trunchiului, Mateiu Constantinescu, este integrat definitiv în familie numai datorită consecvenţei cu care Vlad şi-l ia pe acest unchi ca model spiritual. Sigur, toată genealogia Caragialeştilor stă sub pecetea tainei graţie „biblicului“ Stefanos, care, „uitîndu-şi“ numele de familie şi ţinutul natal, îşi împămînteneşte urmaşii în Bucureşti prin pămîntul în care e îngropat. Sugestia aceasta de sorginte biblică (legată de înrădăcinarea prin moarte într-un loc străin) apare mai întîi, încă neclar articulată, la Costache Caragiali, fiind mai apoi explicit formulată de nepotul Ion Luca într-o scrisoare despre un alt „venetic“, Ronetti-Roman: „A murit zilele trecute şi stă acum pe veci împămîntenit în pămîntul Moldovei, pe care îl iubea atît de mult“.

Ramura lui Luca (Luki) Caragiali duce mai departe gustul întemeietorului pentru gestul inexplicabil, pentru indescifrabilul rămas, ca urmare, sub pecetea tainei. Astfel, Luca – deşi împreună cu Ecaterina Karaboas îi are pe Ion Luca şi Elena – nu va divorţa, niciodată de Caliopi, actriţă şi, mai ales, cîntăreaţă de operă foarte dotată, cu o origine destul de exotică, basarabean-grecească, şi, se pare, de o eleganţă vestimentară ce amintea de aceea a Iasomiei Caragiali (soţia lui Costache). Mi se pare clar că anii săi de convieţuire cu Caliopi circumscriu stadiul estetic din biografia lui Luca, el însuşi actor meteoric în acea perioadă. Dar, evident, ar fi cu totul hazardat, în lipsă de alte indicii, să presupun că Luca, legalizîndu-şi ruptura de Caliopi, ar fi avut senzaţia obscură că, totodată, îşi reneagă complet deceniul său de coexistenţă artistică. Cîndva, în cursul lui 1848, începe relaţia lui cu Ecaterina şi, deci, trecerea la un mod de viaţă burghez. La fel se va întîmpla şi cu fiul său – desigur, la un nivel superior, pre-thomasmannian – cînd, din spaţiosul său apartament berlinez, dotat şi cu menajeră şi două bone, scriitorul decretează: „eu sunt un burghez“. Să revin însă la Luca şi la problema lui maritală. Probabil că, tocmai pentru a raţionaliza, cît de cît, refuzul său inexplicabil de a divorţa, persistă în familia lui Ion Luca ideea că însăşi Ecaterina Karaboas ar fi trecut mai întîi printr-o căsătorie despre care nu se ştie cum s-a desfăcut. Oricum se vor fi petrecut lucrurile, actul de botez al lui Ion Luca – descoperit pînă la urmă, aproape magic, de către arhivistul C. Popescu-Cadem – debutează în mod mistificator: „…au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ Dl Luca Caragiali…“. Din cauza echivocei sale situaţii civile, mai tîrziu, autorul Scrisorii pierdute, aflat în plină notorietate, se va trezi pus, din punct de vedere juridic, în cîteva situaţii jenante, apelînd şi el la declaraţii şi acte mistificate. Unele în care – cum le descîlceşte Şerban Cioculescu – se dă drept fiul „madamei“ Caliopi şi, mai apoi, susţine chiar că Luca sin Ştefan nu ar fi, de fapt, Luca Caragiali. De aceea, e cu atît mai inexplicabil de ce acest fapt nu l-a determinat pe Ion Luca să clarifice şi juridic recunoaşterea fiului său Mateiu Caragiale, care, la rîndul său, şi-a confecţionat el însuşi un substitut de act de naştere de-a dreptul matein, adică fantasmagoric. De altfel, spre sfîrşitul vieţii sale, Mateiu însuşi va fi bîntuit de fantasma de a avea un fiu ilegitim. În fine, ca sub un blestem al tainei stau şi cîteva momente cruciale din biografia spectaculoasă a lui Tuşki Caragiale. E foarte probabil ca unele dintre acestea – cu repercusiuni şi asupra destinului lui Vlad – să fi rămas neclarificate complet şi pentru fiul ei.

Cum se vede, sînt destule probe care arată coerenţa internă a ramurii Luca Caragiali. Să mai adaug două argumente. Primul e legat de faptul că, dintr-o scrisoare a Ecaterinei Karaboas, din 1852, reiese că Luca suferea deja de complexul lui Jupîn Dumitrache: „În scrisoarea (…) care am primiit-o, am înţeles nişte frasuri prea ciudate, că adică fiind depărtat de mine, să nu te uit, şi că să dea Dumnezeu să nu roşesc cînd vei da faţă cu mine. Alt nimic nu-ţ zic decît păcat că apropie 4 ani că trăim amîndoi, şi încă n-ai cunoscut inima lu Cati, îmi pare destul de rău, şi m-a mîhnit prea mult zadarnicile idei ale tale“. Complexul respectiv, agonisit de la tată, dacă nu cumva chiar de la anxiosul Stefanos, reapare la Ion Luca, fiind dezvăluit de Alexandrina: „Ţinea la mine enorm, dar era gelos. Ceea ce mă făcea să-i repet adesea, dojenindu-l: «Degeaba spui că eşti om de geniu… »“. Tot ea îi dă în vileag şi strategia de înşelat închipuit: „Pleca dimineaţa de acasă să-şi vadă de treburi şi peste o jumătate de ceas mă pomeneam cu el înapoi. Venea cu birja să mă vadă şi pleca iar… Pînă la prînz se mai întorcea de două-trei ori“. Aşa că nu e de mirare că, pe motivul acestui complex, Ion Luca a făcut nu numai variaţiunile comice din Noaptea furtunoasă, ci şi acelea tragice din traducerea lui comprimată a renumitei nuvele cervantine Curiosul pedepsit. Iată acum şi al doilea argument care ilustrează, încă o dată, coerenţa internă a ramurii Luca. E binecunoscut felul nevrotic în care Ion Luca şi-a protejat copiii (cu atît mai mult cu cît pierduse, la vîrste foarte fragede, două fetiţe). De această anxietate s-au contaminat şi Alexandrina, şi Tuşki, care l-au crescut într-un mod asemănător pe Vlad, ca într-o seră, mai cu seamă că erau, pe deasupra, marcate de şocul trăit la moartea prematură a lui Luki Caragiale. La Vlad, aceeaşi spaimă, preluată de la ascendenţi şi amplificată, a precipitat, pur şi simplu, în refuzul paternităţii: „…copiii îl nelinişteau“, mărturiseşte Simone Lemaire-Caragiale, soţia lui Vlad.„El n-a avut copii. Mi-a spus că, dacă ar fi avut copii, ar fi înnebunit. I-ar fi fost îngrozitor de frică pentru ei – să nu cadă, să nu se accidenteze, să nu fie bolnavi… Mi-a spus: «Nu aş fi putut avea copii!»“.

Din analiza arborelui genealogic al ramurii Luca Caragiali, care cristalizează o familie de sine stătătoare, se poate constata că, în realitate, nu există nici un strănepot direct al lui Ion Luca. Nu mi-am imaginat, atunci cînd am alcătuit dosarele referitoare la Vlad Caragiale (Semnul de legătură dintre familia Chintescu şi familia Logadi din arborele genealogic al lui Vlad Caragiale indică faptul că, prin înrudire, primul soţ al lui Tuşki, Vasile Geblescu, şi ultimul ei soţ, Petre Logadi, sînt veri de al doilea.), că diverşi cîrcotaşi ignoră total faptul că, pe lîngă ramura lui Luca, mai există încă două ramuri distincte, aceea a lui Costache şi aceea a lui Iorgu, fraţii săi (surorile lor, Anastasia şi Ecaterina, rămînînd celibatare). Or, aici e locul să amintesc faptul că, în ultimii ani, mai mulţi ziarişti au făcut interviuri cu cîte un descendent al Caragialeştilor sau au scris despre aceştia, etichetîndu-i, însă, automat drept urmaşi direcţi ai lui Ion Luca Caragiale. De fiecare dată s-au folosit titluri cît mai senzaţionale, de tipul „strănepotul marelui scriitor“, avîndu-l întotdeauna ca termen de referinţă pe autorul Scrisorii pierdute. Nu numai pentru că acest fapt atrăgea atenţia cititorului asupra articolului sau reportajului, ci şi pentru că ziariştii respectivi nu aveau, de fapt, cunoştinţă de ramificaţiile genealogice ale Caragialeştilor. Citabil, în acest sens, este Victor Bârlădeanu, care, într-un text entuziast-ridicol – preluat cu seninătate de către Al. Mirodan în dicţionarul său „neconvenţional“ – îl pune pe un descendent sub aureola „ilustrului său străbunic“ Ion Luca Caragiale, deşi, dacă e să respectăm adevărul genealogic, străbunicul este, în realitate, un Nicolae Caragiali, rival ghinionist al vărului său primar Ion Luca. Faptul că orice descendent este asociat mecanic cu autorul Momentelor constituie, pînă la urmă, o insultă la adresa nedreptăţiţilor – prin uitare generală – Costache şi Iorgu Caragiali, doi pionieri ai teatrului românesc.

Tocmai de aceea am simţit nevoia să redau, prin nişte arbori genealogici independenţi, ramificaţiile clanului Caragiale, extrem de revelatoare prin diferenţele dintre ele. E vorba de trei ramuri, de fapt chiar de trei familii, care, în ce priveşte comunicarea dintre ele, sînt închise aproape ca nişte monade. Cum şi reiese din scrisoarea din 25 februarie 1912, în care Ion Luca mulţumeşte pentru felicitarea trimisă de copiii lui N. Caragiali-Costache cu ocazia împlinirii de către scriitor a vîrstei de şaizeci de ani. Precizez, nu fără motiv, că destinatarul de pe plic, Nicolae Caragiale, are deja peste douăzeci de ani: „Bunii mei nepoţi… Regret şi eu că nu ne cunoaştem încă personal, dar să sperăm că odată tot ne vom cunoaşte“… Incomunicabilitatea aceasta dintre familii provine, în primul rînd, din faptul că ele au note dominante diferite. Astfel, în ramura lui Costache Caragiali precumpăneşte, încă de la întemeietor, sentimentul dramatic, chinuitor, al insatisfacţiei provocate de neîmplinirea deplină. În sensul acesta, sigur că, la cu totul alt nivel, Costache pare să semene cel mai mult cu tatăl său, depresivul Stefanos (e şi singurul dintre urmaşii acestuia care îşi botează un copil cu numele de Ştefan). Aşa că, în felul lui – ca să folosesc expresia preferată a nepotului său Ion Luca – Costache Caragiali este şi el un „om fără noroc“, întrucît apărut prea devreme în teatrul românesc. Ar fi putut să fie tragedianul epocii sale, dar publicul lui nu era încă apt decît pentru vodevil. După cum străfulgerările lui geniale de gînd capătă cu greu expresie într-o română încă neînchegată. De altfel, dintre primii noştri dramaturgi, inclusiv Alecsandri, doar la Costache putem găsi şi cîte un nucleu de dramă modernă şi de metateatralitate. În sensul bun, real, al numelui, el este un fel de Salieri, eclipsat de „fosforicul“ Millo, actor înnăscut, dar profund egoist, interesat doar de „arta ca fact de comerciu“. Directoratul lui Costache la Teatrul cel Mare din Bucureşti (pe care l-a condus din 1852, chiar de la inaugurare) s-a sfîrşit cu un faliment şi o punere sub sechestru a decorurilor, costumelor şi repertoriului trupei, iar, la sfîrşitul vieţii, actorul-dramaturg a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi o mulţime de cărţi. În semn de respect, posteritatea imediată l-a numit „Caragiali ăl bătrîn“, iar urmaşii îşi vor marca ascendenţa semnînd „Caragiali-Costache“, ducînd însă, totodată, mai departe, şi moştenirea ghinionului, a neîmplinirii şi a sărăciei paterne.

Exemplar este, în acest sens, cazul fiului său cel mai mic, Nicolae Caragiali-Costache. E, la un nivel mult sub acela al tatălui, frizînd chiar grafomania, poet, prozator şi dramaturg. I-a apărut un „poem fantezist“ despre Eminescu murind şi i-ar fi fost jucată, „în beneficiu“, pieseta Misterele Dracului. E cît pe ce să fie jucat de celebrul I.D. Ionescu – adică de acel Ionescu de la „Iunion“ al lumii Nopţii furtunoase – cu „comedia locală“ Liberali-Conservatori, dar, cum aflăm de la Ioan Massoff, „Direcţia generală a teatrelor sesizează chiar în ziua premierei Prefectura poliţiei Capitalei şi reprezentaţia este interzisă, întrucît piesa «nu a fost aprobată de Comitetul teatrului»“. Premiera acestei piese de revistă politică ar fi trebuit să aibă loc la sfîrşitul verii lui 1884. Ca un făcut – „Ciudat lucru, ce-i drept… Al dracului!…“, cum ar exclama eroii Momentelor – în aceeaşi toamnă are loc premiera fulminantă a Scrisorii pierdute, comedia de moravuri politice a vărului său Ion Luca. De cîte ori Nicolae Caragiali încearcă să pătrundă pe scena Naţionalului bucureştean, el dă peste această rudă iritantă a sa, care pare să-i inhibe iniţiativele de a-şi impune sub lumina rampei creaţiile teatrale. În vreme ce Scrisoarea pierdută se joacă în prezenţa perechii regale, Nicolae, ghinionist şi om sucit, prezintă Naţionalului drama în versuri Cocoşeatu, pe care, de altfel, şi-o şi retrage imediat. Căutînd prin arhive, Mihai Apostol mai găseşte o situaţie similară. Tot în toamna lui 1884, N. Caragiali-Costache se înscrie la concursul de dramaturgie al Teatrului Naţional cu piesa – „în 1200 versuri lungi“ – Doctorul milos. Destinul ironist face ca el să concureze cu acelaşi văr primar, care se prezintă şi el la concurs cu D-ale carnavalului. E aproape de prisos să adaug că Nicolae îşi retrage din nou piesa, „din motive pe care «le comunică verbal» directorului general al Teatrului Naţional“.

Ciudatele încrucişări de paşi dintre cei doi veri în lumea teatrului par să fi avut urmări persistente în familia Caragiali-Costache. Aici intră în scenă ca protagonist al doilea Nicolae, fiul celui de mai înainte. Este ziarist, redactor la revista Argus şi la agenţia „Rador“. A debutat la România muncitoare şi a fost secretar-adjunct de redacţie la Viitorul social, fiind, deci, implicat în mişcarea socialistă, alături de prima sa soţie, Beti Abramovici. La un moment dat, a avut un conflict violent cu Ana Pauker, cu urmări nefaste asupra familiei sale. Aici, însă, ne interesează cu totul altceva. Şi anume faptul că acest nepot de fiu al lui Costache şi văr de-al doilea cu Mateiu, Luki, Tuşki, în plină maturitate!, îi împărtăşea verbal, prin 1939, lui Şerban Cioculescu, că „Ion Luca, la înmormîntarea lui Costache, a intrat prin efracţie în casa lui şi i-a sustras comediile ce i-au asigurat celebritatea“. Este clar că el colporta o legendă care circula în familia Caragiali-Costache şi care, cu siguranţă, îşi are punctul de plecare în rivalitatea nedeclarată dintre primul Nicolae şi Ion Luca („vinovat“, pe deasupra, şi de împingerea în uitare a unchiului său Costache). Aşa că mi se pare important să amintesc faptul că G. Călinescu l-a întîlnit pe acelaşi Nicolae N. Caragiale „în casa poetului Ion Barbu“. E un loc în care se putea răspîndi o altă legendă referitoare la Ion Luca, aceea despre aşa-zisa lui moarte fulgerătoare în braţele Cellei Delavrancea. O asemenea poveste nu putea să displacă unor erotomani frenetici ca G. Călinescu şi Ion Barbu. De altfel, Al. Piru, alt satir, a declarat public, nici mai mult, nici mai puţin decît într-o conferinţă universitară, că ştie această istorie de la Călinescu însuşi. (Cineva care pomeneşte obsesiv povestea complimentează Filologia bucureşteană, susţinând că a mai auzit-o şi de la „alţi profesori“.) Dacă ar fi să luăm de bună această poveste, ne-am găsi într-o adevărată situaţie poliţistă de tip Agatha Christie: complici, toţi cei prezenţi în casa în care s-a petrecut decesul scriitorului – adică Alexandrina, Luki, Tuşki, Cella, eventual şi menajera şi cele două slujnice – se decid cu rapiditate să prezinte un alt scenariu despre ultima seară şi noapte a lui Ion Luca; faptul că absolut toţi povestesc şi repovestesc întîmplarea în acelaşi fel, respectînd cu stricteţe aceleaşi şi aceleaşi detalii, l-ar face pe Hercule Poirot să ghicească că, în adevăr, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Schema e neverosimilă chiar şi pentru un roman, darămite în realitate. E cu totul improbabil ca toţi cei menţionaţi să fi făcut cu premeditare un asemenea scenariu pentru a acoperi presupusul scandal. Cu atît mai puţin că Luki şi Tuşki şi-ar fi permis să inventeze anumite informaţii privitoare la ultima noapte a scriitorului.

Revenind acum la arborele genealogic al ramurii Costache Caragiali, ar mai fi de remarcat faptul că Virgil, fiul celui de-al doilea Nicolae, a fost el însuşi ziarist, lucrînd la Informaţia Bucureştiului. Are, împreună cu Beti Zilberman, publicistă ea însăşi, un urmaş, Vlad Caragiale, arhitect la Paris, care, prin meserie şi pasiunea de fotograf, ilustrează latura artistică, nu de tot stinsă, a ramurii.

În felul său, revelator este şi arborele genealogic, foarte „curat“, al lui Iorgu Caragiali, un adevărat concentrat de teatru. Începe cu un actor-dramaturg, căsătorit cu o actriţă (binecunoscută şi ea la vremea ei). Din mariajul lor supravieţuiesc două fete. Una dintre ele, „frumoasa Virginia“, se căsătoreşte cu Vasile Toneanu, pe atunci tînăr actor, care tocmai fusese angajat, în 1888, de directorul Ion Luca Caragiale, la Teatrul Naţional din Bucureşti. La fel ca şi socrul său Iorgu, Vasile Toneanu avea şi el înclinaţie spre rolurile comice, spre vodevil şi operetă. Dubla ereditate teatrală se manifestă, însă, şi la Virginia Caragiali, care, prin doliul spectacular afişat la moartea vărului său primar Ion Luca, a declanşat un mic scandal de presă. Ea a fost etichetată într-un ziar drept „excroaca voalată în negru“, iar, în L’Indépendance roumaine, a apărut o aşa-zisă precizare, arogantă, a familiei berlineze, în spatele căreia, aşa cum crede şi Barbu Cioculescu, se ascunde, cu siguranţă, Mateiu Caragiale. În notă se spune că: „Le seul membre de la famille qui réside à l’heure présente dans le pays est M. Mathieu Caragiale; ceci afin d’eviter toute confusion avec les personnes qui se servent d’une similitude de nom pour commettre des actes incorrects“. Precizarea induce în eroare, vorbind cu rea-credinţă doar despre o aşa-numită „similitudine de nume“, cînd, în realitate, este vorba despre o reală şi apropiată relaţie de rudenie. Cîteva zile mai tîrziu, prevenită, desigur, de conţinutul impertinentei note, familia berlineză încearcă să repare lucrurile printr-un alt comunicat, subliniind că precizarea mascat mateină nu s-ar fi referit deloc „la fiii şi nepoţii lui Costache Caragiali“ şi nici „la descendenţii lui Iorgu Caragiali, deoarece Luca, Costache şi Iorgu Caragiali au fost fraţi buni“. Dincolo de aceste anunţuri şi dezminţiri, un lucru este clar: cele trei ramuri s-au dezvoltat ca familii diferite, între care relaţiile nu par să fie întotdeauna cordiale, ba chiar, după cum se observă din cînd în cînd, sînt chiar suspendate.

Întorcîndu-mă la arborele lui Iorgu Caragiali, ţin să subliniez, din nou, faptul că este cel mai pur şi perfect circular pe linie teatrală. Astfel, fiul Virginiei şi al lui Vasile Toneanu, Constantin Toneanu, este şi el actor de comedie, de operetă şi de revistă, precum şi regizor şi conducător de trupă (pe profilul bunicului său Iorgu şi al propriului său tată). Fratele mai mic al lui Constantin, Vasile V. Toneanu, a fost teatrolog, dedicînd o monografie tatălui său şi dîndu-ne, în acelaşi timp, informaţii şi despre Iorgu, Elena şi Virginia Caragiali. În fine, Rodica, fiica lui Constantin Toneanu şi a actriţei Nunuţa Hodoş, este ea însăşi actriţă. Prin Nunuţa Hodoş – fostă elevă, la Conservator, a lui Vasile Toneanu – rămînem tot în lumea autorului Scrisorii pierdute. Ea este fiica lui Alexandru Hodoş, cunoscut ca scriitor sub pseudonimul Ion Gorun, şi a Constanţei Hodoş, autoare dramatică. Pe unchiul ei, Nerva Hodoş, l-a „nemurit“ faimoasa replică a spectatorului Ion Luca Caragiale, care sare de pe scaun şi exclamă în timp ce urmăreşte „agonia“ actorului Novelli în Moartea civilă: „Mă Nerva! Ăsta moare… Frate Nerva, ăsta nu joacă, moare, moare, mă!…“.

Pe scurt, din analiza arborilor genealogici ai Caragialeştilor reiese limpede că fiecare are coerenţa lui proprie, cu atitudini şi aptitudini care se transmit de la ascendenţi la descendenţi şi care dau fiecăruia în parte o notă dominantă, diferită de a celorlalţi. Ceea ce îi uneşte pe membrii celor trei familii este punctul de plecare, adică strămoşul Stefanos, care ascunde o rană narcisiacă originară. Dar aceasta este o altă poveste.

Surse documentare:

1 B. Jordan – Lucian Predescu, Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor, Bucureşti, Editura „Cugetarea“, 1939. Conţine primul „Arbore genealogic al familiei Caragiale“, unul lacunar, cu erori, dînd, pe deasupra, crezare fanteziilor „epice“ ale mistificatorului Octav Minar.

2 Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II“, 1940 (de asemenea, ediţia a doua, 1969). Apoi, Şerban Cioculescu, Caragialiana, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987.

3 Ion Diacu-Xenofon, Viaţa şi opera unui nedreptăţit: Costache Şt. Caragiale. Primul director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Biblioteca Teatrului Naţional [din Bucureşti], nr. 10, 1940 (seria „Teatru vechi românesc. Pagini inedite“).

4 Lucian Predescu, Enciclopedia României, Bucureşti, „Cugetarea – George Delafras“, 1940.

5 Ioan Massoff, I.D. Ionescu de la „Iunion“, Bucureşti, Editura Muzicală, 1965.

6 G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, text îngrijit de Eugenia Oprescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966. De asemenea, G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia a doua revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

7 V.V. Toneanu, Vasile Toneanu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1966.

8 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, 1972.

9 Mihai Apostol, Iorgu Caragiale, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.

10 Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I, Tel Aviv, Minimum, 1986.

11 Marin Bucur (coord.), Mioara Apolzan, Georgeta Ene, Rodica Florea, Dorina Grăsoiu, Stancu Ilin, Dan C. Mihăilescu, Bibliografia I.L. Caragiale. În periodice (1852-1912), I, Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu“, Bucureşti, Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională“, 1997.

12 Mihai-Sorin Rădulescu, Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Editura Albatros, 2002.

13 Barbu Cioculescu, De la Mateiu citire…, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2005.

14 C. Popescu-Cadem, Document în replică, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2007.

15 ***, Strănepotul lui Caragiale riscă să ajungă în stradă, în Libertatea, 28 octombrie 2011.

16 ***, Strănepotul lui Caragiale, în Evenimentul zilei, nr. 7153, 12 iulie 2014.

17 Anca Haţiegan, Apariţia actriţei profesioniste: elevele primei şcoli româneşti de teatru, în Caietele Festivalului Naţional de Literatură, ediţia a treia, Cluj, Editura Şcoala Ardeleană, 2017.