ION POP: MIRCEA ZACIU INEDIT: PAGINI DE JURNAL (1991-1994)

La douăzeci de ani după stingerea din viaţă a profesorului şi criticului literar Mircea Zaciu (27 august 1928-21 martie 2000), editura clujeană Limes pregăteşte publicarea însemnărilor inedite ale scriitorului, ajunse în anul 1994.  Primele patru volume, apărute sub îngrijirea autorului între anii 1993-1998, dădeau seama despre ceea ce el calificase, pe drept cuvânt, „deceniul satanic“, ultimii ani ai dictaturii comuniste, cei mai aspri pentru societatea românească, şi se încheiau cu momentul căderii lui Nicolae Ceauşescu. Moartea  diaristului a lăsat, din păcate, în grija posterităţii  tipărirea întregii scrieri, iar aceasta n-a fost lipsită de peripeţii. Două dintre dosarele cu însemnări (pe anii 1990-1992) au ajuns printre hârtiile încredinţate mie temporar de familia Profesorului, alte două se amestecaseră cu documentele Dicţionarului Scriitorilor Români, recuperate din  casa autorului de Aurel Sasu, unul dintre coordonatorii lucrării, alături de Marian Papahagi, care dispăruse şi el,  pe neaşteptate, în ianuarie 1999. Abia după şapte ani de la această încurcătură, A. Sasu a restituit celor în drept documentele (anii 1993-1994), după ce afirmase că i-ar fi fost date de autorul însuşi pentru a fi tipărite sub îngrijirea sa. Aceste note, scrise aproape zilnic, în perioada 1990-1994, pot fi întrunite acum pentru a completa suita imediat precedentă.

Ar mai trebui, totuşi,  să mai existe – cum  reiese din unele trimiteri ale autorului – cel puţin notele din anii 1995-1996, neidentificate încă, păstrate, poate, în arhiva Aurel Sasu.  Dacă va putea fi recuperată şi această secvenţă – după care jurnalul pare că a fost definitiv întrerupt –, se va putea rotunji una dintre „cronicile“ cele mai vii ale vieţii universitare şi scriitoriceşti din  România anilor imediat post-decembrişti, dar nu mai puţin a unei  biografii de intelectual confruntat adesea dramatic cu sine şi cu  stările de lucruri tulburi şi frământate ale epocii.

Primele patru volume au avut, cum se ştie, un larg ecou public, fiind apreciate drept documentul cel mai amplu, mai substanţial şi mai autentic privind viaţa intelectuală, mai ales cea a mediului scriitoricesc, dintre anii 1980-1989. În acei ani, Uniunea Scriitorilor devenise o instituţie în cadrul căreia se manifestase cel mai acut opoziţia faţă de regimul lui Nicolae Ceauşescu şi ruptura de un grup de scriitori conformişti, total subordonaţi Puterii.  Universitarul clujean, membru al Consiliului Uniunii, a putut oferi, dintr-o asemenea poziţie, mărturii preţioase asupra atmosferei tensionate dintre dictatură şi voinţa de eliberare de sub diversele variante ale cenzurii ce îngrădeau exprimarea liberă a opiniilor şi supuneau unui control poliţienesc scrierile creatorilor de literatură.

Criticul Mircea Zaciu se exersase ani mulţi în calitate de cronicar exigent al actualităţii literare   şi era,  aşadar, perfect la curent cu dinamica scrisului românesc.   Mai avea, însă, şi un ochi de prozator curios de spectacolul vieţii din jur şi în stare să-l evoce în situaţii şi cu portrete umane memorabile. Căutase mereu  „oaza de socializare“  bucureşteană, căutând orice prilej de deplasare   în Capitală, unde găsea un spaţiu mai larg de comunicare cu confraţi scriitori şi nu numai,  eliberându-se şi de un mediu „provincial“ cu care nu reuşise să se acomodeze niciodată. Se arătase sensibil, fireşte, şi la tot ceea ce se petrecea în viaţa politică a epocii, considerată critic, de pe o poziţie luminat-democratică. A avut şi răbdarea şi consecvenţa însemnărilor aproape zilnice, încât nu apăreau sincope semnificative ale perspectivei sale asupra întâmplărilor zilei.

Jurnalul primilor ani de după Decembrie 1989 are, în mod firesc, aceleaşi trăsături definitorii şi pentru partea sa deja publicată. Evenimentele înregistrate se împart între spaţiul românesc şi cel german, unde familia sa se stabilise de o bună bucată de vreme. A fost o perioadă agitată şi aceasta, cu deplasările dintr-o parte în alta şi, mai ales, cu numeroasele probleme ivite în relaţiile Profesorului cu Universitatea clujeană după pensionare, cu dificultăţile definitivării Dicţionarului scriitorilor români, din care un prim volum fusese dat la topit ca neconvenabil din punctul de vedere al „organelor“ trecutului regim  şi care se confrunta acum cu destule obstacole şi dezordini provocate de neaşezările şi tensiunile din societatea şi cultura românească de după Decembrie 1989.  Dictatura căzuse, însă urmele ei rămăseseră încă foarte vii şi nocive, haosul postrevoluţionar era abil exploatat de o putere „neocomunistă“ disimulată sub măştile noii democraţii, iar  lumea scriitorilor era altfel divizată, într-o gravă criză de solidaritate. Se agravase şi situaţia familială a diaristului, stresat de interminabilele procese angajate pentru dificila recuperare a casei clujene, se dovedea tot mai precară şi starea de sănătate a celui care-şi mărturisea tot mai frecvent angoasele, pe un fond de sensibilitate fragilizat în ultimii ani. Temperamentul său anxios, ciclotimic, tulburat de nelinişti exprimate uneori în forme aproape patetice, cu suspiciuni agravate chiar şi faţă de prietenii cei mai apropiaţi, angajaţi în tot mai numeroase şi diversificate activităţi şi solicitări apărute în noile condiţii, îşi pune amprenta pe multe dintre paginile noi de acum. Observatorul lumii în care trăieşte priveşte însă cu aceeaşi curiozitate, adesea contrariată, spre împrejurări şi împrejurimi, nu-i lipseşte ironia şi chiar sarcasmul, amărăciunea şi dezamăgirea colorează frecvent notele zilnice. Mai mult decât oricând, amintita „oază de socializare“ pare a-i lipsi dramatic, e tot mai obsedat de comunicare, de prietenie, se simte grav frustrat afectiv, caută neliniştit compensaţii, se  mărturiseşte mereu nemulţumit de sine şi de alţii, îşi aţâţă, parcă, stările depresive, are sentimentul unui soi de ratare:  simte că proiecte importante de cercetare şi reflecţie nu le va mai  putea realiza, prins cum e în păienjenişul stărilor de spirit contradictorii, decepţionat de toate, înfrânt.

Toate aceste stări se regăsesc în forme agravate în paginile de observaţii şi confesiune din aceşti ultimi ani. Cititorul va judeca singur câtă dreptate ori injustiţie trec în ele, va fi gustat, desigur şi accentele  de maliţiozitate caracteristice modului de a vedea lumea al acestui sceptic nemântuit, abia echilibrat de impulsuri constructive, repede sortite căderii. O „cronică”, aşadar, ce evocă mereu expresiv oameni, locuri, situaţii, angajamente în planul dezbaterilor de idei ale orei, intime frământări omeneşti, prea-omeneşti a căror curajoasă mărturisire califică autenticitatea trăirilor şi solicită un răspuns comprehensiv pe măsură  celui care le poate urmări acum în litera tipărită. E de prevăzut că noile ample secvenţe ale jurnalului lui Mircea Zaciu  scoase acum la lumină vor fi receptate şi la această oră cu un interes profitabil de către un numeros public cititor. Ele meritau din plin, cum cred că se va putea constata, o lansare în circuitul viu al lecturii. În acest număr din „Apostrof“ oferim în avanpremieră câteva fragmente spicuite din cele două volume în pregătire pentru editare.