RADU CONSTANTINESCU: UN ZUGRAV

O specie literară pe cale de dispariţie este supusă sub ochii noştri unei terapii intensive de resuscitare. Operaţia este făcută cu mijloace moderne, profesioniste, iar medicul miraculos este editura ieşeană Polirom care a inaugurat o colecţie specială dedicată unui gen cu mare succes la public în perioada interbelică şi în anii imediat următori: cel al biografiilor romanţate. Sunt puţini cei care îşi mai amintesc de entuziasmul cu care a fost întâmpinat volumul lui Victor Ion Popa Maistoraşul Aurel. Ucenicul lui Dumnezeu, dedicat vieţii lui Aurel Vlaicu, volum despre care Ion Chinezu scria aici, la Cluj, în 1940, în revista Gând românesc, că este „o autentică operă de artă “ scrisă „cu evlavie de cronicar, de un poet“. Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu s-a bucurat de un mare succes de public, deşi critica nu s-a arătat prea încântată. Prin anii ’70, când la cârma editurii Meridiane se afla admirabilul om de cultură Modest Morariu, a fost inaugurată o colecţie de înaltă ţinută estetică, Biblioteca de artă. Biografii. Memorii. Eseuri. Cu o ritmicitate remarcabilă, în numai câţiva ani au fost traduse şi tipărite vieţile unor mari pictori universali (Manet, Renoir, Van Gogh, Gaugain, Toulouse-Lautrec etc în inegalabila serie Viaţa lui…, semnate de Henri Pérruchot), apoi sinteze de artă universală. Colecţia Oameni de seamă a Editurii tineretului se ocupa exclusiv de publicarea biografiilor romanţate ale unor oameni celebri (Rabelais, Byron, Shelley, John Milton, Jules Verne, Richard Wagner etc). Gh. Zbârcea (cine şi-l mai aminteşte?) a publicat o sumedenie de micromonografii (tot vieţi romanţate!) dedicate unor muzicieni români, după cum la fel a procedat Ioan Masoff în domeniul teatrului.

Reţeta succesului unui asemenea gen literar este, aparent, simplă: se mixează într-o proporţie corespunzătoare informaţii biografice, amănunte inedite, dacă se poate chiar picante din viaţa personajului, cu ingrediente care ţin de obiceiurile epocii (viaţă privată, mâncăruri, modă, viaţă politică), în jurul cărora se  ţese o poveste agrementată cu o doză adecvată de patetism. Rezultatul poate fi unul dezastruos (o poveste lacrimogenă, siropoasă, care trădează esenţa eroică a personajului) sau, dimpotrivă, o re-creare a unui destin, veridică, nefardată, cu luminile şi cu umbrele sale, cu dezamăgirile şi cu satisfacţiile care jalonează, firesc, o viaţă.

Un astfel de volum este şi Luchian. Ochii. Sufletul. Mâna de Veronica D. Niculescu, editura Polirom, Iaşi, 2020. Personalitatea marelui pictor, evocată sobru, în limitele realităţii istorice, capătă contur printr-o reconstituire exemplară a destinului său zbuciumat, supus unor încercări existenţiale dramatice. Respectând structura tradiţională a unor astfel de lucrări, volumul urmează riguros firul vieţii artistului, de la primele sale încercări artistice din anii copilăriei, când era să fie pedepsit pentru că o desenează pe …bucătăreasa familiei, Safta cea urâtă, şi până la dramaticele momente din finalul vieţii, când scleroza îi mutilează corpul fiind nevoit, pentru a putea întinde culoarea pe pânză, să-şi lege penelul de braţ. Cartea este scrisă alert, cu metafore bogate, pe măsura exploziei de culoare şi lumină din pictura artistului. Dar, dacă ar fi să identific cea mai semnificativă trăsătură a întregului demers epic al Veronicăi D. Niculescu aceasta ar fi, fără îndoială, autenticitatea reconstituirii. Autoarea procedează ca un versat restaurator de artă, caută cu acribie şi răbdare dovezi, urme, mărturii, le examinează şi le evaluează pe îndelete, pentru ca, în final, din însumarea acestor cioburi colorate, în nuanţe vii sau sumbre, să recompună un grandios vitraliu, viaţa lui Ştefan Luchian.

În acest context, merită subliniat remarcabilul efort al autoarei de a integra cât mai verosimil elementele de ficţiune firului narativ biografic, pentru a păstra drumul, aşa cum însăşi mărturiseşte, „cât mai aproape de adevăr“. Documentarea este exemplară. Bibliografia publicată la final atestă faptul că au fost parcurse sute de pagini, documente semnalate în exegezele anterioare, scrisori (publicate in extenso), fragmente din presa vremii, spicuiri din cronicile de artă, jurnale personale, manifeste artistice, adevărate profesiuni de credinţă ale unei întregi generaţii de artişti plastici. Aleg pentru exemplificare câteva cuvinte aşternute cu patos de Luchian, la sfârşit de secol XIX, într-o scrisoare către Cecilia Vasilescu, de care se îndrăgosteşte pe când picta Catedrala din Alexandria: „Un tablou nu însemnează că este finit atunci când este spilcuit, lustruit, curat sau vernisat, ci atunci când partea sufletească a compoziţiei este bine găsită, când artistul a simţit, a ştiut să vadă în model, mai presus decât mulţimea, a ştiut să prindă <sublimul>, <credinţa> fără de care nu poate să reziste o operă de artă“. Pentru a percepe cât mai aproape de dimensiunea reală tragismul ultimilor ani de viaţă ai pictorului afectaţi de scleroza multiplă, sunt reproduse, alături de amintiri ale apropiaţilor săi, fragmente din fişa medicală pe care celebrul doctor neurolog, Gheorghe Marinescu, i-a întocmit-o în timpul internării: „Ataxie locomotrice. Boală a şirei spinării, care atinge ordinaţiunea membrelor inferioare şi superioare. Dureri lancinante la picioare. Pierderea reflexelor tendinoase. Tulburări ale sensibilităţii. Slăbirea acuităţii vederii…“. Dar Luchian continuă să picteze!

Un veritabil album de epocă se derulează sub ochii cititorului. Viaţa boemei artistice bucureştene, discuţiile aprinse de la cafeneaua Fialkowski, opiniile contradictorii, luările de poziţie împotriva academismului din ateliere şi saloane, expoziţiile oficiale de la Ateneu, sau ale artiştilor independenţi în căutarea afirmării, celebrele întâlniri de la Capşa, crochiuri ale personalităţilor momentului – toate îşi au rezervat câte un colţişor în acest panopticum în care ficţiunea trece pe plan secundar: Theodor Aman, director al Şcolii de Belle Arte, de la care învaţă tainele desenului în peniţă, Tattarescu, generos cu studenţii, căruia îi apreciază conştiinciozitatea, Nicolae Grigorescu, „animat de un licăr interior …care i se revărsa pe chip ca o lumină ce venea dinăuntru“ – pe care Luchian îl divinizează şi pe care îl vizitează la atelierul său de pe strada Polonă, colţ cu Batişte, apoi  Pallady, Petraşcu, Paciurea, Camil Ressu, Steriadi, Tonitza, ba chiar şi Arghezi, care „aducea mereu cu el vioiciunea, revolta, tumultul vieţii“.

Memorabilă rămâne scena întâlnirii cu George Enescu. Măcinat de suferinţă, ţintuit la pat, pictorul primeşte într-o seară de iarnă, un vizitator. În penumbra încăperii, acesta scoate de sub pelerină o vioară şi începe să cânte. Luchian ascultă, ca între trezie şi vis. Două ceasuri a cântat tânărul acela de douăzeci de ani, apoi s-a apropiat de pat şi s-a prezentat simplu: „Iartă-mă, te rog. Sunt George Enescu“. Cei doi nu se întâlniseră niciodată, faţă în faţă. Mărturia îi aparţine lui Arghezi şi este publicată în 1935, în Revista Fundaţiilor Regale.

Înşiruirea doctă de date şi evenimente artistice (ani de studenţie, expoziţii cu jurii mai mult sau mai puţin contestate, vernisaje etc) este colorată de amănunte anecdotice ( întâmplarea cu turcoaica bătrână din Constanţa, care, aspirând la nemurire, goneşte cu reteveiul un concurent pictat de Luchian pe fundalul casei sale – La mine propitar! Casa la mine! Asta hoţ!) sau cancaniere (acuzaţia de fals formulată de un om politic al momentului, ulterior dovedit escroc, la adresa pictorului, incriminat că el personal nu ar mai fi putut picta, dată fiind evoluţia bolii sale…)

Meritorie este şi încercarea autoarei de re-compune „biografia“ unor pânze celebre ale pictorului. Cu un suport ficţional plauzibil, se derulează, astfel, povestea realizării La împărţitul porumbului, 1905, a pastelurilor diafane de la Brebu, 1908, a Moarei de la Poduri, 1909, a Lăutului, 1912, a dramaticei picturi Un zugrav,1906, lucrare care rămâne un emoţionant document de viaţă, o mărturie a suferinţei însăşi pe care şi-ar fi dorit s-o picteze. În faţa uleiurilor, acuarelelor, pastelurilor – portrete, peisaje sau flori, Veronica D. Niculescu se străduieşte cu succes să pătrundă dincolo de stratul de culoare şi să descifreze meandrele sufleteşti ale celui care, urmând destinul bunicului său, Andrei, zugrav de biserici, şi-a câştigat renumele de pictor al florilor, al oamenilor simpli.

Biografiile romanţate ale editurii Polirom aduc o binevenită pată de culoare şi inedit în peisajul nostru editorial.