Andrei Şerban

• Andrei Şerban. Foto: Dana Dima.

EUGENIA SARVARI: Ai făcut călătorii teatrale cît pentru mai multe vieţi, de la Persepolis în America de Sud, de la Tokyo la Los Angeles, de la Seul la Sankt Petersburg, ca să nu mai punem la socoteală Europa în lung şi în lat. Cum ai reuşit/ ţi-a fost greu să înlocuieşti această viaţă tumultuoasă cu traiul tihnit în intimitatea locuinţei?

ANDREI ŞERBAN: Mă întreb: de ce am călătorit atât? Din curiozitate, ca să descopăr noi teritorii sau ca să fug de mine însumi? „Traiul tihnit acasă“ nu m-a atras. Mi-a plăcut să am mereu impresii proaspete, să risc aventuri umane şi teatrale din care am învăţat că nimic nu e niciodată sigur, dar că ce contează e călătoria şi nu destinaţia, şi că pericolul, dacă apare, merită înfruntat. Dar aveam, fără să ştiu, nevoie de o pauză, deşi, de unul singur, fiind într-una prins de „lucrul în teatru“, prea lacom şi ambiţios să fiu activ, nu aş fi avut curajul s-o iau. Aşa că situaţia pandemiei, deşi tragică, mi-a venit în ajutor, ca şi cum o voce ne-ar fi spus fiecăruia: opreşte-te din tot ce faci şi vezi unde eşti, acum ai nevoie de un STOP! …

E.S.: În ce fel ai caracteriza această perioadă?

A.Ş.: Toate crizele (sanitară, economică, politică, socială, dar mai ales cea spirituală) se accentuează. Noi oamenii am distrus echilibrul planetei şi acum ori nu ştim, ori nu dorim sau nu avem puterea să-l restabilim. Mi se pare că de undeva de Sus ni s-a trimis un semnal de alarmă. Îl vom înţelege, îl vom lua în seamă? Sau vom continua să ne credem mari şi tari?

E.S.: „Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mîine; căci ziua de mîine se va îngrijora de ea însăşi. Ajungă zilei grija ei de azi“ (Mt 6,34). Şi totuşi, cum crezi că va arăta acest mîine? Va fi el mai încărcat de spiritualitate sau, poate, dimpotrivă?

A.Ş.: Nimeni nu ştie, măcar în asta suntem toţi egali. Dar ce putem face e să încercăm să rezistăm negativităţii, deşi nu e deloc uşor, căci atmosfera e încărcată de curenţi malefici pe care noi singuri i-am atras. E important, cred, să fim calmi, să fim pozitivi, să fim răbdători şi să acceptăm suferinţa umanităţii şi pe a noastră, ca pe un factor necesar. Acel mâine vag şi iluzoriu depinde în cel mai mic detaliu de cum îl pregătim azi.

E.S.: Mai e posibil să ne păstrăm acea verticalitate a trupului, „care vine de sus, ca un fir invizibil“ — expresia îţi aparţine — în condiţiile date?

A.Ş.: Verticalitatea ne deosebeşte de animale şi, dacă nu ne folosim de ea, devenim o haită de lupi. Din păcate, zilnic vedem cât de puţin ne amintim de verticalitate şi coborârea spre instinctul animal e vertiginoasă. Îngerii ne fac semne de sus, dar pentru moment norii sunt prea grei ca să le percepem.

E.S.: Şi-atunci… Ariel sau Caliban?

A.Ş.: Tot ce vrem în această viaţă e să fim liberi, la fel ca Ariel. Dar mai întâi trebuie să ne eliberăm de tot ce ne ţine în sclavie, precum Caliban, la fel şi noi. Suntem în situaţia lui Caliban.

Interviu realizat de
Eugenia Sarvari