MONICA GROSU: DESPRE ÎNTOARCEREA ÎN TIMPUL FĂRĂ DURATĂ

Căderea din rai (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2020) face parte din categoria cărţilor întemeietoare. Scriitorul Horia Bădescu vorbeşte aici despre temeliile propriei formări şi despre resursele ruralităţii pentru devenirea neamului. Prin detaliile propriei sale biografii, se pătrunde într-o zonă a valorilor axiologice pe care s-a clădit spiritualitatea românească, dar şi într-o perioadă de extremă însemnătate istorică. Generaţiile noi au şansa unui periplu emoţionant înspre trecutul recent, sub blânda şi atenta oblăduire a autorului. De la elogiul adus limbii române, ţăranului, ruralităţii, memoriei la detaliile de ordin familial şi autobiografic, toate întâmplările, bucuriile sau necazurile oamenilor în vremuri de restrişte, prind contur sub abajurul seninătăţii şi al împăcării. Raportarea la tot ce a fost în trecut se face cu iubire şi cu sentimentul apartenenţei la valorile morale şi intelectuale ale spiritualităţii româneşti.

Simplitatea şi buna măsură definesc demersul memorialistic al scriitorului Horia Bădescu, al cărui timp paradisiac se leagă de Areful copilăriei, de acel sat de pe Valea Argeşului, unde lumea i s-a dezvăluit mai frumoasă şi mai tainică decât oriunde în altă parte. Reconstituirea evenimentelor şi a înfăptuirilor de generaţii este şi un bun prilej pentru autor de a creiona figuri şi personaje publice, de a evidenţia aspecte pe care istoria actuală pare să le şteargă sau să le omită din vedere. Glasul memoriei devine astfel tot mai puternic pentru cei care au simţit, la propriu, vitregiile unei ideologii distructive şi privaţiunile la care erau supuşi copiii deţinuţilor politici. Acest melanj între faptul istoric trăit şi visul mereu salvator al autodepăşirii şi al bucuriei prefigurate de speranţă imprimă discursului forţă, lumină, autenticitate. Sub fraza inspirată şi sigură a autorului, viaţa continuă în carte, se prelungeşte în ramificaţii multiple de sens şi înţelepciune, în destinele copiilor ajunşi maturi şi care au înţeles că „întotdeauna câştigă cel ce ştie să aştepte“.

Născut în lumea satului, prozatorul şi poetul Horia Bădescu rămâne indestructibil legat de această vatră a vieţuirii ancestrale. În ciuda greutăţilor materiale, a obligaţiilor şcolare îndeplinite mereu cu rigurozitate şi conştiinţa datoriei, copilului de la ţară îi rămânea mereu timp pentru explorarea împrejurimilor, pentru continue căutări şi uimiri în faţa minunatei alcătuiri a lumii. Tocmai de aceea, amintirile învăluie acel timp cu aer de sacralitate în parfumul inefabil al emoţiilor diverse. Căci, într-adevăr nu se pot uita iernile acelea aproape ireale, cu ninsori abundente, cu misterul sărbătorilor de Crăciun, cu glasul cristalin al colindătorilor invadând prispa casei, dar nici vacanţele de vară cu fascinaţia şi murmurul specific micilor vieţuitoare. Aceasta era lumea adevărată a satului, „care te aşază, încă de la început, în firescul legăturilor ancestrale cu pământul, cu apa, cu cerul şi cu focul stelar, care te dezvăluie şi te învăluie frate al frunzelor şi al ierbii, al popoarelor de insecte, de păsări, de făpturi necuvântătoare, dar care ne vorbesc atât de pe înţeles, în graiuri care se deschid urechii inocente şi ochiului vrăjit de minunea înconjurătorului! Eram copil al vântului, al arşiţei şi furtunilor verii, al ploilor mucede de toamnă, scurse din ugerul norilor în orbita ferestrelor şi, mai ales, al iernilor cotropitoare, al potopului de ninsori sosind din fărădecapătul cerului. Lumea în care am crescut eu părea făcută, în pofida a tot şi a toate, să-şi afle căile şi resorturile în afara duratei. Adevărurile ei, peste care timpul trecea în tăcere sau, uneori, cu vuiet de cascadă, stăteau încă în neclintirea veacurilor. Satul părea veşnic, ce iluzie, Doamne!, fiindcă îşi întemeia fiinţa şi existenţa, umanitatea lui cea mai profundă, pe veşnicia imanentă lumii“.

Ni se deschid, în această manieră poetică, porţile spre ceea ce reprezenta transcendenţa spaţiului rural, cu toată sfera sa de lirism, reflexivitate, spiritualitate, prezenţă a divinului, căci e „lumea în care Dumnezeu umblă ca şi tine desculţ prin roua dimineţii ori prin pulberea serii, dezvăluindu-şi urmele ochilor deschişi în orizontul minunii“. Emoţia mărturisirii se intensifică odată cu impresionanta poveste a familiei ce suportă samavolnicia unui regim totalitar. Tatăl face închisoare politică, fiind ridicat într-o noapte de august a anului 1952. Este deţinut la Piteşti, apoi ajunge la Canal, în lagărul de la Poarta Albă. Veştile de la el vin abia după luni de incertitudine, iar greutăţile de ordin material se înteţesc, însă nimic nu poate contrabalansa bucuria revederii de mai târziu. Tenacitatea părinţilor şi devotamentul lor profesional şi comunitar se reflectă în edificiile ridicate cu multă stăruinţă şi răbdare (tatăl construise două şcoli şi mama un cămin cultural). Dascăli prin vocaţie, aceştia se bucurau de un mare respect în rândul sătenilor, iar cuvântul lor sfătuitor cântărea greu. În atmosfera aceasta de trudă şi jertfă pentru neam, se formează personalitatea noilor vlăstare ale familiei, fiind de înţeles apetitul pentru lectură şi cunoaştere, sentimentul datoriei şi al apartenenţei la categoria intelectualilor pătaţi politic.

Căderea din rai este, din acest punct de vedere, cartea mai multor generaţii, a părinţilor şi a copiilor, chiar şi a bunicilor, a destinelor care nu se frâng sub furtunile istoriei, chiar dacă uneori şansele de supravieţuire au fost aproape de limită. Regăsim aici pagini vibrante despre mamă, despre zona de obârşie, despre idealurile şi reprezentanţii unor partide istorice, despre iubirea pentru cele două surori şi, de ce nu, despre tot ce a însemnat viaţa unui copil în mediul rural, un copil extrem de curios, un bun cititor şi chiar un iubitor al cărţilor vitregite de soartă (spre exemplu, episodul în care salvează, din calea focului, câteva volume preţioase). Descrierile poetice şi autenticitatea rememorării dau forţa discursului, frazele se construiesc parcă atât de firesc, aducând rezonanţa vorbei de altădată, foarte înţeleaptă şi potrivită. Experienţa bogată a scrisului şi trăirea mereu intensă, mereu vie şi netrucată, se verifică la orice nouă lectură ce stă sub semnătura distinsului poet şi prozator, eseist şi memorialist Horia Bădescu.