Constantin Cubleşan: D.R.P. – dramaturg

În maniera unui neoexpresionism cultivat cu evidenţă, Dumitru Radu Popescu realizează în Moartea actorului Pompiliu Iordache (Craiova: Scrisul Românesc, 2009) mostra cea mai elocventă asupra creaţiei sale dramaturgice din ultimii ani, în special aceea pe care o propune mai ales ca literatură şi mai puţin ca posibilă reprezentare scenică, fapt la care trimite, în subtext, chiar unul din eroii piesei, Bălteanu: „Vorbeam de autorul Pădurii cu pupeze, cel care /…/ visează un teatru fără spectatori, fără actori, regizori!..“ (Se referă la titlul uneia din operele lui D.R.P. n.n.). Într-un asemenea teatru, subiectele propriu-zise au rol mai degrabă de suport pentru dezbateri ideatice, pentru lansarea unor conceptualizări prin afirmaţii şocante referitoare la condiţia adevărului în raport cu minciuna, la înţelegerea realităţilor sociale concrete în pandant cu lumea visului, a iluziei, şi afişând astfel, în prim-plan, atitudini nonconformiste, justiţiare şi sancţionare, pentru a transmite o anume stare de spirit acută, insolită, în perceperea şi înţelegerea lumii, dintr-o perspectivă strict individuală, proprie.
De data aceasta, dramaturgul creează o atmosferă şocantă, agresivă, în care un grup de actori prinşi în distribuţia spectacolului ce se pregăteşte cu piesa Moartea lui Moise şi moartea lui Iuda, aparent un recurs la concreteţea factologiei biblice, despre care însă nu ni se detaliază nimic; nu intriga acesteia stă în atenţia discuţiilor protagoniştilor cât angajamentul lor prin rolurile pe care le joacă, în iluminarea sensurilor obscure ale mitologiei creştine, văzută din perspectiva relaţiilor sociale şi morale ale societăţii contemporane – „POMPILIU: Mai bine să repetăm piesa pentru care m-ai invitat la tine… Moartea lui Moise şi moartea lui Iuda… Vezi, ciudat, Moise ştia dinainte că va muri. Asta înseamnă că Dumnezeu i-a dictat toate cele cinci cărţi, de la începutul Bibliei, în care se află şi… moartea lui Moise. FLORINA: Moise îşi povesteşte propria moarte. E o scenă cumplită! Pompiliu: E o scenă… senină, zic eu… Mai dificil e cu Iuda! Poate că trădarea lui Isus şi-ar fi pierdut orice sens – dacă Iuda ar fi ştiut că o să se spânzure… N-a ştiut. Sau crezi că sfârşitul lui Iuda, în ştreang, e aşa, un semn, o lecţie pentru viitor, un fel de a pângări… infinitul? S-au poate… l-au spânzurat? FLORINA: Cine? POMPILIU: Apostolii!… Sau cei care i-au dat bani, ca să nu-i trădeze şi pe ei? (…) Da, Iuda n-a trădat, pentru 30 de arginţi! El a apărat o idee! Banul! Valoarea fundamentală a lumii. Cu el începe lumea modernă (…) El nu se leapădă de Mântuitor, el se leapădă de o lume falsă, a bunătăţii… şi de o lume ireală, cea de după moarte (…) LEONARD: Ei, atunci Iuda al dumitale a fost un nimeni. N-a omorât pe nimeni. N-a schimbat omenirea. I-a arătat doar rostul! Bănuţul!“
Cadrul de găzduire al unor asemenea discuţii este şi el marcat de o stranietate vecină fanteziei imaginare: „POMPILIU: Ce zori de zi… cam întunecoşi, ca de ceaţă… Privesc dincolo de gard, cimitirul înflorit! Parcă, da, se luminează de ziuă, înfloresc caişii, cireşii, vişinii, merii… Grauri, peste cimitir, gălăgioşi… O, dintr-odată, lespezile de pe morminte se dau în lături şi încep să apară din pământ sicriele bătrâne, crăpând pe la colţuri, cele tinere, scârţâind!… O, încep să plutească uşor, prin ceaţa dimineţii, ca nişte bărci pe apele mării… Poţi spune că eşti după un chef de o noapte, Pompiliu Iordache? O, din coşciug încep să apară moşi cu bărbi albe, până în pământ, şontorogi în cizme militare, împuşcaţi prin războaie, plini de decoraţii veştejite, muieri cu părul vopsit în negru-negru, dar cu obrajii ofiliţi… problema e… ce vor face aceste copârşeie din scânduri de brad, se vor întoarce în pământ, când va coborî noaptea, se vor înălţa la ceruri, printre stele – şi ce va face poporul de morţi care începe să miroasă florile de cireşi, de vişini, de caişi?… Şi ce vor face morţii ieşiţi din tronuri, după veselia lor aproape zăludă, vor muri din nou? Şi cine-i va aşeza în coşciuge – şi cine-i va băga din nou în morminte? Un pădurar, da, da, rămăsese, poate de când îi îngropaseră, cu ţigara stinsă între buze. Ca nişte năluci, înotând într-o lumină ştearsă, ceţoasă, trece poporul de morţi!… Poc! Văd stele verzi şi mă trezesc cu o labă peste fălci“.
Imaginile sunt coşmareşti, desprinse dintr-o realitate iluzorie, oarecum bolnăvicioasă, ca în teatrul lui Strindberg, haloul mistic al dezbaterilor primind dimensiune grotescă. Iar dialogul metafizic, de-un umor involuntar, absurd, al groparilor, care pregătesc înmormântarea actorului Iordache, aduce cu scena similară a convorbirii groparilor din piesa shakespeareană Hamlet: „SĂRĂCILĂ: De-abia ne-am sculat. Plouă încet, burează, şi rădăcinile florilor încep a mucegăi… Acum, că-i spre ziuă – doar ne-am sculat cu noaptea-n cap, ne-am sculat cu moartea-n cap – ca să terminăm, la timp, lui Iordache, groapa în care va fi înmormântat – vedem, lângă luna cea albă, cum moare o stea de argint… Tu ce zici? ŢOGHIE: Eu nu zic nimic. SĂRĂCILĂ: Tu la ce te gândeşti? Ţoghie: Eu nu mă gândesc la nimic. Sărăcilă: Eu mă gândesc la… la… cum o fi arătat luna înainte de începuturile vieţii pe pământ. Erau aceleaşi stele? ŢOGHIE: Nu ştiu, nu le-am văzut. Sărăcilă: Păi nici nu te născuseşi. ŢOGHIE: Dacă aşa zici tu, aşa o fi. Ei, dacă eu nu venisem pe pământ înseamnă că nici nu apăruse pe pământ… gândirea. Tu ce zici? SĂRĂCILĂ: Te ascult! (începe să măsoare groapa pe care sunt gata să înceapă s-o sape. Târnăcoape, sape, cazmale etc.… sunt rezemate de mormintele din jur). ŢOGHIE: Mă, atunci era mai bine! SĂRĂCILĂ: Pentru cine? ŢOGHIE: Pentru mine. În vremea aia nu exista hoţia, şmecheria, crima, maneaua, fiindcă nu existau oameni. Nu existau nici vardişti, nici procurori, legea bunului plac nu se ivise, aşa că nu aveai nici pe cine învinui şi nici pe cine apăra, cum ar fi acum cazul cu Piţurcă…“ Etc.
În cele din urmă, toată înscenarea morţii actorului Iordache se dovedeşte a fi falsă întrucât nu era altceva decât o repetiţie pentru filmările piesei. Tocmai de aceea, protagoniştii au timp şi predispoziţie pentru a aborda diverse subiecte oarecum de actualitate. Aceea a situaţiei proletariatului român care „este obligat să-şi vândă forţa de muncă (…) Eu am lucrat la uzina de tractoare… Muncitor proletar…cântam în fanfara Clubului la trombon. Apoi m-am recalificat, am ajuns vânzător de cârnaţi într-un magazin al unui macaronar – şi-am început să cânt la tobă“ etc., sau a acuplărilor amoroase, între ei –„ POMPILIU: Draga mea, degeaba o să-mi întind… hoitul de moşneguţ peste tine, n-o să-ţi pot stinge focul din sânge… FLORINA: Bine spus… focul. POMPILIU: Mădularul meu… sec mai mult o să te enerveze, zău! FLORINA: Măcar limba ta o să-mi potolească fierbinţelile…Hai, fă-mă să dau în clocot… Măcar înjură-mă! Spune-mi iapă, nu sta înlemnit, ca un ciot, bade! Vacă, vacă, vaca Europa!… Ţi-e frică de neputinţa anilor tăi, spune?… Păi de asta te-am chemat la mine, ca să te vindec (…) POMPILIU: Degeaba mă prinzi de mână, degeaba mă mângâi pe ceafă şi-mi săruţi sfârcul urechilor mele reci!… Sângele meu parcă e atins de otrava rece… a anilor mei bătrâni, Florino – şi nu te poate ferici în nici un fel, Florino!“ Ş.a.m.d.
Nu este o piesă de acţiune ci una a stărilor… de spirit. Realitatea relaţiilor dintre personaje este mai curând una de ordin psihologic, trăirea lor e una fantasmagorică, provocatoare. Interesul pe care îl trezeşte acţiunea, atâta câtă este, decurge din grotescul realităţii simulate, în care evoluează personajele, aflată în pandant cu o realitate autentică, din care aceştia se zbat a evada. E o piesă de oarecare turnură psihologică, fantezistă în orice caz, ce vrea să ridiculizeze o anume stare de spirit reală, dintr-un prezent social frivol şi cu totul pedestru.