Nicolae Bârna: „Textualismul“ românesc. O schiţă retrospectivă. (I)

„Textualism“. În România, acest cuvânt – care în alte limbi are alte sensuri decât cel cu care ne-am obişnuit noi, de pildă în engleză desemnează o teorie a interpretării textelor juridice, precum şi critica/interpretarea textelor Scripturilor, în ambele cazuri fiind vizată înţelegerea „textuală“ a termenilor etc. – a ajuns să desemneze ceea ce s-ar putea numi întrucâtva un curent literar. Cariera acestui termen, la noi, cu privire la literatură, a fost declanşată pe filieră franceză: teoriile novatoare elaborate în spaţiul francez, în deceniile al şaptelea şi al optulea al secolului trecut, în domeniul ştiinţelor limbajului şi, în general, ale comunicării (semiotică sau semiologie, poetică, retorică, teorie literară etc.), cu susţinere filosofică şi cu deschideri aplicative către alte ştiinţe umane (psihologie, sociologie etc.) şi către tărâmul creaţiei literare, au pătruns relativ de curând şi în sfera de cunoştinţe accesibile şi exploatabile în mediul academic din România şi – dat fiind că nu puţini dintre tinerii scriitori din epocă erau oameni cu carte, absolvenţi de facultăţi de filologie, cunoscători de limbi străine etc. –, de acolo, au ajuns la îndemâna scriitorilor. Trebuie reamintit că, în perioada de relativă „deschidere” şi relativă relaxare a controlului ideologic din partea autorităţilor, de pe la jumătatea deceniului al şaptelea, circulaţia informaţiei ştiinţifice – în special în domeniile cu aspect mai „tehnicist“ şi „neutru“, fără implicaţii politico-ideologice evidente – a fost favorizată şi facilitată; în ce priveşte domeniul care ne interesează, precizăm că în facultăţile de filologie, programul de învăţământ, în special privitor la disciplinele lingvistice, era practic sincronizat cu tendinţa care se afirma pe plan internaţional. Pe de altă parte, au fost traduse şi publicate (în special în seria „Studii“ a editurii Univers) numeroase lucrări fundamentale din domeniul teoriei semiotice moderne, al ştiinţelor limbajului, al teoriei literare contemporane; în acest context a apărut, între altele, în 1980, volumul Pentru o teorie a textului, care reunea studii şi eseuri de Roland Barthes, Jacques Derrida, Julia Kristeva, Jean Ricardou, Tzvetan Todorov, Marcelin Pleynet ş.a., şi în a cărui Notă asupra ediţiei (semnată de alcătuitoarele antologiei, Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu) erau recapitulate antecedentele în materie de publicare a unor lucrări ţinând de curente sau şcoli („formaliştii ruşi, şcoala de la Praga, grupul de retorică generală“) care au marcat dezvoltarea cercetării din secolul al XX-lea, precum şi ale unor autori precum Tzvetan Todorov, A. J. Greimas, Umberto Eco, Gérard Genette, Jean Starobinski ş.a., şi era creionat – cu oarecare prudenţă tactică, dar în mod judicios şi cuprinzător – impactul înregistrat în epocă, în spaţiul românesc, de teoriile vehiculate de grupul francez „Tel Quel“: „Încă de la constituire, grupul francez «Tel Quel» a suscitat interesul unor cercetători români şi străini. În ciuda caracterului aparent eterogen, a radicalităţii şi uneori violenţei de limbaj, studiile elaborate aici sunt simptomatice pentru evoluţia criticii literare din deceniul şapte. Chiar dacă se poate solda uneori cu o respingere, cunoaşterea temeinică a acestei mişcări nu poate decât servi la înţelegerea fenomenului literar actual şi a intervenţiilor menite să-l definească. Dintre cercetătorii români care s-au interesat de grupul «Tel Quel» îi amintim pe Sorin Alexandrescu Irina Bădescu, Alexandru Călinescu, Livius Ciocârlie, Silvian Iosifescu, Adrian Marino, Romul Munteanu, Mihai Nasta, Ion Pascadi, Alexandru Sincu, Radu Toma, Henri Wald“. Aceste informaţi privesc, desigur, contextul epocii la nivelul activităţii academice, al demersurilor din sfera învăţământului şi a cercetării, al circulaţiei cunoştinţelor şi metodelor de abordare vizând studiul limbajelor, al semnificării. În acest context, însă, s-au coagulat, în spaţiul literar românesc, şi practici de creaţie revendicându-se – mai mult sau mai puţin explicit – din „textualism“. De fapt, sub termenul-umbrelă de „textualism“, la noi au coexistat mai multe „aripi“ sau „zone“ de preocupări literare. Domeniile de manifestare au fost două: cel al criticii literare şi cel al beletristicii propriu-zise. În critica literară, un promotor al „telquelismului“ (adică al teoriilor vehiculate de reprezentanţii grupului „Tel Quel“), sau, mai bine zis, al utilizării teoriei „textului modern“, s-a arătat a fi, la noi, Livius Ciocârlie, în primele sale volume de critică, Realism şi devenire poetică în literatura franceză şi Negru şi alb, apărute în a doua jumătate a deceniului al optulea al secolului trecut. Adeziunea lui Livius Ciocârlie la teoria „textului“ nu a fost una dogmatică, obsesivă şi definitivă; în capitolul În loc de concluzii din Negru şi alb, sintetiza judicios atributele definitorii ale teoriei textualiste şi îşi exprima şi oarecare scepticism asupra viitorului utilizării metodei interpretative: „Dintre implicaţiile lui, textul pare să cuprindă cu uşurinţă ideea de suprafaţă pliată, alcătuită din limbaje divers colorate, ce se împletesc potrivit unui ritm. Între părţile lui, iar nu între niveluri, ca în vechea structură, sclipesc reflexe şi se încinge un joc – sintactic şi semantic – la sfârşitul căruia înţelesul rămâne incert. Căutarea sensului, sinuoasă, rătăcitoare, în labirint, aduce cu sine dispersarea eului pe firele ţesăturii sau, mai bine zis, aşteptarea sensului îl schimbă pe cititor într-o Penelopă care, fără odihnă, destramă şi ţese altfel, iarăşi şi iarăşi. Acelaşi văl. (…) În loc să mai decurgă, firesc şi obedient, prin influenţă, din starea anterioară a literaturii ori, ca structura, să nu aibă legătură cu ea, textul sfâşie urzeala literară, el este urmarea unei rupturi. Textul nu reflectă sens, ca oglinda, nu poartă sens, ca un recipient, ci proliferează sens, pe măsura fabricării sale. Textul se produce pe sine, mereu, iar «suveica» lui este contradicţia menţinută pe tot parcursul, ambivalenţa termenilor, activă tot timpul în ambele sensuri, pe faţă şi pe dos. (…) Nu cumva (…) în confruntare cu pânza uneori aspră, ca de sac, a literaturii noi, prea elegantul text apare desuet ?“. Ralieri la teoria textului şi, în general, la metodologia analitică desprinsă din ştiinţele limbajului (poetică, naratologie) au putut fi observate, cam în aceeaşi epocă, şi la alţi critici, de pildă la Al. Călinescu: ele nu au fost numeroase, iar orientarea critică aferentă a rămas, la noi, minoritară. O foarte consistentă şi viguroasă referire la teoria textului şi la „textualism“, profesată o vreme cu consecvenţă şi dezvoltată teoretic şi aplicativ, a fost oferită de criticul Marin Mincu. Acesta a publicat în 1979 articolul Aventura dramatică a semnificantului, care se referea la poezia lui Nichita Stănescu şi în care, după cum a subliniat-o ulterior însuşi criticul, Marin Mincu recurgea pentru prima dată la grilele interpretative textualiste. Ataşat în continuare textualismului, criticul a acţionat atât ca teoretician, cât şi ca practician în materie de analiză şi interpretare critică urmând metodele textualiste. Prin volumul Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică (1981), el a dat prima analiză consistentă a operei unui autor român înfăptuită prin recurgere la teoria modernă a textului, dar şi, totodată, un îndreptar teoretic – nu pur şi simplu documentar, ci structurat prin contribuţie teoretică originală – asupra textului şi textualizării. Într-o cronică din epocă, N. Manolescu semnala oportunitatea demersului lui M. Mincu, de recurgere la noţiunea de „text“, indicându-i judicios temeiurile: „Necesitatea introducerii în critică a noţiunii se explică prin evoluţia literaturii înseşi, a cărei natură a încetat să mai fie subiectivă şi simbolică, precum în romantism, de exemplu, devenind «anonimă» şi autoreferenţială la o parte din scriitorii moderni. Odată cu sesizarea acestei schimbări, s-a renunţat şi la alţi operatori critici (cum ar fi structura, foarte tiranică în teoria şi practica literară din deceniul 7), tinzându-se spre o considerare a faptului artistic în literalitatea lui imanentă şi capabilă de autogenerare spontană, fără intervenţie exterioară“. Demersul lui Marin Mincu de teoretizare şi aplicare a teoriei textuale a fost continuat prin volumul Eseu despre textul poetic, II (1986), ulterior şi prin Textualism & autenticitate (1993), ca parte a configurării unui edificiu critic teoretico-aplicativ complex, în care conceptele de avangardă, experimentalism şi autenticitate au deţinut locuri hotărâtoare, edificiu marcat de o puternică amprentă a gândirii originale a criticului. Dacă alte demersuri „textualiste“ de la noi se înscriau pe linia teoretică de origine franceză, ilustrată de A.J. Greimas şi Julia Kristeva, viziunea lui Marin Mincu a fost alimentată mai degrabă de şcoala de semiotică italiană. Este adevărat că, cuprins de un viguros elan teoretic, criticul a tot operat ajustări, redefiniri, lărgiri ale conceptului de „textualism“ şi, pe de altă parte, din dorinţa de a da seama de orientările literare novatoare şi chiar de a le îndruma sau controla evoluţia, a generalizat poate că exagerat aria de cuprindere a „textualismului“, atât ca procedură de analiză, cât şi ca metodă de creaţie, diminuându-i astfel relevanţa. Este interesant că generaţia optzecistă în plină afirmare nu s-a lăsat de fapt „anexată“ de Marin Mincu, pe bază de „textualism“. Ea (bineînţeles că nu în totalitate, dar prin reprezentanţi notabili) şi-a produs propria critică şi propriul discurs teoretic – nu foarte consistent, ca volum, şi nu foarte riguros, mai degrabă fragmentar, punctual şi pragmatic – şi a produs, în creaţia beletristică, propriul ei „textualism“. Câteva precizări se impun privind statutul şi reacţia optzeciştilor în contextul dat: nu toţi optzeciştii erau „textualişti“, dar unii dintre ei s-au manifestat ca atare, au dat şi texte teoretice, programatice, însă relativ puţine şi neriguroase (preferau să acţioneze decât să teoretizeze). Nucleul activ al respectivei orientări în proza optzecistă era format din câţiva scriitori născuţi în 1950, care au urmat studiile universitare la Facultatea de limbă şi literatură română din Bucureşti, în anii 1969-1973, au frecventat şedinţele cenaclului „Junimea“, condus de Ov.S. Crohmălniceanu, şi au constituit grupul autointitulat „Noii“. În condiţiile deschiderii largi a informării ştiinţifice şi a accesului la bibliografie în facultăţile cu profil filologic, pe care le-am amintit mai sus, ei au putut fi la curent cu telquelismul, cu teoriile de sorginte franceză privind „textul“ (în accepţia particulară pe care i-o confereau termenului respectivele teorii), cu „Noua critică“ şi cu „Noul roman“ franceze etc. Principiile ideologiei literare care s-a coagulat la nivelul grupului respectiv erau alimentate de teoria textualistă telquelistă, evident că fără să se confunde întru totul cu aceasta. Simplificând mult, s-ar putea susţine că textualismul (românesc, optzecist) este un (cvasi-)curent literar care are ca suport teoretic ideile structuraliste ale grupării „Tel Quel“, deşi nu este chiar aşa, sau numai aşa. Numele celor mai importanţi reprezentanţi ai respectivei orientări sunt, într-o primă etapă, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene; li s-au adăugat curând şi altele, dintre cele ale autorilor cuprinşi în antologia Desant 83 (Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Hanibal Stănciulescu, Ion Bogdan Lefter ş.a.), dar şi autori din generaţii ceva mai vârstnice decât cea a optzeciştilor, de pildă Vasile Andru. Etichetarea ca (sau… acuzaţia de a fi) „textualişti“ avea să fie aplicată – fără să fie revendicată în mod explicit de cei vizaţi, dar nici respinsă de ei – autorilor care figurau în sumarul volumului Desant. Nu numai istoriografia literară, dar chiar şi observatorii perspicace din epocă au sesizat faptul că scriitorii optzecişti s-au comentat foarte bine pe ei înşişi, că literatura optzecistă şi-a „secretat“ o critică internă. Aşa-numitul „textualism“ a fost o practică literară şi o opţiune de ideologie estetică pentru o parte a generaţiei optzeciste de prozatori (în orizontul optzecist, „textualismul“ s-a manifestat cu precădere, dacă nu exclusiv, în proză, căci privind cele ce se întâmplau în poezie, arsenalul conceptual şi aparatul teoretic adecvate erau altele, dar, desigur, concepţia lui Marin Mincu despre „textualism“, se referea, bineînţeles, şi la poezie, dacă nu în primul rând la poezie), şi, fără să fi fost definit, expus şi propovăduit în chip explicit şi cuprinzător prin vreun manifest sau text teoretic programatic, a fost, în mod firesc, pomenit şi conturat în unele din acele scrieri de „critică internă“, apărute în anii optzeci prin diferite reviste şi antologate ulterior de Gheorghe Crăciun în volumul Competiţia continuă. Generaţia’80 în texte teoretice, publicat în 1994 şi reeditat, într-o formă adăugită, în 1999. S-a observat, de către exegeză, că reprezentanţii textualismului de la noi ar fi nutrit o ideologie literară implicită: considerând că lumea funcţionează ca un text, iar textul funcţionează ca lume, atunci, prin textualizare, se modifică într-un fel lumea. Afirmaţii concludente asupra unui anumit fel de a concepe textualismul găsim în textul lui Gheorghe Iova intitulat Despre text, antologat în volumul amintit şi apărut pentru prima oară în „Viaţa românească“ în anul 1988: „ (…) Se înregistrează un fenomen aproximat prin termeni ca «textualism», «textuare», «teoria şi practica textului», «textualizant». Unde invarianta este «text». De văzut ce vor să determine aceşti termeni. «Text» vrea să spună, într-o aproximare largă, «orice emisie lingvistică având un sens». O astfel de definiţie devine repede, firesc, inoperantă. (…) Semiotica actuală defineşte textul ca fiind adevărată unitate de sens a discursului. Iar nu cuvântul, nu propoziţia. Aşadar: nu cuvântul, nu propoziţia (nici fraza), ci textul. Conceperea (…) de fragmente care să funcţioneze ca întregi. Astfel, caracterul fragmentar vine din faptul că nu se mai cultivă pauzele mari (strofă, capitol etc.), nici pauzele finale (roman, poem etc.), nu mai sunt urmărite finalităţi estetice (este vorba de arta estetizantă, fenomen de după 1750), aceasta este o dialectică. Iar caracterul de întreg se datorează regimului acţional, procesualităţii. Textualismul este o mişcare literară caracterizată de o atitudine radicală faţă de materialul lingvistic. Superficial, el poate fi recunoscut după un comportament: referirea la text în text. În cadrul textualismului, diferenţa dintre teorie şi practică nu se mai face. Se vorbeşte de o teorie a practicii şi de o practică a teoriei. (…) Lumea în care trăim nu poate fi întreţinută fără o imensă producţie textuală. (…) Pentru cel care textuează, semnul este corporal, este de aceeaşi natură cu propria lui fiinţă. El are conştiinţa că ceva se transformă în text şi asta nu poate fi decât propria lui fiinţă. Textul este înaintare, adaos la adaos, nu are început şi sfârşit. Textul înaintează dinspre mine şi înspre mine, eu sunt un punct de continuitate în text. Cel care textuează acoperă cu fiinţa lui locurile în care masa textuală a lumii (produsă, utilizată, stocată neîncetat) îşi mai are originea în ceea ce nu este textual. (…) Textuarea este un act radical. Asta înseamnă onestitate, francheţe, competenţă, acurateţe. Nu se supune clauzei de lizibilitate, de inteligibilitate imediată/necondiţionată“. Gheorghe Iova avea să adune, în 1999, într-un volum intitulat Acţiunea textuală. Bunul-simţ vizionar, o serie de foarte dense mici eseuri vizând chestiunea textualismului: autorul înţelegea să propună „o viziune a impactului producţiei şi consumului de text asupra vieţii oamenilor în societate“. La nivelul practicii literare propriu-zise, în scrierile caracteristice ale celor de la „Noii“ şi, în general, ale reprezentaţilor „aripii“ textualiste a optzecismului, se poate depista interesul deosebit pentru exersarea unor rafinate procedări de configurare a infrastructurii textului, fragmentarea discursului, detalierea descripţiilor, recurgerea la alternarea unor planuri narative, unor unghiuri de vedere, unor „voci“ multiple, respectiv a unor perspective multiple, diferite.

Continuare în numărul viitor