LEO BUTNARU

1. Cum am făcut faţă?… Ca mai toţi românii, şi nu numai, care au resimţit pe nervii proprii efectul îndemnului „Simţiţi-vă ca acasă“. Îndemn generos care, brusc, a devenit glacial, geros! Şi m-am gândit ce de-a urări de bine şi de frumos, de fericire şi de bunăstare răsunaseră, entuziast, printre pocnetele şampaniilor şi petardelor multicolore, la Revelion şi, iată şi iartă, Doamne, ce an paralizant a ieşit din toate… Se părea că post-istoria, despre care trâmbiţase acum câteva decenii dl Fukuyama, începea cu adevărat în primăvara anului 2020.

Se murea cu adevărat, încât lumea, omul în lume, parcă ar fi fost prinşi într-o loteria a groazei. COVID părea să ducă la vid. Carantina improviza stări sufleteşti în care nu păreai străin/izolat doar de alţii, ci şi de tine însuţi.

Însă nu aveam încotro: de unul sigur sau împreună cu alţii, treceam una din pasele negre ale vieţii lumii; pasă ce ne-a scos din rosturile fireşti ale existenţei. Pe la hotare, prin vămi lumea românească se îmbulzea, întorcându-se pe la casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică… Şi nu este exclus că acum ar fi timpul celui mai potrivit şi obiectiv recensământ: aproape  toată lumea e acasă. Iar deviza eventualei catagrafii ar fi una dostoievskiană: Umiliţi şi obidiţi.

La începutul pandemiei, Macron ţinuse un discurs fulminant, în care propovăduia izolarea, necesitatea purtării măştilor şi spălatului pe mâini, repetând obsesiv: „Suntem în război!“ Unui nefrancez pe chestia asta i-a reuşit un banc: „Ce bine că de acum înainte ştim că un război se  câştigă doar spălându-ne pe mâini!“ (Iar alţii ziceau, pare-se nu fără rezon, că spălatul mâinilor avea şi ceva cu spălatul banilor…)

Era, dar mai este trist-amuzant să auzi pe la posturi de televiziune obscure droaia de ex-„comentatori politici“ discutând „competent“ despre un virus, necunoscut încă nici specialiştilor! Vorba lui Balzac (în, pardon, uşoară parafrazare): Tragicomedia umană. Şi cu bizara contribuţie a TV-urilor se pare că viteza de răspândire a coronavirusului era chiar mai mare decât viteza luminii, fiind egală cu iuţeala răspândirii prostiei ca zvonistică. Şi panică isterică, nu alta, când, unul sau altul, trezindu-se dimineaţa, constata că nu tuşeşte, nasul nu-i curge, nu are temperatură, respiră bine mersi, dar – aoleu!  astea sunt simptomele coronavirusului… asimptomatic! Astea ar fi cazuri de trecere din pandemie într-o stare superioară a acesteia: în pandemenţă!

Aşadar, cum am făcut faţă… Mereu la răspântiile conştiinţei individuale cu lumea, cu viaţa ei, acum oarecum accidentată, am încercat şi încerc, în răspărul situaţiei, să rămân cetăţeanul liber al propriei vocaţii, predestinaţii, iluzii, în ultimă instanţă. Vocaţia în complicitate cu voinţa de a-ţi ordona şi coordona faptele, trăirile, atent la achiziţiile, dar şi la pierderile sufleteşti, de conştiinţă, înţelegând (din proprie experienţă în pandemie!) că, pentru acele/aceste postate de realitate nefavorabile, ale zarurilor negre, e necesar să-mi creez şi să-mi adaptez, să-mi „reglez“ stări de spirit… normale, funcţionale, ca să rămân în registrul preocupărilor de bază, dintotdeauna. Să-mi creez şi să-mi modelez stări de spirit adecvate, operative, posibil chiar creative, din ce răzbat(e) din lume către mine şi din ce pot trimite eu în exterior, în lume.

Prin urmare, cum am făcut faţă?… Mă izolez, deci exist, mi-am zis. Despre aşa ceva mulţi, de-ai noştri sau străini, au scris jurnal. Ba chiar se crea impresia că, în toiul nenorocirii, până şi moartea ţinea LiveJournal. Probabil, notând în el (şi) că, astăzi, în lume nu se mai moare de râs, cum i se întâmplase tatălui lui Pierre Beaumarchais, când fiul îi citea Bărbierul din Sevilla. Poate că se mai moare din când în când de râsu’-plânsu’ în această cvasibalzaciană, dar mai mult camusiană tragicomedie umană… (Se spunea că, parcă în concordanţă cu legea compensaţiei, în perioada de pandemie crescuse numărul cititorilor. Coronavirusul a generat reeditări şi vânzări de neglijat ale romanului camusian Ciuma. Deoarece chiar coronavirusul pare a fi mai curând o coronaCiumă.)

Iar în cele făcute şi desfăcute (dintr-o altă limbă şi… refăcute în româneşte) a fost şi acest poem-premoniţiune al lui Iosif Brodski, scris în anul 1970 pentru, parcă, anul 2020: „Să nu ieşi din casă, ai putea cădea în eroare./ Dacă ai de fumat „Şipka”, la ce-ai râvni Soare?/ Afară-i absurd, mai ales ce ţine de fericire./ După ce mergi la WC, revin-o-n odaie şi-n fire.// O, nu ieşi din casă, nu chema vreun taxi-motor,/ Pentru că spaţiul nu e decât strâmtul coridor/ Până la contor. Iar de apare drăguţa – ce faci?/ Alungi imediat gură-casca de ea, fără s-o dezbraci.// Nu ieşi din casă; spune-ţi că, pare-se, ai şi răcit./ Ce-ar fi mai interesant decât pereţii, plita de gătit?/ De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,/ Vei reveni acelaşi, dar parcă oarecum mutilat?// O, nu ieşi din casă. Dansează. Bossa-nova./ Palton pe trupul gol, joben, desculţ, cafea./ În hol miroase-a varză şi-a schiuri proaspăt unse./ Ai scris prea multe buchii. Mai lasă şi ascunse.// Nu ieşi din casă. Numai odăii tale fie-i dat/ Să ştie cum arăţi. Încolo – strictul anonimat/  În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanţa./ Nu ieşi! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franţa.// Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alţii n-au fost să fie./ Nu ieşi din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie/ Îţi fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus./ Baricadează-te cu ea de cosmos, de eros, de virus//“.

2. Din păcate, unii dintre ei nu au mai avut forţe să se opună nenorocirii. Înainte de toate, mă gândesc la Paul Goma, răpus la 25 martie. L-am cunoscut personal, am dialogat pe îndelete în septembrie 1996 în Fraţa, interviul fiind preluat de mai multe reviste, inserat în antologii. Din vreme în vreme, am făcut schimb de mesaje. Eram legaţi în destine şi de aceleaşi locuri din judeţul Orhei, de râul Răut, de unde am pornit în lume, în rătăciri. Anul final, de absolvire al şcolii medii l-am făcu în comuna Ciocâlteni, locul de naştere al tatălui scriitorului, Eftimie. De la Negurenii mei de baştină până la Chiştelniţa, satul unde a văzut lumina mama lui Goma, Maria Popescu, sunt cam 10 kilometri. Cunosc şi satul Mana cu priveliştile lui deschise din calidoarele sătenilor spre spaţii şi istorie memorabile din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir…

La plecarea acestui mare scriitor şi luptător, îmi amintii de ce întrebase şi răspunse Lucian Blaga: „Prin ce ar putea fi mutilat Universul? Prin moartea înainte de vreme a unui om pe cale de a plăsmui un univers al său“. Din fericire şi norocul memoriei poporului român, Paul Goma reuşise să împlinească un asemenea univers, unic şi pilduitor. Bineînţeles, viaţa şi creaţia lui Goma au şi alte temeiuri, poate că mai solide decât doar cele pur estetice. Temeiuri etice.

3. Coronavirusul/Pandoravirusul a cam schimbat raporturile pro-contra. Accentele sunt în delir. Da, schimbarea raporturilor, accentelor, principiilor, dându-le în paradox, încât ne zicem că, pentru a fi cât mai uniţi, trebuie să ne ţinem la distanţă unii de ceilalţi! Iar un popor strâns unit e mai uşor de virusat.

Pandemia a fost, dar mă tem că mai rămâne cea mai gravă carenţă, care ne-a redus la semi-existenţă. Dacă se spunea că frica intră în oase, de data aceasta groaza paralizantă a intrat şi în suflet, în conştiinţă. Iar până trece, dacă trece, totuşi, nu va fi uşor să revenim la un mod de viaţă normal, acum existând parcă un sentiment generalizat de inferioritate, de neimportanţă, de zădărnicie. După această perioadă dramatică, existenţa pare a nu mai avea coerenţă, cursivitate, ci e sincopată, fisurată, fărâmiţată. (Am impresia că asta se poate remarca şi în aceste răspunsuri ale mele oarecum… sughiţate.) Sau o posibilă formulă a situaţiei pe care ne-ar sugera-o versurile lui René Char: „Suntem nişte bolnavi siderali de nelecuit, cărora viaţa le dă în mod satanic iluzia sănătăţii“. Sau, poate, mai potrivit ar fi să ne amintim definiţia cuiva, conform căreia omul e o minune tragică…

A fost primăvara şi, iată, pare va fi şi vara cea mai statică din câte mi-au fost date până acum: plecări şi treceri, zboruri peste meridiane anulate, simpozioane, festivaluri şi zile literare stopate, cărţi împotmolite prin edituri şi tipografii; edituri căzute economiceşte la pământ, fără a avea vreo perspectivă să-şi revină, cărţi neintrate în librării, cele rămase în rafturi – nevândute… Cu toate astea, unii colegi par a împărtăşi un anume optimism, sigur, bine intenţionat, dar totuşi oarecum forţat, adică nu chiar firesc, când consideră că a sporit consumul de carte pe cap de cititor (care citea şi până la pandemie, zic eu); consumul de cultură, de muzică, filme, spectacole de teatru,  excursii în muzee şi galerii – bineînţeles, online, teleghidate, teletransmise, de-mi vine să spun – şi teleconsumate…

Din atare situaţie unii vor trece de la autoizolare la căsătorie, alţii – la divorţ. Pentru că, din păcate, după atâta timp de vieţuire (unită şi paşnică…) în condiţii de constrângeri de tot felul, unii soţi şi soţii s-au transformat în anticorpi.

În fine, îmi zic că, pe timp de coronavirus, chiar o viaţă descoronată, însă lipsită de umor, ar trezi râsul! Astfel că, omule, odată ce ai mâinile curate, dezinfectate, i-aţi destinul în propriile mâini!