a17
Când scriu, ascult de glasul interior
Alexandru Jurcan
La început trebuie să subliniez rostul scrisului în viaţa mea, activitate cu două faţete antagonice: conţine o bucurie indicibilă, dar şi un fel de povară. Trăiesc în lumi paralele – mereu mă gândesc ce anume şi cum voi transfigura artistic cutare sau cutare porţiune din realitate. Scrisul îmi dă un sens şi mă fereşte de posibile depresii. Nu cred că un scriitor e mai presus de restul lumii, nu sunt orgolios, nici anxios. Citesc mult şi mă bucur de succesele literare ale celorlalţi, nu am invidii deşarte, ştiu că toţi avem loc sub soare. La noi se citeşte tot mai puţin, vizualul a cucerit tineretul, e de la sine înţeles că nu se poate trăi din scris, din moment ce nu există o cerere semnificativă.
Fiecare scriitor e o lume aparte. Mi se întâmplă adesea să prefer singurătatea, mai ales când simt aripa inspiraţiei, dar şi atunci când nu pot lăsa din mână o carte care mă fascinează. Acum când la noi există fierberi interne, vârtejuri politice malefice, cine se mai gândeşte la un statut cuvenit scriitorilor? Fără a-mi asuma un turn de fildeş, prefer totuşi lectura şi citesc cărţile colegilor, dar şi literatura străină. Mă bucur de cronicile pozitive la cărţile confraţilor şi nu suport invidia, poate şi graţie activităţii didactice, dar – mai ales – pentru că am urmat sfaturile mamei, care se bucura de legumele vecinilor, chiar atunci când ale ei erau firave. Orice succes al confraţilor se răsfrânge pozitiv asupra statutului de scriitor.
Nu cunosc spaima de ratare, iar când scriu nu mă gândesc la receptarea critică. Din moment ce scrisul îmi asigură un echilibru şi un rost solid, nu servesc intruziunea stresului, nu am insomnii, dar asta nu înseamnă că nu-mi place să corectez, să refac pagini, fără ca asta să se transforme în coşmar. Eu văd lumină în actul artistic şi nu aş renunţa vreodată la scris. De multe ori cineva mă laudă pentru o poezie, care poezie provoacă altcuiva reacţii adverse. Înseamnă că suntem diferiţi şi că orice pagină va găsi măcar vreun cititor. Când scriu, ascult de glasul interior, iar dacă izvorul e mai sărac, sper că a ţâşnit mai multă apă în curtea vecină.
Meseria de scriitor poate fi stresantă pentru cei care îşi fixează mize şi jaloane intangibile, dar şi pentru cei vanitoşi. Premiile nu m-au interesat niciodată, dar m-am bucurat mult de cronicile la cărţile mele.
Mi-am regăsit crezul interior estetic în spusele Anei Blandiana: „Scriu pentru că n-am descoperit nicio altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de a exista […] Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie“.