VASILE IGNA

1. Cu grijă sporită, cu umilinţă, cu o frustrare senină. E drept, am avut norocul de a putea locui afară din oraş, în căsuţa şi Grădina de pe Valea Căprioarei, înconjurat de pădure, de cântecul abia trezit, apoi de neoprit, al păsărilor, de tot ceea îmi este familiar din momentul când am deschis ochii asupra lumii. Altfel, e un loc comun (şi, câteodată, un subterfugiu ieftin) să spui că scriitorii sunt obişnuiţi cu izolarea, cu singurătatea. În ce mă priveşte, eu am în urmă „un veac de singurătate“, care n-a fost chiar o alegere deliberată, ci, mai degrabă, una de structură. Am învăţat foarte repede că nimeni nu visează în mijlocul mulţimii, şi că doar saltimbancii şi dictatorii au nevoie de aplauze şi încurajări din tribune. De aceea, nici nu sunt convins că pandemia a schimbat ceva din modul nostru de a fi, dar, cu siguranţă, i-a dat un alt orizont. Asemenea unui binoclu performant, care poate face preajma să năvălească asupra ta sau, dimpotrivă, să o îndepărteze până la dispariţie, tot astfel memoria acestor zile va scoate la suprafaţă lucruri, fapte, întâmplări, gânduri drepte sau fantasme,  ce îşi vor pretinde dreptul la supravieţuire. Pe unele lumea le aştepta,  de altele s-ar putea lipsi. Oricum, acestea vor fi un sol fertil atât pentru optimiştii incurabili, cât şi pentru bocitoarele cu vigilenţa brusc resuscitată de calităţile inestimabile şi de neînlocuit ale mortului aflat pe năsălie.

2. Da, am cunoscut. Doi (dintre care unul a fost medic) au murit. Ceilalţi au supravieţuit, dar, cel puţin deocamdată, sunt departe de ceea ce au fost înainte. Despre cei doi dispăruţi (ca şi despre câţiva, care au supravieţuit) familiilor, oricum inconsolabile, li s-a spus că aveau co-morbidităţi. Ceea ce, dragă Doamne, pentru scepticii de serviciu ar fi fost un handicap nu doar insurmontabil, ci de-a dreptul impardonabil. Altfel spus, coronavirusul n-a făcut altceva decât să folosească o coasă pe care alţii o ascuţiseră înainte. Chiar aşa!?

3. Înainte de orice, cum spuneam, orizontul. De la unul îndepărtat şi plin de fantasmagorii, la unul foarte apropiat, suprapus peste hotarele propriului trup. Un trup care se redescoperă la fel de fragil, de vulnerabil şi de neputincios ca întotdeauna. Poate puţin mai prevăzător şi ceva mai responsabil. Dar ce ne facem cu uitarea? Cât contează ea în aprecierea distanţei dintre orizont şi modificarea perspectivei? Cine poate şti? Predicţii facem cu toţii, dar profeţii sunt puţini şi misterioşi. Mă rezum la ceea ce au spus, într-o formă sau alta, cei dinaintea noastră. Anume că, instinctul vital se opune şi intoleranţei, şi stupidităţii. Nu poţi, altfel spus, raţionaliza ceea  ce e, prin definiţie, nesupus şi ne-raţional. Când e nevoie să alegi între rău şi bine, între util şi inutil, între binefăcător şi periculos, trebuie să iei în seamă, câteodată să ignori, fie  patologia, fie remediile, fie vindecarea propriu-zisă. Aici logica formală pare neputincioasă: boala fiind necunoscută, nu vor putea fi declaraţi bolnavi decât cei ce nu pot fi vindecaţi.

Ce soartă va avea cultura în România? Întrebarea e pe deplin justificată, dar mult mai important decât răspunsul, mi s-ar părea conştientizarea unui lucru elementar: spiritualitatea unui popor e un „sistem“, cu mii de rotiţe în mişcare, cu mii de pedale de acceleraţie, unele văzute, altele virtuale, multe nevăzute. Şi cu o singură frână: lipsa libertăţii de exprimare şi de conştiinţă! Cine apasă pe ea, comite cu adevărat o crimă de neiertat.