ŞTEFAN BOLEA: AMURGUL MESIANISMULUI

Andreea Heller-Ivancenko a obţinut titlul de doctor în filologie în cadrul Facultăţii de Litere din Cluj în 2017. A scris cronică literară, studii şi eseuri în revistele Steaua, Transilvania, The Journal of Romanian Literary Studies şi Caietele Echinox. Ea debutează cu un volum bazat pe teza de doctorat, intitulat Condiţia mesianică în romanul crepuscular (Bucureşti: Tracus Arte, 2019). Denumirea de roman crepuscular este o trimitere la titlul cărţii lui Ion Vlad, Romanul universurilor crepusculare, după cum declară autoarea într-un interviu acordat Andrei Rotaru pe blogul DLITE. Cele şapte romane analizate în carte aparţin spaţiului cultural german. Este vorba de Procesul (conceput în 1914-15, publicat postum în 1925) şi Castelul (publicat în 1926) de Franz Kafka, Omul fără însuşiri (1930-42) al lui Robert Musil,  Somnambulii (1932) şi Moartea lui Virgiliu (1945) de Hermann Broch, Partida de biliard de la ora nouă şi jumătate (1959) şi Opiniile unui clovn (1963) de Heinrich Böll.

Referindu-se la acel supliciu al luminii care intră în configuraţia crepuscularului, Andreea Heller-Ivancenko remarcă: „Aceste operări au loc într-un timp şi un loc anume: seara târziu, momentul zilei când arpentorul intră în satul înzăpezit, momentul acostării în portul Brundisium şi în ultimele optsprezece ore de viaţă ale poetului latin Virgiliu, în oraşul natal care precipită decăderea profesională a clovnului, în agonia imperiului «kakanian» din saloanele Diotimei. Acest timp târziu al amânării, timp al paznicului care stă de strajă, al santinelei şi al efortului de a rămâne treaz cu orice preţ, de a nu scăpa din vizor pe nimeni şi nimic, dar mai ales de a nu-l scăpa pe cel de care depinde o rezolvare, o înaintare, o depăşire, acest timp de dinainte de sfârşit este timpul mesianic […] Acest timp suspendă istoria ca traseu ordonat dinspre trecut în viitor, fiind un agent al crizei. Timpul crepuscular al istoriei glorioase, al operei de cult, al vâlvei «kakaniene» şi al mersului somnambulic înainte precipită exaltarea valorilor «cinetice» şi a mişcărilor centrifuge“ (p. 27). Amurgul Imperiului care se pregăteşte de implozie pregăteşte mutaţia nucleului în periferie, marginalizarea centrului: „ […] se poate spune că personajele şi autorii crepusculari sunt mesianici prin locul lor la periferia unui imperiu în declin sau prin existenţa lor la marginea mitteleuropeană a istoriei. Paradoxul este legat de faptul că centralitatea (mittel) devină marginală, centrifugă. În acest sens, condiţia mesianică a personajelor crepusculare reflectă supunerea lor unor transformări istorice şi sociale particulare, acelea prin care ce era odată central, imperial, cezaric sau perceput ca destin şi semnificaţie istorică ultimă începe să devină centrifug“ (p. 11).

Mesianismul care, conform autoarei, intră în configurarea romanului crepuscular, este un concept politic înainte de a fi unul teologic (p. 8): „Cartea nu urmăreşte să explice romanul crepuscular prin mesianismul religios. Nu vorbesc despre Mesia, nici despre sfârşitul terestru, nici despre vreo venire a lui, a sfârşitului sau a lui Mesia. Dar vorbeşte totuşi despre un fel de venire (locul gol al speranţei), despre «deschiderea mesianică spre ceea ce vine», despre «aşteptarea fără aşteptare» sau «fără conţinut»“, explică Andreea Heller-Ivancenko în interviul de pe blogul DLITE. Cu un aparat conceptual preluat de la Giorgio Agamben, Jacques Derrida, Walter Benjamin, Karl Löwith, Jacob Taubes, autoarea se referă mai ales la un mesianism „slab“: la starea de excepţie a personajelor care stau pe un prag ontic, între lege şi absenţa ei (p. 15), la „axioma aşteptării“ pe fondul unei epoci care se dezintegrează şi al unui „răsărit“ care nu mai vine (p. 29), la pendularea repetitivă dintre „somnambulismul burgheziei şi captura în uniformă“ (p. 71), la un „timp al pândei, simultan ludic şi grav, o pantomimă a vieţii şi o criză a artei“ (pp. 140-1) ş.a.m.d.

Walter Benjamin se referea la o forţă mesianică slabă şi observa o anumită condensare a timpului mesianic: „Prezentul acum [die Jetztzeit], care, ca model al timpului mesianic, cuprinde întreaga istorie a omenirii într-o prescurtare colosală, coincide exact cu statura pe care o are istoria omenirii în univers“ (p. 91). Această prescurtare din „prezentul acum“ poate fi contrastată cu teoria nietzscheană din Aşa grăit-a Zarathustra, care sacrifică prezentul [das Jetzt] şi trecutul [das Ehemals] în numele viitorului. De altfel, la Nietzsche se poate vorbi atât de un „sfârşit continuu“, cât şi de o resetare a calendarului, conform căreia 1888 devine un adevărat An Zero. Sentimentul apocaliptic din literatura fin de siècle prevesteşte imensa traumă a conflagraţiilor mondiale:  „[…] din cel mai amarnic şi apăsător întuneric al nostru îl ajunge pe cel neajutorat strigătul, răsuna glasul care leagă ceea ce a fost cu ceea ce va să vină şi singurătatea cu toate singurătăţile […]“, scrie Hermann Broch. Ori, dacă preferăm versiunea lui Musil, într-un text premonitoriu: „Trăim într-o vreme a tranziţiilor […] Suntem departe de ţintele noastre, ele nu se aproprie, nici măcar nu le întrezărim, vom rătăci drumul de multe ori în continuare[…]; însă, într-o bună zi – poimâine sau peste două mii de ani – orizontul va începe să se lichefieze şi se va revărsa asurzitor peste noi!“

Comentând proza kafkiană, Andreea Heller-Ivancenko notează: „Ce le rămâne de făcut lui Joseph K. şi arpentorului K., în faţa acestui duşman necunoscut? Autoritatea şi legea nu sunt cunoscute în niciunul din cele două romane, decât vag, iar, la limită, arpentorul nu ştie cine e Klamm, nu ştie nici măcar dacă există, deşi îl aşteaptă. Acest indiciu îl reproşează Anders romanelor kafkiene, faptul că favorizează indirect vocea celor puternici, prin chiar absenţa vocii martorilor“ (p. 239). Sunt de acord cu afirmaţia lui Günther Anders. De altfel, şi Heidegger (dintr-o altă perspectivă) a fost acuzat de un anume cult al supunerii pentru că descrie situaţii aparent fără ieşire. Sunt diminuate la Kafka revolta, rezistenţa sau măcar sabotajul anti-autoritariste. „Nu doar K. este străin, ci şi locuitorii satului sunt străini în raport cu castelul. Toţi aparţin castelului, dar nimeni nu este înlăuntrul lui, nimeni nu ştie legea care răspunde de castel. K. este instalat între sacru şi profan … Cel ce vine de afară, străinul, este spectrul ce pune în criză comunitatea tradiţională“ (p. 281). De la străinul lui Kafka, care se mulţumeşte să expună „figurile înfofolite“ din finalul Castelului, la străinul lui Camus, care transformă resentimentul nietzschean în revoltă, avem trecerea de la pasiv la activ. N-ar fi în beneficiul personajelor kafkiene să iasă din interval, prin supra-alienare, de pildă?

Autoarea clujeană evită orice interpretare psihanalitică a personajelor crepusculare, deşi o parte din romane sunt scrise în epoca de aur a inconştientului. De asemenea, nu se fac referiri la filosofia sau psihoterapia existenţialistă, deşi genealogia conceptului de anxietate ar fi fost rodnică în acest context. Poate că şi antiumanismul cioranian, conceput în anii ’30, ar fi constituit o grilă validă de interpretare. „Joseph K. este deposedat de drepturi şi decade din statutul de cetăţean, dar şi din acela de «om». Astfel, locul unde simpla viaţă şi domeniul juridic se intersectează este terenul politic, o problemă de politizare a biologicului ca «viaţă nudă», ca includere a acestuia în ordinea juridică, dar numai pentru a-l exclude“ (p. 13). Cioran, Stirner ori Nietzsche ar problematiza acest pasaj din altă perspectivă decât Agamben (ori, dacă dorim o perspectivă mai nouă, îl amintesc pe Nick Land, cel din Fanged Noumena). Byung-Chul Han scria în Müdigkeitsgesellschaft că „viaţa de azi e şi mai «nudă» decât cea a lui homo sacer“ şi că în societatea contemporană nu numai oamenii de la margine sau cei aflaţi în starea de excepţie (cei excluşi), ci „toţi fără excepţie suntem homines sacri“. Revenim la dilema nietzscheană: privim trecutul din perspectiva unui prezent (care este, deja, trecut recent) sau din cea a (potenţialului) viitor? În orice caz, Andreea Heller-Ivancneko debutează cu o carte modernă, sofisticată, elocventă, care ar trebui consultată de toţi cei care sunt interesaţi de filosofia literaturii.