România e o ţară stresată şi stresantă
Ruxandra Cesereanu
Dacă scriitorul ar putea să se întreţină doar din scris, evident că nu ar avea de ce să fie stresat. Tumultuos, neliniştit, angoasat, frământat din pricina literaturii sale, da, însă nu stresat. Dar cum scriitorul român (actual) nu poate trăi din scris, nu este cum şi nu are cum, el are întotdeauna o slujbă (sau chiar mai multe) care să îi garanteze supravieţuirea financiară decentă măcar. Şi aici, într-adevăr, intervine stresul. Întrucât, fiind om cu slujbă, dar şi scriitor (artist, adică), se creează un fel de schizoidie, fie şi numai simbolică, în care aceeaşi făptură găzduieşte două entităţi: pe creator şi pe slujbaş. Cel din urmă trebuie să se supună rigorilor muncii sale oficiale şi trebuie să o facă impecabil, ca să supravieţuiască. Nu e un om liber, ci supus unor cutume. Cel dintâi, în schimb, creatorul, are libertate deplină. Din suprapunerea celor două atitudini şi a celor două reacţii de trai (una creatoare, alta socială şi administrativă) se iveşte stresul. Cei mai norocoşi suntem, totuşi, scriitorii care avem slujbe în spaţiul universitar, căci a lucra cu studenţii este o plăcere şi o provocare ce te menţine statornic înăuntrul unei vieţi ideatice şi sensibile pregnante. Birocraţia, însă, nu lipseşte în mediul universitar, ci e tot mai parazitară şi arborescentă, de aici un al doilea stres greu de vindecat, dacă nu cumva imposibil (deocamdată) de eliminat. Reveria mea rămâne aceea a unei senectuţi găzduite pe o insulă grecească izolată (într-o căsuţă simplă şi rustică) sau într-o căsuţă din Toscana (la fel de simplă), departe de lume în ambele cazuri, unde să pot scrie în tihnă, fără birocraţii, slujbe şi obligaţii administrative. România e o ţară stresată şi stresantă din multiple puncte de vedere, aşa încât nu ar strica defel ca, la bătrâneţe, să trăiesc câteva luni pe an departe de lumea dezlănţuită a patimilor autohtone de tot felul.