DUMITRU CHIOARU: SHELLEY ŞI KEATS

Mai degrabă, cum spune John Keats însuşi, „fraţi în ale poeziei“ decît prieteni, opuşi temperamental, Shelley şi Keats au fost/ sunt mereu comparaţi de critici şi istorici literari, în special de comparatişti. Ei fac parte din al doilea val de reprezentanţi ai romantismului englez, adversari declaraţi ai primului val, cunoscut sub denumirea de Şcoala Lacurilor, din care fac parte Wordsworth, Coleridge, Southey ş.a., combătuţi pentru individualismul, pasivismul şi conservatorismul lor. Keats respinge „sublimul egoist“ al lui Wordsworth, adoptînd o „capacitate negativă“ faţă de viaţa şi opera sa (John Keats, apud Dan Grigorescu, Shelley, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962), iar Shelley îl atacă într-un pamflet în versuri pentru trădarea idealurilor romantice de libertate, în urma primirii titlului de „poet laureat“ al Curţii regale.

• John Keats

Dar atitudinea lor faţă de întreaga societate diferă profund: în vreme ce autorul lui Prometeu înlănţuit este un revoltat cu idei progresiste, revoluţionare, cel al lui Hyperion se refugiază melancolic în singurătatea bolii sale. T.S. Eliot remarcă în eseul consacrat celor doi poeţi că Shelley „avea pasiune pentru idei abstracte“, dar care „îi deşteptau emoţii vii“ (T.S. Eliot, Shelley şi Keats, în Eseuri alese, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 328), fiind un spirit filosofic şi teoretic, iar la polul opus, Keats „nu are teorie“ (Ibid., p. 337), căutînd dimpotrivă – constată John Bailey în Fascinaţia romantismului – „a divorţa poezia de filosofie şi ideologie“, limitînd-o la lumea acţiunii şi senzaţiei” (John Bailey, Fascinaţia romantismului, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p. 14).

• Percy B. Shelley

Shelley şi-a expus concepţia despre poezie în eseul Apărarea poeziei, îndreptat de astă dată împotriva ideilor prietenului său Thomas Peacock dintr-un eseu cu titlul Cele patru vîrste ale poeziei, în care acesta susţine că adevărata poezie nu se naşte decît în „epocile civilizate numai pe jumătate“ (Thomas Peacock, Cele patru vîrste ale poeziei, apud Dan Grigorescu, op.cit., p. 249-250), precum cea homerică ori cea elisabetană, poeţii Şcolii Lacurilor fiind „locuitori pe jumătate barbari ai unei ere de civilizaţie“ care, „deşi se îndreaptă din nou spre natură – ca să-l citez pe Dan Grigorescu (în cartea sa despre Shelley, p. 250) – , poartă însă cu ei întreaga erudiţie a epocii anterioare“, marcată de teoria clasică a lui Alexander Pope. Shelley nu ia apărarea lakiştilor, dar le preia unele idei prin filtrul propriei sale concepţii despre poezie în care el vede, în loc de „emoţia contemplată“ pasiv de Wordsworth (A doua prefaţă a Baladelor lirice, în antologia Arte poetice. Romantismul, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p. 139), cea mai profundă „expresie a imaginaţiei“ (Percy B. Shelley, Apărarea poeziei, în Opere alese, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, p. 380). Pentru el, poezia „se deosebeşte de logică“, nefiind „supusă controlului facultăţilor active ale spiritului“ (Ibid., p. 414), adică raţiunii din teoria lui Alexander Pope, ci reprezintă produsul imaginaţiei şi al exaltării emoţionale care – afirmă Paul Rozenberg (în Le romantisme anglais, Presses Universitaires du Mirail, Toulouse, 2011, p. 150) – „permite să se şteargă graniţele dintre subiectiv şi obiectiv“. Imaginaţia nu se confundă în concepţia lui cu inspiraţia, care provine din exterior, dimpotrivă, pentru Shelley înseamnă „forţa ce se ridică dinlăuntru“ (Shelley, op.cit., p. 410), acţionînd „în mod divin“ ca „să re-creeze universul distrus în minţile noastre de repetarea – pînă la tocire – a impresiilor“ (Ibid., p. 412), într-un limbaj care „este în esenţă metaforic“ (Ibid., p. 382), exprimînd „relaţii pînă atunci neobişnuite între lucruri“, cu scopul de a imortaliza „ceea ce este mai bun şi frumos în lume“ (Ibid., p. 383). O „tîrzie apărare a poeziei“ scrisă – constată David Daiches (în A Critical History o English Literature, vol. II, Ed. Mandarin Paperbacks, 1994, p. 915) – „în spiritul Renaşterii, cu entuziasmul provenit din neoplatonismul romantic“.

De aceea, poetul din orice timp este, ca şi Orfeu, chiar dacă autorul Apărării poeziei nu-i pomeneşte numele, pe lîngă cîntăreţul lucrurilor prezente, legiuitor/ civilizator şi profet al viitorului. Corespondentul unui asemenea poet în natură este ciocîrlia, celebrată orfic într-o poezie: „Glasul tău răsună/ Pe pămînt şi-n cer,/ Cum sprinţara lună/ Printr-un nor stingher/ Razele pe-ntreaga boltă şi le-adună.// N-ai asemănare,/ Nu ştim cine eşti,/ Ploi mai cântătoare/ Decît răspîndeşti,/ Nici sub curcubeie, vara, nu găseşti//“ (Unei ciocîrlii).

Pot să afirm că eseul Apărarea poeziei conţine o concepţie romantică cît se poate de unitară şi coerentă, influenţată mai ales de filosofia lui Platon, care este în esenţa ei orfică. Aceasta este cultivată de Shelley în poeziile lui propriu-zis lirice, inspirate din „participarea intensă – ca să-l citez pe Dan Grigorescu (în Shelley, p. 235) – la viaţa naturii“, care se substituie contemplaţiei pasive a lui Wordsworth. Poetul romantic nu imită natura ca şi clasicul, ci creează spontan, analog naturii. A fi poet înseamnă, pentru autorul Laudei frumuseţii intelectuale, a simţi şi a înţelege magia naturii cu intensitatea din copilărie:

„Copil fiind, umblam după stafii/ Prin peşteri, hrube şi păsuri vrăjite,/ Rostind acele vorbe otrăvite/ Ce-s hrana noastră cînd sîntem copii:/ Nădăjduiam cu morţii a vorbi./ Nădejdea însă a fost deşartă,/ Dar tot gîndindu-mă la soartă,/ La vremea cînd, de vînturi îndrăgite,/ Făpturile naturii se trezesc/ Şi despre flori şi paseri îţi vorbesc,/ Cu umbra ta m-am pomenit,/ Şi-atunci am scos un ţipăt, fericit!/“, putere magică transferată de natură asupra poetului: „… Puterea-ţi mare,/ Ce-a pogorît asupra mea/ Ca adevărul, cum aş vrea/ Să îşi reverse-adînca pace-n mine/ Şi-n orice trup, cu mine geamăn,/ Pe care, spirit fără seamăn,/ Tu îl îndemni să se cunoască/ Şi-ntreaga omenire s-o iubească!//“ (Laudă frumuseţii intelectuale)

Dar poezia lui Shelley din Odă vîntului de apus, de pildă, a devenit expresie profetică a revoltei romantice, militînd pentru schimbarea revoluţionară a societăţii, mai ales în poemul dramatic Prometeu descătuşat, îndepărtîndu-se de esenţa poeziei orfice. Într-un alt poem dramatic în 124 de versuri intitulat chiar Orfeu, conceput ca un dialog între Povestitor şi Cor, Shelley îl surprinde pe Orfeu întors singur din Infern, înălţînd într-o atmosferă ossianică un cîntec de revoltă împotriva zeilor: „… Din sumbrul Infern cînd s-a întors,/ Drept jilţ el îşi alese o necioplită piatră;/ O înnegreau lichenii pe cîmpul fără iarbă;/ Dar din adîncul rîu cotropitor de maluri/ Al chinului său veşnic şi pururi în mişcare/ El înălţă spre ceruri un cîntec mînios//“ (traducere de Ion Acsan).

La polul opus al optimismului lui Shelley din poemul neterminat Triumful vieţii stă pesimismul lui Keats, poet orfic romantic care, în structura mitului, reprezintă episodul în care Orfeu se scufundă în noaptea melancoliei, ca doliu purtat în memoria Euridicei şi presimţire covîrşitoare a propriei morţi, petrecută în cazul său ca urmare a îmbolnăvirii de tuberculoză la numai 26 de ani. Doliul – remarcă tot Paul Rozenberg (op.cit., p. 95) – „orientează spre profunzime”, descoperită de poet în propriul suflet prizonier al melancoliei. Keats a scris chiar o Odă melancoliei, celebrînd melancolia în simboluri şi imagini ale sacrului: „În templul chiar al fericirii are,/ Cu voal pe ea, altar în maiestate/ Melancolia, ce la văz apare/ Doar limbii din puterile create/ Aceluia purtînd-o pe palat/ Cu strugurii din bucuria-n lacrimi,/ Din sufletu-i ce gustă sacre patimi/ Noroaselor trofee atîrnat//“.

Definită de Robert Burton, în epocala carte Anatomia melancoliei, drept „o trăsătură caracteristică a vulnerabilităţii fiinţei umane” (Robert Burton, Anatomia melancoliei, Ed. Herald, Bucureşti, 2016, p. 43), melancolia înseamnă pentru Keats conştiinţa tragică a vieţii limitate temporal, manifestîndu-se într-o acută spaimă de moarte care nu poate fi rostită în cuvinte („Că voi muri îmi intră frica-n oase,/Fără să port cuvintele-mi spre pană/” – Că voi muri…), iar de altă parte, o boală divină infiltrată în miezul inocenţei omului, care-i deschide orizontul cunoaşterii spre infinit, experienţă transpusă în imagini de o senzualitate melancolică ce face din Odă la o privighetoare – în aprecierea lui David Daiches (op.cit., p. 921) – „cea mai poetică dintre toate poeziile engleze“: „Ascult în întuneric… Deseori/ Am îndrăgit uşorul Morţii duh;/ I-am spus dulci nume-n mii de rime-n zbor/ Să-mi suie răsuflarea în văzduh./ Belşug mai mult înseamnă moarte azi:/ M-aş stinge-n miez de noapte, fără chin,/ Cînd al tău suflet preschimbat e-n harpă,/ Cu negrăit extaz//“. Astfel, eul se dizolvă depăşindu-şi extatic limitele şi proiectîndu-se în alte avatare ale fiinţei: pentru a se putea exprima în poezie – observă John Bailey (op. cit., p. 14) – „cu naturaleţea manifestată de pasăre în mişcarea ei“.

Keats spera să se vindece de tuberculoză, agăţîndu-se cu disperare de iubirea faţă de Fanny Brawne căreia, într-o scrisoare, îi declară patetic: „Iubirea mi-e religia – Aş fi-n stare să mor pentru ea – Aş fi-n stare să mor pentru tine – Credinţa mea-i Iubirea şi tu eşti singura ei dogmă“ (John Keats, Scrisori, Ed. Univers, Bucureşti, 1974, p. 345), identificînd ca şi Novalis iubirea cu o religie. Este o iubire „egoistă“, recunoaşte Keats însuşi, dar religie salvatoare a celui care exclamă: „Fanny, îngerul meu!“ şi crede că „sănătatea e pentru mine paradisul visat, iar tu eşti Huria mea“ (Ibid., p. 374). Nu există o lirică erotică a lui Keats, dar multe versuri din textele lirice sau din marile poemele epice Hyperion şi Endimyon, transpun exaltările sentimentale din scrisori în imagini mai senzuale, precum poezia cu accente patetice contrapunctate de altele ironice, „închinată“, fără a o numi, lui Fanny: „Cu raza-ntîi de soare/ Să-mi vii, iubita mea, strălucitoare!/ Odată capul să-mi mai ţin culcat/ Pe sînul orbitor şi fermecat!/ Mai lasă-mi braţele, cînd se vor cere,/ Să-mi fie mijlocului temnicere!/ Mai lasă răsuflarea ta, mereu,/ Să risipească vraja-n părul meu!/ Mai dă-mi dulceaţa chinului, fecioară,/ Şi gura dă-mi-o iară!//“

Keats a avut, la fel ca Novalis, şi o religie a poeziei. Într-o scrisoare adresată prietenului său John Reynolds, el mărturiseşte: „Descopăr că nu pot trăi fără poezie – fără eterna poezie“ (Ibid., p. 30), credinţă ce provine din identificarea vieţii cu poezia, precum în poemul programatic Somn şi poezie. Somnul este celebrat orfic într-o serie de întrebări divinatorii, menite să dezvăluie la gradul comparativ superioritatea faţă de aspectele cele mai frumoase ale realităţii, ca de pildă: „Ce-i mai gingaş, oare, ca un vînt de vară?”, „Ce-i ca o romanţă, mai de vise plin?” sau „Decît chipul dragei ce e mai senin?”. Simbolic, somnul reprezintă puntea dintre realitatea înconjurătoare şi lumea de dincolo, tot astfel cum, prin analogie, este şi poezia pentru Keats. O poezie care dă intensitate trăirii intime şi transfigurează realul prin, ca să folosesc expresia lui Nicolae Balotă (din Un romantic modern: John Keats, în De la Homer la Joyce, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2007, p. 288), „simţurile nesăţioase“, în imaginar, frizînd mai mult inefabilul: „Căci lucrurile de pe tronul ei văzuse/ Ce-abia dacă pot fi în versuri spuse“, decît exprimabilul din Arta poetică a lui Boileau, ironizată de Keats: „O mie de roboţi stau să trudească,/ Purtînd pe chip a Poeziei mască!/ O, prost ursită, păcătoasă rasă!/ Scuipatu-l-aţi în faţă, fără ca să/ O ştiţi, pe Liricul strălucitor,/ Steag decrepit şi-njositor,/ Cu niscai motto de nimic, şi, o,/ Un nume scris de-o şchioapă: Boileau!//“

Idealul Orfeului romantic este „să mă topesc în tine, poezie”, contopire mistică ce se caracterizează printr-o – ca să-l citez pe Dragoş Protopopescu (din Romantismul englez, studiu în volumul Romantismul european, Conferinţe ţinute la Fundaţia Carol I, Bucureşti, 1931, p. 57) – „senzualitate diurnă“, nu nocturnă ca la autorul Imnurilor către noapte, în imagini dinamice, precum în versurile: „Să dorm pe ierbi, să mînc căpşuni şi mere,/ Să pot alege orişice plăcere/ Pe care-o zămisleşte-nchipuirea;/ Vreau nimfe cu mîini albe-n încîlcirea/ Pădurilor să prind, cu buze arse/ Să fur săruturi de pe feţe-ntoarse;/ Vreau să mă joc cu degetele lor/ Să mîngîi umăr alb, strălucitor,/ Să-l strîng puternic într-o muşcătură,/ Cît buzelor le este pe măsură,/ Cu ochii basm plăcut să tot citească/ De-un strop de viaţă omenească.//“

Poezia lui Keats depăşeşte romantismul revoluţionar englez, regăsind, de astă dată ca Hölderlin, idealul clasic grec şi actualizînd modelul poeziei lui Sapho, care dă expresie percepţiei sensibile a lumii, celebrată în Odă la o urnă grecească în versuri ce reprezintă, de fapt, arta lui poetică: „Povestea ţi-i, de flori, ca stihu-n gol,/ Cu nimb de frunze, ce legende, oare,/ Pe forma ta-s, cu muritori şi zei?/ Pe-arcadiene lespezi şi-n Temple?/ Ce oameni sunt? Ce zei şi ce femeie?/ Ce urmăriri? Ce luptă spre salvare?/ Extaz sălbatic, tobe, fluiere?// De-i dulce cîntul auzit, mai dulce/ E cel tăcut… zi-i, fluiere,-nainte!/ Cînt fără ton în suflet să se culce,/ Să nu-i cînţi, nu, urechii care simte!//“,

Această odă care se încheie cu identificarea platonică între Frumos şi Adevăr: „… «Adevăru-i Frumuseţe/ Şi Frumuseţea-i Adevăr», mereu“, cîtă vreme poezia înseamnă nu numai expresie sensibilă a frumosului ci şi cunoaştere a adevărului, la fel ca pentru Shakespeare, ceea ce face din John Keats – afirmă Georges-Albert Astre (în John Keats, Ed. Pierre Seghers, Paris, 1966, p. 43) – „cel mai bun continuator al marii tradiţii poetice engleze, în mijlocul unui romantism cu surse confuze şi disparate“.

N.A.: Folosesc, pentru citarea versurilor lui Shelley, traducerile lui Petre Solomon din ediţia Shelley, Opere alese (Editura pentru Literatură şi Artă, 1956), iar pentru Keats, traducerile realizate de Aurel Covaci în volumul John Keats, Versuri, Ed. Tineretului, 1969 şi de Miron Kiropol în volumul Poezii, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001.



Studiu comparativ
din cartea în pregătire Avatarele lui Orfeu