Dosar alcătuit şi editat de Marta Petreu

 

Prolog

 

În anul 1959, Mihai Beniuc a publicat, în Gazeta literară (nr. 29, 16 iulie), „Marele Anonim“, un capitol din romanul Pe muche de cuţit. Mihai Beniuc era pe atunci secretar sau prim-secretar¹ al Uniunii Scriitorilor. Respins de Direcţia Presei, capitolul „Marele Anonim“ a apărut, se spune, cu aprobarea specială a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Foarte curînd, în august, a apărut şi romanul. Capitolul lui Beniuc conţine toate acuzaţiile/locurile comune ale propagandei marxist-leniniste la adresa lui Blaga, prin care, în acei ani, orice operă, în eventualitatea că nu era încă eliminată din circuitul public (cum a lui Blaga era deja), ar fi fost instantaneu eliminată, autorul ei devenind imediat pasibil de închisoare. Ideologic vorbind, fragmentul lui Beniuc merge pe linia deschisă încă din 1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu dar agravînd acuzaţiile², în sensul că-i atribuie filosofului convingeri şi atitudini filofasciste făţişe. În textul lui Beniuc, acuzaţiile de natură politică la adresa lui Blaga sînt condimentate, prin mijloacele prozei, cu insulte şi calomnii de o joasă vulgaritate. În ansamblu, fragmentul din Gazeta literară este o mîrşăvie la adresa lui Blaga, asta chiar şi într-o cultură ca a noastră, în care atacurile mîrşave la persoană nu sînt chiar rare.

În toamna anului 1959, Blaga a conceput şi scris un răspuns. Nu unul de polemică publică, atunci nici o revistă nu i-ar fi publicat marelui scriitor un asemenea text, ci o replică explicativă, scrisă cu demnitate şi amărăciune. Este aşa-numitul Memoriu al lui Blaga adresat către C.C. al Partidului Muncitoresc Român, pe care, spre sfîrşitul anului 1959, l-a predat, într-o audienţă, lui Athanase Joja³, pe atunci vicepreşedinte al guvernului; la această audienţă, Blaga a fost însoţit de Tudor Bugnariu, ginerele său.

Cu siguranţă, Memoriul lui Blaga a avut urmări, în sensul că a oprit posibilele noi persecuţii pe faţă la adresa filosofului şi a familiei sale, ceea ce, desigur, într-un regim totalitar era deja un mare succes. Fireşte, regimul nu a oprit supravegherea familiei, care a rămas în continuare suspectă; de pildă, pentru Dorli Blaga s-a deschis curînd o nouă filă în supravegherea ei de către Securitate⁴.

Dar, semnificativ, nu am găsit informaţii cum că fapta mîrşavă a lui Beniuc ar fi fost sancţionată în vreun fel oarecare. După 18 ani de la fapta sa, în 1977, întrebat de Dorin Tudoran în extraordinarul interviu pe care i l-a luat dacă îi pare rău pentru capitolul despre Blaga din Pe muche de cuţit, Beniuc a răspuns hotărît: „Nu“. Romanul, declară el, a fost nu doar „rodul“ relaţiilor lui cu Blaga, ci şi rodul „subordonării mele faţă de disciplina de partid“, care îl obliga să acţioneze „ca un comunist convins de dreptatea ideologiei lui“. Or, deoarece el şi Blaga „nu aveam aceeaşi ideologie“, filosoful trebuia sancţionat. Adică, „demascat“. La întrebarea lui Dorin Tudoran dacă l-a mai întîlnit pe Blaga, a răspuns, în continuare indignat contra filosofului: „Da. Chiar după ce am aflat că a făcut un memoriu la C.C. în care mă învinuia că i-am atribuit în roman idei şi vorbe care nu erau ale lui“⁵.

Memoriul a devenit public abia în 1977 şi 1978. Şi anume, prima dată, falsificat de editor, care l-a fragmentat, a schimbat ordinea fragmentelor şi l-a prezentat drept pagini dintr-un „jurnal autobiografic“ al lui Blaga, iar nu drept ceea ce era; publicarea falsificatoare s-a întîmplat în revista Manuscriptum, numărul 3 din 1977, fragmentele fiind prezentate de Pavel Ţugui, care a susţinut că are aşa-zisul jurnal de la Blaga însuşi. A doua publicare s-a petrecut în 1978 şi a fost făcută după toate regulile editării de documente: textul a fost publicat integral, iar natura şi identitatea documentului – Memoriul din 1959 al lui Blaga către C.C. al P.M.R. – au fost precizate fără echivoc; publicarea corectă a Memoriului a fost făcută de către Mircea Zaciu, în nr. 7-8 al revistei Echinox, publicaţie studenţească a Universităţii Babeş-Bolyai.

Ieşit la iveală în circumstanţe conflictuale, Memoriul lui Blaga a prilejuit înfruntarea dintre două atitudini: aceea socialistă, supusă „organelor“ de partid şi de stat, predispusă să oculteze adevărul şi să muşamalizeze responsabilităţile şi vinovăţiile, pe de o parte; aceea pornită să restabilească adevărul în integralitatea lui şi să numească responsabilităţile şi vinovăţiile, pe de altă parte. Din cauza faptului că s-a petrecut în condiţiile socialismului real românesc, acţiunea de publicare a Memoriului lui Blaga s-a transformat într-o luptă politică; în fapt, a fost o luptă în care, dincolo de problema literară (a felului în care sînt editate documentele), s-a pus o problemă politică: de ce nu avem voie să publicăm documentele în integralitatea lor, de ce nu avem voie să spunem adevărul, vrem şi ne luăm dreptul să spunem adevărul integral. O luptă pentru adevăr şi libertate, deci, amîndouă aceste dimensiuni şi valori umane fiind la vremea aceea (adică şi în 1959, cînd a fost scris documentul, şi în 1977-1978) sub călcîi politic. Iar publicarea textului aşa cum era el a presupus complicităţi de culise, tact, curaj şi multă, multă „diplomaţie“.

În acest „Dosar“, reconstitui culisele – o parte dintre ele, sînt sigură că există şi altele, bănuite sau chiar nebănuite de mine – ale publicării Memoriului lui Blaga, în anul 1978, în revista Echinox. Documentele pe care le public sînt inedite şi provin din arhiva Doamnei Dorli Blaga, căreia îi mulţumesc afectuos. Mi le-a trimis în două scrisori recomandate, în toamna anului 2007, împreună cu propriul său punct de vedere asupra acestei întîmplări tipice pentru vechiul regim, întîmplare în derularea căreia a fost, din culise, implicată pînă peste cap.

Note

1 Conform Dicţionarului general al literaturii române, Beniuc a fost „secretar, prim-secretar şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1949-1965)“. În volumul Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad, „din primăvară până-n toamnă“ (aprilie-octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 183, citim că: „din iarna lui 1962, când Mihai Beniuc devenea, din prim-secretar, «Preşedintele» obştii noastre, în locul lui Mihail Sadoveanu“. Prin urmare, nu am putut stabili cu exactitate funcţia lui din anul 1959.

2 Vezi Marta Petreu, „Blaga şi Cioran, via Pătrăşcanu-Beniuc“, în Filosofii paralele, Iaşi, Polirom, 2013.

3 Athanase Joja (1904-1972). Logician, profesor universitar, a ocupat numeroase funcţii politice; a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 8 februarie 1958 şi 20 martie 1961. În 1959, cînd Blaga a fost în audienţă la el, era şi preşedintele Academiei Române.

4 Instituţiile de partid şi de stat în regimul socialist real după model sovietic nu au funcţionat sincronizat şi unitar; în timp ce la nivel unei instituţii de partid se luau, să zicem, măsuri favorabile unui scriitor, alte instituţii de partid puteau să organizeze criticarea publică a acestuia, iar Securitatea putea să înceapă sau să îşi înteţească supravegherea respectivului. Probabil că această funcţionare concurentă a instituţiilor de partid şi de stat ţine de natura intenţionat-barocă a acestui aparat, pe de o parte, de lupta pentru putere pe care diverse grupuscule o duceau între ele, pe de altă parte; sau, pur şi simplu, de esenţa totalitarismului, care în toate ţările a avut structuri de conducere dublate sau triplate şi a funcţionat pe bază de sugestie a terorii.

5 Vezi Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, pp. 120-121. Interviul a fost publicat iniţial în România literară, nr. 46, 17 nov. 1977.

 

 

Dorli Blaga către Marta Petreu

19 octombrie 2007

Dragă Marta,

Am explicat, am transcris, am xerocopiat ce am găsit şi uitat în cursul anilor despre aventurile şi polemicile privind Memoriul.

Faci ce vrei cu ele, le pui în „cutia Blaga“ sau le publici.

Vara asta m-a obosit.

Aprecierile foarte pozitive despre Kohn Hillel¹ le-a făcut Petru Groza. Erau amîndoi nişte „Domni“. Ca şi copiii lui Groza.

O să-ţi spun odată la telefon cine era principalul „turbulent“ în lagărul de la Caracal² (citat exact în memoriile lui Tudor).

Zic şi eu ca Oliviu Gherman³ la telefon: pup şi pa.

Dorli

 

Note

1 Dorli continua în scris o discuţie telefonică de-a noastră, despre Petru Groza. Kohn Hillel (1881-?) a fost un ideolog comunist cu influenţă asupra lui Petru Groza, care l-a cunoscut în 1931 (Cf. Dorin-Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, Editura Compania, 2004).

2 Lagăr de comunişti din timpul celui de al Doilea Război Mondial, în care au fost închişi mulţi intelectuali.

3 Oliviu Gherman, fizician, profesor, om politic, de o generaţie cu Dorli Blaga, i-a fost coleg la Fizică, la Cluj.

 

 

Dorli Blaga

Reconstituirea unei polemici
din documente de arhivă

În cele ce urmează este vorba despre Memoriul adresat de Lucian Blaga către C.C. al P.M.R., ca urmare a atacului lui Mihai Beniuc în capitolul din romanul Pe muche de cuţit, publicat de Zaharia Stancu (director), în Gazeta literară, 1959, sub titlul „Marele Anonim“ („arătînd cu degetul direct spre Blaga“¹). Şi de publicarea acestui Memoriu 18 ani mai tîrziu, în 1977/78, în două reviste. Memoriul NU a fost publicat de mine, ci sub o formă trunchiată de Pavel Ţugui (fost, pînă în 1960, şef adjunct de secţie cultură la C.C. şi dat afară, sub acuza obişnuită atunci de simpatizant legionar), în revista Manuscriptum, şi anume în nr. 3 din 1977; o revistă bună, a Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, instituţie de nivel naţional, profilată pe publicarea de documente, în limita cenzurii desigur. Dar şi M. Zaciu a publicat, în Echinox, în 1978, acest Memoriu, pe care nu îl avea de la mine, ci din arhiva academicianului Constantin Daicoviciu², de altfel cumnat al meu. S-a ajuns la o polemică între Al. Oprea şi M. Zaciu.

Recent am găsit în „Arhiva Blaga“, aceea de la mine de acasă (cea mai mare parte fiind între timp în instituţii publice cu acces pentru cercetare), nişte documente ale acestei polemici, cel mai interesant fiind un manuscris al meu, în creion (5 pagini, format A 4) în care luam poziţie faţă de această polemică, precum şi o „Notă“ a lui Al. Oprea către România literară, chiar originalul din redacţie, şi o scrisoare „urgentă“ (aşa scrie pe plic!) a lui Ivaşcu către mine, în care cere politicos lămuriri.

Transcriu propriul meu text şi xerocopiez celelalte două documente. Manuscrisul meu a fost, cel mai probabil, o scrisoare adresată lui Al. Oprea. Textul începe direct, fără adresant, paginile sunt numerotate de la 1 la 5. Scrisul e clar şi ordonat, conţinutul a fost o surpriză pentru mine. Uitasem episodul. Dactilogramă nu am găsit, atunci eu scriam de mînă, textul definitiv cu stiloul. Alături de manuscris este revista Manuscriptum, nr. 3, 1977.

Trebuie să menţionez că, pînă în 1977, apăruseră două antologii de Poezii îngrijite de G. Ivaşcu (grupate în ciclurile impuse de editură şi care cu greu au putut fi scoase mai apoi din conştiinţa publică), Hronicul, din care cenzura a eliminat cîteva pasaje, de exemplu vizita la Regina Maria, numele Veturiei Goga (verişoara lui Blaga), şi puţine lucrări de filosofie (ultimele cursuri).

Am început să editez singură în 1968, integral Zări şi etape, numai cu prefaţa lui Blaga; Izvoade (maltratat de cenzură, de exemplu un nume interzis era şi Andrei Şaguna. Ediţia completă a apărut la Editura Humanitas). În 1972/74, am început să public „ediţia de autor“, conformă cu „Testamentul editorial“ al lui Blaga. Cu multe peripeţii şi beţe-n roate. Pînă în 1977 apăruseră doar Poeziile şi Teatrul. Din volumele de Poezii, editura mi-a scos „notele“, adică fişele cu variantele (se află acum la B.C.U. Lucian Blaga la Cluj), asta probabil ca să nu-mi acorde „stabilire de text“, cu toate că originalele erau la mine! Iar eu mă luptam cu redactorii în legătură cu redactarea corectă a referinţelor bibliografice şi a bibliografiilor, după standardele impuse de ISO, agenţia ONU pentru standardizare, la a căror versiune românească lucrasem chiar eu, la serviciu. Sunt şi acum autori cari se joacă cu citatele de nu mai ştii ce, cui, aparţine într-un text.

Despre „roman“, adică despre Luntrea lui Caron, nici nu se putea vorbi, nici în şoaptă, atunci!

*

Repet: Lucian Blaga nu s-a întîlnit niciodată personal cu Pavel Ţugui pentru a-i înmîna un „tulburător jurnal autobiografic“³. În urma Memoriului predat la sfîrşitul anului 1959, în aprilie 1960 George Ivaşcu a fost trimis la Cluj să discute cu Lucian Blaga. Lui Blaga i-a făcut o impresie foarte bună. Ivaşcu era un extrem de talentat ziarist şi ştia să comunice cu oamenii. Aşa se face că în 29 aprilie 1960 a apărut în Contemporanul primul articol⁴ al lui Blaga (despre traduceri), reprodus în Scînteia în 30 aprilie şi felicitările telefonice de la C.C. Atunci, Ţugui nu mai lucra la C.C.⁵

Interesant este că eu, personal, am fost pusă sub urmărire directă de ministrul Hollinger⁶ în ziua de 1 aprilie 1960, cu reveniri telefonice în iunie 1960, de urgentare a raportului. N-avea răbdare! Dar de fapt mă urmărise deja celebrul Pantiuşa⁷, din septembrie 1958, cînd eu eram casnică şi gravidă cu Tudorel. Dar eu încă nu mi-am văzut propriul dosar! Ceea ce menţionez sînt copii ale rapoartelor despre mine inserate în dosarele altora.

*

În China, dacă ţi se face o urare de bine, ţi se spune: Să nu ai parte de istorie! Cred că noi am avut suficient parte!

 

Note

1 Parafrază după o formulare a lui Blaga din Memoriul său: „fiind oarecum arătat cu degetul“.

2 Constantin Daicoviciu (1898-1973), istoriograf, profesor, rector al Universităţii Babeş-Bolyai, academician. Specialist în istoria antică. În timpul totalitarismului socialist, a îndeplinit diverse funcţii politice, poziţie din care a încercat să îl ajute pe Blaga, al cărui prieten apropiat a fost.

3 Formula lui Pavel Ţugui din Manuscriptum despre fragmentele publicate.

4 Lucian Blaga, „Probleme şi perspective literare“, în Contemporanul, nr. 18, 29 apr. 1960; preluat în Scînteia, 30 aprilie 1960. În volumul Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 2004, în capitolul „Întunecarea. Ultimii ani de viaţă“, fiica scriitorului narează, de asemenea, episodul: „În primele zile ale lui aprilie 1960 primesc un telefon de la Cluj, de la Tata, care îmi relatează că a avut două-trei discuţii mai lungi cu George Ivaşcu, care i-a făcut o impre­sie extrem de bună. În urma acestor discuţii, a acceptat să publice un articol în Contemporanul şi mă ruga să-i telefonez în acest sens lui Ivaşcu. Nu îl cunoşteam decât din povestirile lui Tudor, dar i-am îndeplinit, Tatălui meu, dorinţa. Articolul a apărut în Contemporanul, în 29 aprilie 1960, şi a fost reprodus în Scînteia din 30 aprilie. Din câte mi-a spus Tata, el a fost felicitat de Dej, prin Comitetul de Partid-Cluj“. Era un semn că regimul socialist real începe să îl accepte pe Blaga, cu o parte a operei lui, ca existent în cultura română. La fel, era semnalul că Blaga însuşi, asemeni altor scriitori din generaţia lui sau mai vîrstnici, ale căror opere fuseseră parţial repuse în circulaţie iar ei reprimiţi în Academie, recunoaşte existenţa regimului socialist şi este dispus să îşi publice operele.

5 De fapt, mai era, ca şef la Secţia de Ştiinţă şi Cultură a C.C. al P.M.R.; a fost destituit în 29 septembrie 1960, sub pretextul că ar fi fost, ca elev, legionar; de fapt, a fost victima fugii în străinătate a scriitorului Petru Dumitriu.

6 Isidor Hollinger (Holinger, Holingher) (1920-1985), colonel de Securitate, şeful Direcţiei 2 Contraspionaj, pe vremea ministrului de Interne Alexandru Drăghici; http://www.cnsas.ro/, cons. în 25 aprilie 2020; Marius Oprea, Şase feluri de a muri, prefaţă de Zoe Petre, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 124.

7 Pantiuşa, adică Gheorghe Pintilie (1902-1985), activist comunist, general de Securitate, a condus Direcţia Generală a Securităţii Poporului între anii 1948-1963.

 

 

Dorli Blaga
către Marta Petreu

 

2 noiembrie 2007

Dragă Marta,

m-am aruncat din nou în „arhive“ (se pare că acesta e destinul meu) şi am mai găsit două scrisori ale lui Zaciu, să le arunci în „cutia Blaga“ (am şi eu cutii, pe arhive!).

În prima îmi solicită Memoriul, iar în a doua îmi mulţumeşte că „i-am împrumutat“ textul. Adevărul este că l-am autorizat pe Hadrian Daicoviciu¹ să-i dea pe cel din arhiva tatălui său. „Autorizarea“ s-a produs aici în casă, Hadrian fiind în vizită la noi.

Alte lucruri mai drăguţe, de „arhivă“: Aici la teatrul „Odeon“ se va juca „Emilia Gallotti“ de Lessing în traducerea lui Blaga. Umblînd într-un pachet de scrisori ale Corneliei² din anii ’20 găsesc un afiş anunţînd, la Viena, premiera (la un teatru mai popular) cu „Emilia Gallotti“, în 13 mai 1918. O să-l folosim cumva la teatru. Nu-i drăguţ?³ Au trecut 90 de ani! Pe dosul afişului repertoriul acelui teatru, pe patru stagiuni, începînd cu 1912/1913. Autori foarte cunoscuţi. Pup şi pa.

Dorli.

 

Note

1 Hadrian Daicoviciu (1932-1984), istoriograf, fiul lui Constantin Daicoviciu. Profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, specialist în antichitatea dacică, despre care a scris numeroase cărţi.

2 Cornelia Blaga, n. Brediceanu (1897-1983), mama lui Dorli Blaga.

3 Da, e înduioşător, zîmbesc şi eu cu Dorli, ca ea să descopere, la aproape 90 de ani la de la întîmplare, că în 13 mai 1918 Cornelia şi Lucian, părinţii ei, au fost împreună la teatru, la Viena, la piesa lui Lessing; piesă pe care ulterior Blaga o va traduce.

 

 

1977. Manuscriptum publică
un aşa-zis „jurnal“ al lui Blaga

 

În numărul 3/1977 al revistei Manuscriptum a Muzeului Literaturii Române (condus de directorul Al. Oprea, care era şi redactorul-şef al revistei), este publicat un text ciudat, cu titlul redacţional Pro domo/Fragmente autobiografice, autor Lucian Blaga. Textul este publicat de Pavel Ţugui, care îl numeşte fragmente dintr-un „tulburător jurnal autobiografic“ al lui Blaga, pe care, spune el, scriitorul i l-a „încredinţat“ în septembrie 1959, cu ocazia unei întîlniri. Textul publicat nu conţine numele lui Beniuc, ca şi cum editorii (adică revista gazdă şi Pavel Ţugui, care publică şi comentează falsificat fragmentele) ar fi vrut, poate de frică, poate din alte motive, să-l protejeze pe Beniuc, dar, în acelaşi timp, ar fi murit de pofta de-a publica un Blaga-inedit.

Citind textul din Manuscriptum, Dorli Blaga l-a adnotat cu creionul, direct pe paginile revistei. Iată transcrierea însemnărilor Dnei Dorli Blaga, făcută de ea însăşi.

 

Dorli Blaga comentează paginile
din Manuscriptum

 

Comentariile mele de atunci, pe revista Manuscriptum, pe marginea prezentării semnate de P. Ţugui a unor fragmente din Memoriu.

 

„Pe p. 80:

Atunci (adică în 1959, căci Ţugui scrie în 1977 despre politica partidului din 1959) altă atitudine. Tertulian şi poate şi V. sînt puşi să cerceteze toate operele lui [Blaga] ca să dovedească contrariul (adică ceea ce s-a dovedit prin dosarele de Securitate ale lui Blaga, după 30 de ani – paranteză 2007).

S-a întîlnit [Blaga] în 1956 cu Miron Constantinescu¹, după evenimentele din Ungaria şi propunerea la premiul Nobel; pe Miron Constantinescu l-au însoţit Constanţa Crăciun², Iánoş Fazekas³, care ne-a şi povestit, mie şi lui Tudor, această întîlnire, la noi acasă, după ce a fost debarcat de Ceauşescu, poate [Ion] Vinţe⁴, dar Ţugui⁵ n-a fost amintit că ar fi participat.

Eu nu ştiu să îl fi întîlnit Blaga pe Ţugui vreodată (oricum, nu i-a încredinţat nici un text).

Fragmentele nu sînt în succesiune în care apar în Memoriu. Este eliminat tot ce se referă la cartea lui Beniuc, Pe muche de cuţit, cuprinzînd capitolul „Marele Anonim“ apărut în 1959 (15 ani de la Eliberare! Aniversare C.C.!).

1. 82, nota de subsol: Aici este vorba de fragm. de roman „Marele Anonim“ publicat de Beniuc în Gazeta lit.
2. 84, nota de subsol: Textul scrisorii de demisie a lui Blaga din „Astra“, Sibiu, 1942⁶.“

 

Note

1 Miron Constantinescu (1917-1974), sociolog, demnitar comunist, membru titular al Academiei, a îndeplinit multe şi importante funcţii politice; în 1956, era membru în Biroul politic al P.M.R.

2 Constanţa Crăciun (1914-2002), licenţiată în litere şi filosofie, demnitar comunist, în 1956 membru al C.C. al P.M.R. şi ministru al Culturii. Căsătorită cu Ion Vinţe.

3 Iánoş Fazekas (1926-2004), demnitar comunist, în 1956 membru al C.C. al P.M.R., secretar al C.C. al P.M.R. A căzut în dizgraţie după 1980.

4 Ion Vinţe (1910-1996), demnitar comunist, în 1956 era membru al C.C. al P.M.R.

⁵ Vezi în contrareplică Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Dosare literare), Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 1998.

⁶ Blaga era membru al „Astrei“, celebra asociaţie de cultură transilvăneană. Şi-a dat demisia în toamna anului 1942, ca urmare a faptului că revista Transilvania, care era organul de presă al „Astrei“, s-a desolidarizat de recenzia favorabilă pe care Radu Stanca a scris-o despre volumul Religie şi spirit al lui Blaga, publicînd-o chiar în Transilvania. Desolidarizarea „Astrei“ de textul lui Radu Stanca (printr-un comunicat) s-a făcut la cererea Mitropoliei Ortodoxe sibiene. Jignit de dictatura teologilor şi totodată solidar cu Radu Stanca, Blaga şi-a dat demisia din „Astra“ printr-o scrisoare publică, apărută în Ţara, în data de 2 septembrie 1942. În Memoriul său adresat C.C. în 1959, Blaga rezumă succint episodul: „Cînd, în toamna anului 1942 revista «Transilvania» (revista Astrei) publica o recenzie favorabilă despre cartea mea «Religie şi spirit» s-a întîmplat un mic, dar foarte semnificativ accident. A doua zi după apariţia recenziei s-a cerut din partea Mitropoliei ca redacţia «Transilvaniei» să se desolidarizeze de recenzia favorabilă, ce s-a publicat, căci altfel reprezentanţii bisericii îşi dau demisia din «Astra». În următorul număr al revistei redacţia publica într-adevăr o notă, prin care se desolidariza de recenzia în chestiune. Din această cauză cîteva zile mai apoi am publicat într-un ziar ce apărea atunci la Sibiu o scrisoare deschisă către preşedintele de atunci al «Astrei», profesorul Iuliu Moldovan, o scrisoare prin care eu însumi îmi dau demisia din Asociaţiunea pentru cultura lit. pop. român, pe motiv că în cadrul acestei Asociaţii nu se respectă libertatea de gîndire, condiţie în care vedeam premisa oricărei culturi“. Vezi Marta Petreu, Domni şi Doamne, Iaşi, Polirom, 2020, pp. 163-165; Ion Vartic, „Adevărul despre Blaga şi Radu Stanca“, în Apostrof, anul XXXI, nr. 4, apr. 2020.

 

 

Intră în scenă Mircea Zaciu

 

După apariţia revistei Manuscriptum, Mircea Zaciu semnalează, în revista România literară (20 aprilie 1978), în articolul Cîteva probleme, diverse chestiuni pe care le ridică publicarea documentelor inedite, dând ca exemplu publicarea defectuoasă a unor inedite de Blaga. Unul dintre cazurile semnalate este chiar „jurnalul“ publicat de Pavel Ţugui în Manuscriptum; Zaciu e de părere că fragmentele cu pricina, aflate într-o ordine nefirească (ceea ce îl pune pe Blaga într-o lumină proastă) nu pot fi dintr-un jurnal şi că, prin felul cum au fost amestecate, „deturnează sensul, finalitatea şi esenţa documentului“ din care au fost extrase. El se îndoieşte că Blaga i-ar fi încredinţat lui Ţugui, aşa, hodoronc-tronc, un „jurnal autobiografic“. Apoi lansează presupunerea despre adevărata origine a fragmentelor blagiene: „În interviul acordat de Mihai Beniuc lui Dorin Tudoran¹ (Cf. România literară, nr. 46, 17 nov. 1977), «misterul» pretinsului «jurnal autobiografic» se dezleagă fără echivoc: Blaga, evocă autorul Cîntecelor de pierzanie, înaintase «un memoriu», dorind să demonstreze că în romanul Pe muche de cuţit i s-au atribuit «idei şi vorbe care nu erau ale lui», şi alte lucruri legate de nedreptele acuze ce i s-au adus în epocă“.

Din acest moment, în lumea literară a început vrajba pe faţă, conflictul între „oficiali“ şi Mircea Zaciu. Directorul revistei Manuscriptum, Al. Oprea, i-a replicat lui Zaciu în 4 mai 1978; Mircea Zaciu a răspuns în 11 mai 1978; Al. Oprea a revenit în 18 mai 1978. Polemica a fost purtată în România literară. Printr-o întorsătură de situaţie tipică regimului socialist, în care nu se putea scrie pe şleau după ce Zaciu ceruse proba că ar fi vorba despre un „jurnal“, Al. Oprea l-a somat pe Zaciu să producă el dovada că ar fi vorba despre Memoriul lui Blaga.

Pentru a putea să-i răspundă lui Al. Oprea, Zaciu i s-a adresat Dnei Dorli Blaga.

 

Notă

1 Un interviu cu totul excepţional, căci intervievatorul i-a pus lui Beniuc cele mai pertinente şi incomode întrebări.Vezi p. 13, nota 5.

 

 

Mircea Zaciu
către Dorli Blaga

 

Cluj, 8 iunie 1978

Mult stimată Doamnă Dorli,

Am ezitat mult să vă scriu aceste rînduri, dar în cele din urmă mi-am zis că totuşi trebuie să încerc a vi le adresa. Prin buna şi generoasa Profesoară, Zoe Bugnariu, am încercat să vă rog, cu mai mult timp înainte, a-mi întinde o mînă de ajutor în polemica penibilă cu Al. Oprea, care se erijează de fapt în avocatul lui P. Ţugui şi din care – aşa cum aţi putut observa în „ultimul răspuns“ dat de directorul revistei Manuscriptum, am ieşit deocamdată „bătut“. În urma primei mele rugăminţi, poate nu tocmai limpede formulate, m-am trezit din partea Dvs. cu un refuz. Era poate o îndrăzneală prea mare să vă cer să interveniţi şi Dvs. în polemică, prin cîteva rînduri care ar fi dezminţit caracterul de „jurnal intim“ al paginilor de Memoriu, publicate truncheat şi deformat de Al. Oprea şi Ţugui. Ulterior, mi s-a spus că aţi consultat întregul material şi că opinia Dvs. s-ar fi modificat într-un sens ce-mi poate deveni favorabil. Atunci m-am gîndit să vă scriu, deşi, repet, îmi vine oarecum greu, pentru a nu vă sugera că aş face-o şi în virtutea faptului că am depus oarecari eforturi pentru a edita – în condiţii nu tocmai uşoare, la Dacia – în colecţia ce o conduc („Restituiri“) două din postumele Poetului¹. Lucru care mă onorează şi mă bucură că am reuşit să-l realizez. Dacă acum – într-un fel poate intempestiv – am ţinut să intervin pentru apărarea memoriei Poetului, am făcut-o şi pentru apărarea respectului de principiu a documentului literar şi a adevărului istoric. M-am trezit însă pus la colţ cu brutalitate, pentru că nu pot furniza argumentul material. Am cerut revistei Manuscriptum să reproducă măcar prima filă a aşa-zisului „jurnal autobiografic“ [sic!], dar Al. Oprea mă somează el pe mine să produc proba că ar fi vorba de un memoriu şi nu de „jurnal“. Desigur, eu nu pot replica amintindu-i că în chiar biroul său, cu un an în urmă, m-a anunţat victorios că va publica Memoriul lui Lucian Blaga şi, întrebat de mine cum va proceda, a rîs superior: „Am eu o soluţie!“. Acum, evident, ar nega că o atare discuţie ar fi avut loc, deşi era de faţă un martor. Dar martori aş avea şi aici, în Cluj: trei persoane, cărora Poetul le-a citit illo tempore Memoriul, ar fi gata să depună mărturie publică asupra adevăratului caracter al fragmentelor arbitrar publicate de Manuscriptum. Însă nici o atare procedură n-ar convinge şi n-ar fi socotită concludentă. Deci, eu n-aş putea cîştiga această polemică – implicit apărînd memoria Poetului – decît dacă mi s-ar pune la dispoziţie textul Memoriului. Ţugui îl are, l-a avut sub ochi şi Oprea. Numai Dvs. însă m-aţi putea sprijini, cu textul din arhiva Poetului, iar eu vă propun – îndrăznesc adică acest lucru – două variante: 1) dacă aţi fi de acord, pentru restabilirea completă a adevărului, să public textul autentic, pe care ar urma să mi-l împrumutaţi pentru a face o copie legalizată; o revistă din Cluj e dispusă oricînd să publice integral textul. Un foarte sumar comentariu al meu ar constitui un răspuns lapidar la somaţia lui Al. Oprea de a produce „proba“ că e vorba de un memoriu şi nu de un „jurnal“. Numele Dvs. ar fi total scos din cauză (după dorinţa Dvs. însă, el ar putea fi invocat numai pentru a vă mulţumi că mi-aţi pus la dispoziţie, din arhiva familiei, acel text). 2) dacă Dvs. consideraţi inoportună publicarea textului autentic, soluţia secventă ar fi să-mi împrumutaţi totuşi textul pentru consultare; eu ar urma să-l descriu şi să-l rezum, indicînd şi omisiunile şi deformările din Manuscriptum în raport cu originalul.

Pentru elucidarea completă a lucrurilor controversate, aş putea da eventual o filă-facsimil pentru „probă“. În acest mod polemica s-ar încheia cu un cîştig de cauză al adevărului şi incidentul ar fi închis.

Altfel, cititorul neavertizat rămîne încă cu impresia că de fapt – chiar dacă nu l-a reprodus integral, cum şi arată – revista a publicat totuşi un „jurnal“ încredinţat de Poet lui P. Ţugui şi că opinia mea că ar fi vorba de textul celebrului Memoriu e fie falsă, fie o simplă supoziţie atîta timp cît nu am proba materială, textul autentic, în mînă.

Vă repet rugămintea fierbinte de a mă susţine în această problemă care (nu vreau să neg) pune şi prestigiul meu în joc; totodată, sper din inimă să aveţi încredere că documentul vă va fi restituit în cel mai scurt timp, urmînd ca Dvs. singură să decideţi care din cele două procedări propuse mai sus o găsiţi mai potrivită. În ambele [soluţii] alternative, repet, numele Dvs., dacă decideţi aşa, va fi complet scos din cauză.

Hadrian ar putea să-mi aducă textul şi cum eu voi veni la Bucureşti în ultima decadă a acestei luni, vi l-aş înapoia personal. Dacă pînă atunci Hadrian mai merge în capitală, vi l-aş restitui şi mai repede, prin el.

În aşteptarea unei decizii din partea Dvs., vă rog să primiţi asigurarea recunoştinţei şi stimei mele,

Mircea Zaciu

 

Notă

1 Este vorba despre volumele Ceasornicul de nisip, ediţie de Mircea Popa, 1973 şi Elanul insulei, aforisme şi însemnări, ediţie de Dorli Blaga şi George Gană, 1977.

 

 

„L-am autorizat pe Hadrian Daicoviciu
să-i dea textul“

 

Scrisoarea lui Zaciu către Dorli a fost scrisă în 8 iunie 1978. După cum rezultă din ceea ce mi-a povestit Dorli, precum şi din scrisoarea domniei-sale despre această tevatură cu Memoriul grosolan falsificat de Pavel Ţugui în Manuscriptum, în acest moment a apărut în scenă Hadrian Daicoviciu. Cum spune Dorli în scrisoarea din 2 noiembrie 2007 către mine: „Adevărul este că l-am autorizat pe Hadrian Daicoviciu să-i dea pe cel din arhiva tatălui său. «Autorizarea» s-a produs aici în casă, Hadrian fiind în vizită la noi“.

Cunoscîndu-l pe Zaciu, ştiind ce diplomat putea fi şi, totodată, ce bun prieten era cu profesorul Hadrian Daicoviciu, sînt sigură că prezenţa acestuia din urmă în casa lui Dorli şi Tudor Bugnariu nu era deloc întîmplătoare, ci se datora şi lui Zaciu, care trebuie să-l fi rugat pe prietenul său să-i dea o mînă de ajutor.

 

 

„I-am dat Memoriul lui Hadrian,
«Dă-i-l lui Zaciu, să îl publice!»“

 

Vreme de decenii, Dorli Blaga şi Mircea Zaciu au susţinut la unison că Memoriul provine din arhiva Daicoviciu. Ceea ce este adevărat, cu nuanţa că Memoriul a ajuns într-adevăr să treacă şi prin arhiva familiei Daicoviciu, după ce Dorli i l-a dat lui Hadrian Daicoviciu anume pentru ca acesta să i-l înmîneze lui Zaciu.

În 17 aprilie 2020, aflînd cu ce anume mă ocup, Dorli mi-a spus cu voioşie: „A fost Hadrian la noi, şi i-am dat Memoriul. Eu aveam două. Eu nu puteam să fiu amestecată, mă temeam că mă stric cu Muzeul, şi n-o să mai conserve manuscrisele lui Blaga. Şi atunci, după scrisoarea lui Zaciu, i-am dat un exemplar lui Hadrian, «Dă-i-l lui Zaciu, să îl publice. Îi spui că l-ai găsit în arhiva lui Constantin, îi spui că e din arhiva tatălui tău. Îl pui şi tu în arhiva tatălui tău, şi-atunci ce-i spui este adevărat.»“.

Zaciu a intuit adevărata arhivă de unde a fost scos documentul, căci, în polemica (lungă şi sterilă) cu Al. Oprea care a urmat, scrie la un moment-dat: „doamna Dorli Blaga […] îmi oferise dreptul de a publica textul integral al Memoriului, a cărui copie a ajuns în arhiva C. Daicoviciu tot prin bunăvoinţa «familiei poetului», aceeaşi care confirma şi autenticitatea/ conformitatea cu originalul [predat la C.C.]“ [sublinierea îmi aparţine, M.P.].

În legătură cu Dorli, exista în lumea intelectuală o enormă aşteptare ca ea să intervină în polemica Zaciu-Al. Oprea şi să tranşeze definitiv lucrurile. Căci se ştia despre existenţa acestui text al lui Blaga, şi nu numai din interviul dat de Beniuc lui Dorin Tudoran (1977), ci pur şi simplu pentru că alte copii ale textului se aflau în circulaţie, George Ivaşcu avea se pare un exemplar, la fel unele reviste.

Faptul că Doamna Dorli Blaga a autorizat publicarea Memoriului şi, după cum aflăm acum, chiar l-a furnizat din propria sa arhivă, cu o acoperire de faţadă foarte plauzibilă, ea însăşi menţinîndu-se în continuare în umbră, a dus pînă la urmă la clarificarea situaţiei. A făcut exact ceea ce trebuia. Ceea ce era necesar să facă.

În această fază a polemicii, totul s-a întîmplat cu repeziciune. Dacă prima scrisoare a lui Zaciu către Dorli e din 8 iunie, în 15 iunie el avea Memoriul şi-i scria din nou Dnei Dorli Blaga, să-i mulţumească şi, de asemenea, să-i ceară cîteva desluşiri:

 

 

Mircea Zaciu
către Dorli Blaga

 

Cluj, 15 iunie 1978

Mult stimată Doamnă Dorli,

Nu pot să vă exprim îndeajuns bucuria ce mi-aţi făcut-o acceptînd să-mi împrumutaţi copia textului Părintelui Dvs.. În aşa-zisa polemică cu Al. Oprea mă aflam într-un unghi mort, neputînd „proba“, cum mă somează, ceea ce ştiam de fapt prin simplă deducţie. Acum, avînd documentul, voi putea răspunde cum se cuvine, fără a degenera în răfuială, dar limpezind lucrurile în spiritul adevărului.

Conform dorinţei Dvs. şi aşa cum vă promisesem de altfel din capul locului, numele Dvs. nu va fi amestecat în nici un fel în răspunsul meu.

Mai rămîn totuşi două lucruri mici de lămurit şi vă rog să-mi permiteţi a stărui asupra lor: 1) textul se termină brusc, fără nici o formulă de încheiere uzitată, ori altă frază care să arate că el se termină în adevăr acolo: foaia e albă în continuare şi abia pe fila secventă apare o listă pe care Poetul o dă, spre argumentare, cu titlurile unor articole ale sale despre cultura rusă. Nu lipseşte nimic din acest final puţin ciudat? După fraza ultimă venea semnătura, ori ea continua cu lista amintită şi abia apoi se află semnătura Poetului? 2) îndrăznesc prea mult dacă vă întreb dacă păstraţi originalul documentului, adică o formă manuscrisă, un concept după care s-a bătut la maşină şi textul trimis de Poet forurilor? Dacă da, aş putea îndrăzni să vă rog să-mi daţi o fotocopie sau o xerografie a primei file?

Nu vreau să vă inoportunez mai mult şi nici nu am pretenţia să-mi răspundeţi în scris, ştiind cît de ocupată sînteţi. Dacă, vorbind cu Profesoara mea, Zoe Bugnariu, la telefon, îi puteţi da Domniei sale cele două răspunsuri, vă rămîn profund îndatorat.

Oricum, vă rog să primiţi încă o dată cele mai sincere mulţumiri pentru sprijinul acordat şi vă asigur de întreaga şi profunda mea stimă,

al Dvs.,

Mircea Zaciu

 

Memoriul apare în Echinox

 

Mircea Zaciu a publicat Memoriul aşa cum se cuvenea, integral, în revista studenţească Echinox, anul X, nr. 6-7, 1978, stîrnind senzaţie în lumea intelectuală din România – îmi amintesc şi-acum, după 42 de ani, cererile cunoştinţelor mele de-atunci din Bucureşti să le trimit revista. Pentru ca lucrurile să fie clare, Mircea Zaciu a anunţat, în România literară (nr. 36, 1978) publicarea adevăratului text al lui Blaga, iar ca să-l oblige pe Al. Oprea să ia act de apariţia lui, i s-a adresat direct: „Istoricului literar Al. Oprea îi răspundem deci că… ultimul răspuns îl au totuşi documentele, nu jocul cu foarfeca şi nici cel cu vorbele“. Credea că pune punct, în mod victorios, polemicii pe care o purtase atît pentru onoarea lui Blaga, cît şi pentru restabilirea propriului său prestigiu de istoric literar, pus de Al. Oprea sub semnul îndoielii.

S-a înşelat. Cu spatele apărat de cine ştie care dintre instituţiile regimului, Al. Oprea a trimis, fulgerător, încă o replică, ironică şi avocăţească, la România literară. El l-a pus la punct pe Zaciu încă o dată, contestînd faptul că Memoriul publicat în Echinox ar fi identic cu originalul-manuscris din arhiva familiei. Se baza pentru asta pe o mai veche discuţie telefonică cu Dorli – în care aceasta i-a spus că există Memoriul dactilografiat şi de asemenea două ciorne scrise de mîna lui Blaga –, pe care a distorsionat-o cum a vrut: interpretînd ad litteram cuvîntul „manuscris“ drept scris de mînă (nu şi dactilogramă), Al. Oprea a perseverat într-o gîlceavă fastidioasă.

 

Ion Vartic: Lovitură de presă la Echinox

De-a lungul istoriei sale, Echinox-ul a dat măcar trei lovituri de presă. Prima, chiar în numărul său 1 absolut, cînd a publicat, în decembrie 1968, traducerea, machetată foarte vizibil, a unui text al lui Heidegger. Apariţia lui „Haidălberg ăsta“ – cum îi zicea, excedat, un înalt activist de partid clujean – a produs un scandal ideologic care a dus la înlocuirea imediată a redactorului-şef, studentul Eugen Uricaru. Las deocamdată deoparte felul în care a fost publicat Memoriul lui Blaga cu prezentarea lui Mircea Zaciu şi o să mă refer, pe scurt, la a treia lovitură de presă: publicarea, în nr. 1-2-3 din 1981, a unui dosar despre filmul aflat în lucru De ce trag clopotele, Mitică? al lui Lucian Pintilie, cuprinzînd scenariul şi un reportaj fotografic de la repetiţii; a trebuit să renunţăm la interviul dat de regizor, pentru că, fiind obligaţi să prezentăm paginile la Comitetul Judeţean al P.C.R., textul fusese ciopîrţit, din laşitate, de un activist, de altfel prozator local. Apariţia întîrziată a numărului triplu din Echinox cu dosarul (chiar dacă mutilat, căci fără interviul lui Pintilie) al filmului De ce trag clopotele, Mitică? s-a suprapus cu confiscarea şi depunerea întregului material al filmului lui Pintilie la Casa Scînteii.

Lovitura mediană de presă, dată prin publicarea de către Mircea Zaciu în Echinox a Memoriului lui Blaga, a fost favorizată de perioada neclară ce a urmat după desfiinţarea ca instituţie propriu-zisă a Cenzurii. Decretul de desfiinţare a Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, sub a cărui acoperire instituţională funcţiona Cenzura, a fost dat în 26 decembrie 1977. A urmat o perioadă cînd conducerea unei reviste putea într-adevăr să decidă, independent, dacă avea cît de cît curaj, publicarea unui text care nu era pe placul regimului.

Îmi amintesc reacţia lui Zaciu atunci cînd au apărut fragmentele în Manuscriptum. Eram la el, cu tot grupul, Ion Pop, Marian Papahagi. „E un fals!“, exclama Profesorul, „E un fals, astea sînt fragmente din Memoriu!“ A reacţionat de altfel şi public, iar Al. Oprea i-a replicat, mult prea sigur pe el, în bătaie de joc, à la Trahanache: „Stimabile… docomentul“! Cred că Al. Oprea răspundea atît de arogant, atît de sigur pe sine, neimaginîndu-şi că Profesorul poate şi să ajungă în posesia textului integral, şi să aibă la dispoziţie o revistă care să-l publice. Cu atît mai mult cu cît se ştia că Mihai Beniuc e în stare să reacţioneze foarte violent, cu reclamaţii la cel mai înalt nivel al partidului. Totodată, Al. Oprea îl subestima pe Profesor în privinţa relaţiilor sale personale, ramificate în toate mediile.

Mircea Zaciu s-a agitat ceva timp pînă a reuşit, prin extraordinarele lui relaţii, prin puterea lui persuasivă, să obţină o copie a Memoriului. Ne-a spus, sec, că e de la Hadrian Daicoviciu. Şi ne-a mai întrebat o dată, formal, fireşte, dacă avem curajul să-l publicăm în Echinox. Totul s-a petrecut în cea mai perfectă clandestinitate, ca să nu intervină vreun factor neprevăzut care să zădărnicească publicarea. Noi ştiam că sîntem supravegheaţi de Securitate, chiar secretarul de partid pe Universitate, profesorul Grigore Drondoe, ne avertizase, vrînd şi să ne protejeze, şi să ferească Universitatea de nesfîrşite încurcături cu „Instituţia“, că în lipsa noastră umblă în redacţie securiştii, controlează caietul de redacţie, se uită în dosarele cu texte, le fotografiază şi aşa mai departe. O dată, Drondoe ne-a spus şi ce conţine dosarul de redacţie pentru paginile maghiare… ştia de la securişti, noi încă nu ştiam. În plus, nu eram siguri că toţi redactorii ar fi păstrat pînă la capăt secretul.

Aşa că textul lui Blaga nu a fost trecut în caietul de redacţie, nici pe machetă, la paginile respective s-a scris altceva, un material oarecare. Textul lui Blaga a fost dus direct în tipografie, cu toate indicaţiile de machetare, iar şpalturile au fost corectate la fel, fără să mai treacă prin redacţie. Profesorul şi-a făcut, în cel mai mare secret, o copie şapirografiată după documente, la tatăl meu, care atunci era inginerul şef al Universităţii; nu erau multe locuri unde se puteau face asemenea copii; la cererea lui, eu am vorbit cu tatăl meu, să îl primească, iar Zaciu s-a dus la el. Chiar şi şapirograful era într-un loc semiascuns, de care ştiau numai cîţiva de la serviciul tehnic al universităţii. Şi nu oricine avea acces acolo. Iar şpalturile, repet, le-a corectat Zaciu, după copia lui. Corecturile au fost revăzute de Jean şi de Marian. Bunul de tipar a fost dat la fel, direct în tipografie, fără ca vreun student din redacţie să ştie despre existenţa textului.

Cînd a ieşit revista, a fost o senzaţie naţională. Era o victorie contra grupului de scriitori şi funcţionari culturali „pe linie“.

 

 

George Ivaşcu, din culise

 

Primind încă un text polemic de la Al. Oprea, George Ivaşcu, directorul României literare, care avusese curajul să publice textele lui Mircea Zaciu contra lui Al. Oprea şi P. Ţugui, şi care deci nu avea nici cea mai mică dorinţă să îl lase pe „tov. Al. Oprea“ să aibă ultimul cuvînt, i-a trimis lui Dorli, prin curier, un plic cu antetul revistei şi menţiunea: „Urgent (ora 11,45“). În plic se aflau: 1. o scrisoare a sa către Dorli şi 2. originalul noii replici a lui Al. Oprea. Din scrisoarea lui către Dorli ne putem da seama că a. directorul de atunci al României literare ştia toate mişcările de culise, că b. el cunoştea Memoriul şi dintr-o altă sursă decît Echinox-ul, şi că, c. pe deasupra, era convins că Dorli „ştie prea bine“ cum stau lucrurile în privinţa autenticităţii neîndoielnice a textului din Echinox. Pentru cititorul scrisorii, este limpede că George Ivaşcu nu era din aceeaşi tabără cu „tov. Al. Oprea“. Scrisoarea lui G. Ivaşcu era o foarte logică rugăminte ca „mult stimata doamnă“ Dorli Blaga să îi dea lui „tov. Al. Oprea“ acele informaţii pînă atunci nerostite, încît acesta să se oprească odată din fabricat replici.

 

G. Ivaşcu către Dorli Blaga

 

Bucureşti, 12 sept. 1978

 

Mult Stimată Doamnă,

precum v-am informat aseară la telefon, textul noii intervenţii trimise de tov. Al. Oprea se bazează pe afirmaţia că „la apariţia manuscrisului în Echinox, fiica poetului, Dorli Blaga (care ne acordă cu generozitate concursul etc. …) a ţinut să mă informeze că nu s-a făcut nici o confruntare cu «originalul manuscris». De-altfel, nici nu există, propriu-zis, un manuscris, ci două ciorne, ca forme pregătitoare ale Memoriului dactilografiat“.

Aceasta, pentru a acuza de incorectitudine profesională pe Mircea Zaciu, care afirmă: „copia reprodusă de noi fiind conformă cu originalul manuscris aflat în arhiva familiei poetului“.

Este, evident, o argumentare cel puţin tendenţioasă. Dv. ştiţi prea bine că textul ce s-a publicat în Echinox este întocmai cu Memoriul înaintat (evident, dactilografiat) şi, desigur, desăvîrşit ca formă după o ciornă, două sau mai multe… Aceste ciorne nu pot fi deci o probă – cum vrea să pretindă Al. Oprea – că Memoriul publicat nu ar „corespunde cu originalul“.

Vă rog, deci, să binevoiţi a interveni pe lîngă tov. Al. Oprea şi a-i confirma că textul apărut în Echinox este conform cu textul Memoriului trimis de L. Blaga forurilor superioare şi că, deci, noua lui intervenţie, bazată pe interpretarea, abuzivă, a faptului că există… două ciorne care nu sînt întocmai cu textul dactilografiat nu constituie un argument într-adevăr probant etc.

Oricum, eu vă trimit Dv. însuşi textul intervenţiei tov. Al. Oprea, anunţîndu-l de aceasta, în speranţa că va înţelege „eroarea“ în care se află inutil.

Cu deosebită consideraţiune,

George Ivaşcu

 

Al doilea lucru din plicul lui Ivaşcu

Al doilea lucru aflat în plicul trimis de George Ivaşcu, originalul articolului scris de „tov. Al. Oprea“, are pe prima filă indicaţiile redacţionale de machetare: „România literară 37“, adică numărul 37, „p. 2“. Era, deci, un răspuns „fulger“, textul lui Zaciu abia apăruse în nr. 36. Esenţa argumentelor polemice produse de „tov. Al. Oprea“ este foarte clar extrasă şi subliniată de George Ivaşcu în scrisoarea sa. Notiţa intitulată „Tot despre Lucian Blaga“ conţine şi o ameninţare (ce e drept, elegant formulată, dar perceptibilă totuşi ca ameninţare) la adresa Dnei Dorli Blaga: „Dorli Blaga (care ne acordă cu generozitate concursul pentru reconstituirea, în cadrul Muzeului literaturii române, a întregii arhive a lui Lucian Blaga)“, scrie Al. Oprea, amintindu-i în felul acesta fiicei poetului că, la urma urmelor, depinde de el ca Arhiva Blaga să meargă sau nu mai departe.

Dorli, care de la începutul polemicii a refuzat să iasă în plină scenă, dar a influenţat şi determinat din culise cursul lucrurilor, i-a scris lui Al. Oprea. Din epistola ei, se vede că a citit nota lui Al. Oprea şi că a recepţionat clar şantajul pe care acesta îl încerca asupra ei – de unde, cererea ei insistentă ca polemica despre Memoriul Blaga şi Arhiva Blaga să fie considerate lucruri separate. Pentru ea, situaţia era tensionată şi din cauza colaborării cu Muzeul literaturii pentru Arhiva Blaga, şi pentru că ştia că asemenea controverse publice deranjează „forurile“, care pot oricînd interveni pentru oprirea ediţiei Blaga pe care o făcea ea; ediţie la care, aşa cum precizează cu mîndrie de fiecare dată, reuşise performanţa să elimine „prefeţele“, adică recomandările şi garanţiile date, pentru Blaga!, de tot felul de personaje.

Trebuie să observăm că Dorli s-a descurcat perfect, susţinînd, cu un ton mîhnit dar şi cu o încăpăţînare de fier, şi faptul că Blaga a fost un autor nedreptăţit, şi îndreptăţirea ca el să fie tratat la nivelul lui de mare scriitor, şi proiectul de Arhivă Blaga, şi autenticitatea documentului din Echinox, toate astea fără să uite să îi reproşeze lui Al. Oprea că „îmi atribuiţi declaraţii pe care nu le-am făcut sub forma aceea“. Trebuie să admit, scrisoarea ei către Al. Oprea este o capodoperă de persuasiune; de diplomaţie făcută neostentativ.

 

 

Dorli Blaga către Al. Oprea

[imediat după 12 septembrie 1978; transcriere făcută de Dna Dorli Blaga după ciorna aflată în arhiva sa]

 

Regret foarte mult consecinţele acestei polemici şi faptul că, dacă NU doresc să particip la ea, ar putea duce la periclitarea unei colaborări care pînă acum s-a arătat foarte promiţătoare între mine şi Muzeul literaturii în ceea ce priveşte constituirea „Arhivei Blaga“ la Muzeul literaturii. Tot aşa de regretabil ar fi ca din aceste motive, eu ca particular nedispunînd de mijloacele de tratare a manuscriselor, să se ajungă la o degradare a lor (şi nu din vina mea, este cunoscut cît m-am luptat, la toate forurile, ca să se iniţieze această arhivă).

Nu cred că este o pretenţie exagerată a mea cînd cer să se separe polemica respectivă de problema constituirii arhivei şi a păstrării în bune condiţii a manuscriselor lui Blaga.

Regret că publicarea unui document care priveşte o perioadă de persecutare a lui Lucian Blaga, şi în care acesta răspunde printr-o atitudine demnă la atacurile odioase ale unui denigrator, a dat naştere unei polemici care riscă să se învenineze.

Încă la pregătirea numărului respectiv şi mai ales la apariţie mi-am exprimat îndoieli faţă de cele scrise de P. Ţugui.

Acum, continuînd polemica (de ce nu şi-o duce Ţugui singur?), mă văd implicată într-o istorie care nu se ştie cît va mai dura.

Fapt este că Lucian Blaga a predat Memoriul în chestiune la C.C. al P.M.R. prin Athanase Joja, atunci vicepreşedinte al guvernului, pentru a fi înaintat secţiei respective, anume tov. Ţugui (atunci). Memoriul a fost dactilografiat în mai multe exemplare, dintre care unul a ajuns la acad. Constantin Daicoviciu, cu care Blaga se consulta în toate necazurile lui. Altă copie este în familie, iar alte copii cu siguranţă au mai fost date altor persoane din Cluj. S-au făcut apoi alte copii care au circulat printre intelectualii din Cluj şi din ţară (Ivaşcu la o conferinţă a scriitorilor, Flacăra, Săptămîna).

După începerea polemicii, fiul acad. Constantin Daicoviciu m-a întrebat dacă exemplarul din arhiva Daicoviciu este identic cu cel înaintat de Blaga la C.C., ceea ce, oricît aş fi vrut să evit polemica, eu am confirmat, avînd şi eu o copie identică.

În „Nota“, aşa cum e concepută de dvoastră, pentru România literară îmi atribuiţi declaraţii pe care nu le-am făcut sub forma aceea – a fost doar o amicală discuţie telefonică.

Aşa formulate lucrurile, mă îngrijorează faptul că cititorul neavizat ar putea avea impresia că se pune la îndoială autenticitatea Memoriului. În legătură cu aceasta, trebuie să menţionez:

1. Documentul original în acest caz este Memoriul înaintat la C.C. şi semnat de Blaga (şi nu forma pregătitoare).

2. Posed o copie identică, cu care este identică şi copia Daicoviciu-Echinox.

3. Posed prima redactare, [lucrată] de mînă, care dintr-o sumară confruntare urmează punct cu punct conţinutul Memoriului şi este deosebit de interesantă din punct de vedere arhivistic şi revelator asupra modului cum lucra Blaga pe text.

Este la fel cu textul dactilo, cu excepţia, probabil, a unor rînduri cu modificări intervenite direct la dictare şi omiterea cîtorva rînduri din încheiere, care nu sunt prea importante în raport cu Memoriul propriu-zis.

Aşa concepută, „Nota“ nu ar închide polemica, ci ar ascuţi-o, ca şi implicarea mea în ea.

Mă întristează că uneori interesul pentru Blaga este trezit de o polemică care îndepărtează atenţia cititorului de la faptul ostracizării lui Blaga (atacul lui Beniuc!), care i-a amărît ultimii ani de viaţă.

Încă două note polemice ale lui „tov. Al. Oprea“

 

În ciuda scrisorii Dnei Dorli Blaga, Al. Oprea nu s-a oprit. Replica lui nu a apărut, aşa cum ar fi vrut el, în nr. 37 al României literare. Complicitatea lui George Ivaşcu, directorul României literare, cu Zaciu, cu Dorli, cu adevărul, intriga lui literară şi tentativa de a-l face pe Al. Oprea să-şi retragă nota, toate laolaltă, poate şi alte circumstanţe, au avut drept urmare faptul că, în loc să apară în nr. 37, replica polemică a lui Al. Oprea a apărut cu două săptămîni întîrziere, în numărul 39 al săptămînalului Uniunii Scriitorilor. Şi, surpriză, faţă de varianta iniţială (care a ajuns la Dorli şi este reprodusă mai sus), nota polemică a lui Al. Oprea este modificată; de pildă:

 

„În prezentarea din Echinox, Mircea Zaciu […] face această precizare: «copia reprodusă de noi fiind conformă cu originalul manuscris aflat în arhiva familiei poetului». Regret, dar afirmaţia nu concordă cu adevărul. La apariţia materialului din Echinox, fiica poetului, Dorli Blaga (care ne acordă cu generozitate concursul pentru reconstituirea, în cadrul Muzeului literaturii române, a întregii arhive a lui Lucian Blaga) a ţinut să mă informeze…“

 

devine, în România literară nr. 39 din 1978:

 

„În prezentarea din Echinox, Mircea Zaciu […] face această precizare: «copia reprodusă de noi fiind conformă cu originalul manuscris aflat în arhiva familiei poetului». Regret, dar familia poetului – cu care colaborăm la reconstituirea, în cadrul Muzeului literaturii române, a întregii arhive a lui Lucian Blaga – mi-a comunicat…“.

 

A dispărut deci acuzaţia că Zaciu ar fi mincinos; dispare numele dnei Dorli Blaga, înlocuit fiind cu „familia poetului“; strînsa colaborare sugerată de formula „Dorli Blaga […] a ţinut să mă informeze“ devine formularea rece „familia poetului […] mi-a comunicat“.

 

 

Epilog

 

Al. Oprea a mai publicat o notă, în numărul 1/1979 al revistei pe care o conducea, Postscriptum la o discuţie, semnată „Manuscriptum“. Voia neapărat să aibă ultimul cuvînt. N-a avut argumente valide, a avut în schimb plăcerea de-a îşi dovedi strînsa legătură cu revista Săptămîna, de rea amintire pentru lumea intelectuală care făcea opoziţie regimului socialist real românesc; şi anume, „Manuscriptum“ i-a semnalat cu satisfacţie lui Zaciu că este aspru criticat (pentru o ediţie Camil Petrescu) de Mihail Ilovici (autorul, în anii 1930, al unui amplu manifest de generaţie, Negativismul tinerei generaţii, ajuns în anii socialismului real românesc taman la Săptămîna lui Eugen Barbu).

Pentru lumea intelectuală lucrurile erau însă clare încă de la tipărirea Memoriului lui Blaga în Echinox.

Pavel Ţugui, cealaltă persoană implicată în scandalul publicării falsificate a Memoriului, susţine în continuare propria sa versiune: că nu el, ci Al. Oprea poartă responsabilitatea pentru fragmentarea textului, că a avut numeroase întîlniri cu Blaga şi că, în 1978, a încercat să intre în polemica Zaciu – Al. Oprea, dar textul lui nu a fost acceptat de George Ivaşcu; la fel, că toate încercările lui de a publica versiunea sa completă asupra faptelor s-au izbit de un zid, el reuşind să publice (în Revista de istorie şi teorie literară, între 1984-1986), numai o versiune epurată de observaţiile sale polemice la adresa lui Zaciu. În 1998, în volumul său Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Bucureşti, Editura Floarea Darurilor) a publicat ultima sa versiune, însoţită şi de textul Memoriului lui Blaga, asupra acestui episod în care nu a fost nevinovat.

Mircea Zaciu, la rîndul său, a rezumat polemica dusă cu Al. Oprea în volumul Lancea lui Ahile (Bucureşti, Cartea Românească, 1980), publicînd aici încă o dată şi textul Memoriului lui Blaga.