G. APOSTOIU: AUGUSTIN BUZURA ŞI METAFORA ORBIRII

Recent, la Editura Şcoala Ardeleană, sub egida Fundaţiei Transilvania Leaders, a apărut volumul Conştiinţă şi cuvânt. Eseuri despre romanele lui Augustin Buzura, semnat de Angela Martin. Sunt adunate studiile ivite din laborioasa muncă de pregătire a ediţiilor definitive pe care scriitorul i-a încredinţat-o autoarei în 2009. Un proiect editorial finalizat cu tenacitate, după cercetări şi investigaţii asidue. Opt ani, opt cărţi, opt studii! Contribuţiile autoarei sunt fundamentale pentru receptarea unui prozator a cărui operă lasă impresia unui sol accidentat pe care nu poţi nicicum trage drumuri drepte.

O condiţie intrinsecă îngrijirii ediţiilor definitive este rigoarea critică. Avizată cunoscătoare a ,,codului“ politic al prozei lui Buzura, Angela Martin foloseşte această premisă pentru reuşita proiectului adăugând, în plus, o dedicaţie exemplară. Un lung exerciţiu în sfera traducerilor, istoriei şi criticii literare i-a netezit introducerea şi înţelegerea universului romanesc, niciodată simplu de interpretat, al scriitorului. Un beneficiu sigur al investigaţiilor rezultă din interesanta paralelă între opera lui Buzura şi cea a scriitorului argentinian Sabato. Autoarea are o bogată activitate publicistică şi editorială, cu o predilecţie pentru literatura hispanică. A debutat în 1975 cu traducerea romanului Bat tobele pentru Rancas al lui Manuel Scorza; a tradus din literatura spaniolă scriitori importanţi ca Alonso Amado, Juan Valera, Eduardo Mendoza. Din literatura de limbă franceză a tradus scrieri ale lui Denis de Rougemont, Jean Rousset, Jean Starobinski. L-a făcut cunoscut în România pe Kjell Espmark, o vreme preşedinte al Comitetului Nobel pentru Literatură. Să amintim doar câteva dintre cărţile sale: Privilegii (2008), Între cuvânt şi tăcere (2014), Între două lumi (2017), remarcate la timp de personalităţi ale criticii şi istoriografiei literare: Eugen Simion, Răzvan Voncu, Constantin Cubleşan, Irina Petraş.

Conştiinţă şi cuvânt se deschide cu un comentariu la Refugii, roman ilustrat, potrivit dorinţei prozatorului, încă de la prima ediţie din 1984, cu o reproducere după celebrul tablou al lui Bruegel, Parabola orbilor. Alegoria pictorului flamand, evident pornită de la Evanghelia după Matei, este, în realitate, o ironie, şi mai exact o critică la adresa Bisericii catolice care patrona habotnic o procesiune religioasă practicată la Gand, în Flandra, pentru venerarea unei statui. Orbii, înţelegem din tabloul lui Bruegel, se trag neputincioşi unii pe alţii, în speranţa că Dumnezeu le va vedea suferinţa. Criticii belgieni au interpretat tabloul drept o lipsă de respect a autorului faţă de Biserică. De ce nu? Uitaseră că li se ceruse să nu-şi facă chip cioplit? Mai târziu, De Coster, un alt flamand, îl punea pe Thyl Ulenspiegel să numere bufniţele din biserici! Preferinţa lui Buzura pentru ca această alegorie a lui Bruegel să preceadă, de pe copertă, încă de la prima ediţie din 1984, substanţa romanului Refugii are, nu mă îndoiesc, tâlcul ei. Angela Martin evidenţiază acest tâlc folosindu-l pentru înţelegerea interferenţelor tematice – apropieri, deosebiri – între scriitorul argentinian Sabato şi Buzura: ,,Sabato şi Buzura dezvoltă amândoi metafora orbilor. Orbii (lor), însă, sunt total diferiţi, urmărind scopuri diferite: agresivi cel mai adesea, în trilogia lui Sabato, iviri ale unor forţe malefice, oculte, destructive şi indestructibile, însetate de putere şi de răzbunare, care fac din universul uman un coşmar; bâjbâitori pe calea spre sine sau obsedaţi căutători de adevăr la Buzura, dornici de libertate, luptători – nici învinşi, nici învingători –, ori, dacă nu, victime predestinate eşecului şi morţii psihice“. Romanul Refugii apare, deci, în 1984, astfel încât, nu ne putem îndoi, recursul la această parabolă intra în tehnica scriitorului pentru a filtra, pe cât se putea, critica făcută regimului comunist.

Opera lui Buzura este plină de întrebări şi de anxietate cărora nu li se găseşte răspuns sau explicaţii decât pe plan psihologic. Sau, uneori, afectiv. De mirare că unii critici se văd obosiţi de această formulă, altfel frecvent folosită de existenţialiştii occidentali. Ca martor al unei lumi ce i se părea pornită spre marginile logicii, Buzura nu poate ignora o astfel de realitate, fie ea şi românească, ci o foloseşte pentru înţelegerea zonelor obscure care năpădiseră viaţa noastră, a celor de dincoace. Alegerea nu era lipsită de riscuri. În eseul Opera, ,,un univers total“, explicaţiile autoarei volumului pornesc de la o confesiune a scriitorului: ,,M-am străduit să spun ce gândesc, ce simt şi ce cred fără a lua în calcul riscul, altfel spus, am făcut imposibilul să trăiesc normal în vremuri anormale“ (Tentaţia risipirii). Sub simplitatea şi sinceritatea acestei destăinuiri se află o trimitere la ingeniozitatea scriitorului folosită în confruntarea cu cenzura: în judecarea istoriei nu face compromisuri, victimele sunt victime, beneficiari sunt numai stăpânii puterii. ,,De fapt, scrie Angela Martin în eseul Iubirea – cunoscută şi necunoscută, sub dictatura comunistă, societatea însăşi pare atinsă de sindromul de anxietate generalizată. Chiar scriitorul ne indică diverşi indivizi cu tulburări anxioase depresive, simptome de paranoia sau schizofrenie – liberi sau internaţi la psihiatrie…“. În trama romanului gândită după preferinţe de tehnică literară, uneori nu prea mai rămâne loc pentru imaginaţie. La personajele din romanele lui Buzura, fermenţii dezintegrării moralei celor puternici nu inhibă voinţa victimei de a lupta, chiar dacă aceasta este convinsă că nu va învinge. Brutalitatea puterii se loveşte mereu de cutezanţa paralizantă a învinsului. Asta ţine de subtilităţile scrisului lui Buzura.

Problema mântuirii oamenilor este una dintre temele preferate ale scriitorului. În Raport asupra singurătăţii găsim o spovedanie de însingurat neliniştit, în care se strecoară rugăciunea: ,,Sufletul meu este dezgustat de viaţa mea. Voi lăsa să curgă slobodă tânguirea mea şi voi vorbi întru suferinţa sufletului meu. Voi spune către Domnul: «Nu mă osândi, lămureşte-mă să ştiu pentru ce te cerţi cu mine»“. Calmului şi speranţei din rugăciunile obişnuite li se adaugă aici neînţelegerea temeiului unei posibile condamnări. Puterea divină este evocată sfios ca ultim ajutor. ,,Sigur, scrie Angela Martin, îndreptăţită de cunoaşterea subtilităţilor scriitorului, romanele lui Augustin Buzura se nutresc copios din conţinutul moralist al religiei şi din cel religios al moralismului“. Precizarea este utilă pentru înţelegerea, fără suspiciuni gratuite, a filosofiei de viaţă a scriitorului. Mircea Iorgulescu sesizase şi o altă sursă a scrisului lui Buzura: singurătatea.

Revin: cea mai mare parte din eseurile intrate în această carte antologică este construită pe ideea paralelei Buzura/Sabato. Diferenţele sunt evidente, dar calitatea materiei literare îi apropie. Angela Martin relevă la ambii scriitori, între altele, o preferinţă pentru hiperconcentrare a tensiunii şi o hiperreflecţie tridimensională. ,,Cu deosebirea că Sabato o deviază în fantastic, pe când Buzura o lasă în spaţiu real. Şi profită de deschiderea ei pentru a construi personajele – şi caracterele – astfel încât noi, cititorii, să le percepem pe fiecare în funcţie de trei perspective nu doar diferite, ci şi contrare. Iar în ciuda acestei percepţii împărţite, să ni se pară toate convingătoare. Buzura îşi demonstrează nu o dată respectivul mod de hiperreflecţie, poate cel mai bine ilustrat prin evoluţia celor trei protagonişti ai Feţelor tăcerii: activistul de partid Gheorghe Radu, Carol Măgureanu, fiu de chiabur, şi ziaristul Radu Toma, fiecare fiind hiperconcentrat să stabilească un adevăr: despre sine, despre ceilalţi doi şi despre toţi în aceeaşi istorie. Ca atare, adevărul îşi multiplică necontenit feţele, dar se construieşte retrospectiv, se validează în prezent şi se revelă în interacţiune. Cu atât mai mult cu cât Buzura ştie sau, mai bine zis, nu se abţine să nu complice lucrurile, obligându-şi personajele la o autoanaliză riguroasă“.

Locul şi importanţa lui Buzura pentru literatura română contemporană par să fie ignorate după moartea scriitorului. Conştiinţă şi cuvânt vine la timp pentru a repara această nedreptate. În primul rând, avem de-a face cu o carte modernă de critică în care analiza interferează eseul, ceea ce o face profitabilă pentru istoria literară. Stilul poartă marca sensibilităţii feminine: calofilie ponderată, discreţie stăpânită cu greu în faţa entuziasmului. Pentru particularitatea prozei lui Augustin Buzura, autoarea aduce acel plus de beneficiu, rar întâlnit acum în critica literară, de care are nevoie nu doar cercetătorul, ci şi cititorul de azi atât de grăbit.