DAN GULEA: PASIUNEA DETALIULUI

Localismul, studiul atent al detaliilor, conturarea unui punct de culoare pe o mare canava, este o îndeletnicire esenţială pentru definirea unui curent, a unei tendinţe, pentru consolidarea unui background; trei exemple diferite, din istorie literară, din cronică literară (de întâmpinare) şi din proză, ilustrează felul în care autorul se poate efasa în favoarea subiectului său. Este un preţ pe care nu oricine este gata să îl ofere.

Constantin Cubleşan, cunoscut critic şi istoric literar, „cititorul-de-serviciu“, specialist în „mărunţişuri cu tâlc ale vieţii“, după cum este descris de Irina Petraş pe ultima copertă a volumului Poezia, mereu poezia (Editura Limes, Cluj, 2016, 208 p.), scrie despre o jumătate de secol de poezie românească, aşezând-o sub semnul transcendentului prin intermediul lui Ioan Alexandru, poetul triumfal al imnelor, cel care deschide această culegere de analize şi empatii. Aici, autorul ierarhizează epocile şi curentele după o structură personală, întâlnindu-se atitudini şi valori diverse, de la cerchistul Ioanichie Olteanu la feluriţi interbelici, sau la optzecişti de felul lui Adrian Alui Gheorghe şi Liviu Antonesei, trecând prin poeţi din vremea redescoperirii esteticului, precum Horia Bădescu, Ion Horea, Cezar Ivănescu. Este o jumătate de secol ce începe în jurul lui 1930, când debutează destinele poetice pe care doar cunoscătorul pasionat le poate portretiza, precum, de pildă, cel al poetei Yvonne Rossignon sau al juristului-poet apropiat lui Blaga, Bazil Gruia. Constantin Cubleşan urmăreşte aşadar poetici în primul rând minore, elaborate în acest interval istoricizat, printre care îşi fac loc şi nume care depăşesc pagina dicţionarului de istorie literară.

În aceste promenade, un loc aparte îl ocupă tradiţia spiritului locului, generic numit Ardealul, expresia artistică fiind pusă în legătură cu originea ei la autori dintre cei mai diferiţi, precum Maria Banuş sau Ion Cristofor, desprinzându-se aici un Cluj atemporal (Alexandru Căprariu), dincolo sonurile blagiene din opera poetică, decelate la Carolina Ilica, la Ion Brad – pentru a da doar două exemple.

Informat, preocupat, cu bibliografia la zi, Constantin Cubleşan îşi compară strădania cu cea a unui cartograf, ce ghidează, întocmeşte drumuri şi stabileşte jaloane, „trasee de lectură“.

Mult mai subiectiv este poetul Grigore Chiper, tot într-o antologie de cronici, Faţa poeziei şi măştile poeţilor (Editura Arc, Chişinău, 2019, 224 p.), întinse de la Constantin Abăluţă şi optzecism (Dorin Tudoran, George Vulturescu), până la cele mai noi generaţii poetice, reprezentate de Robert Şerban, Maria Pilchin sau Moni Stănilă. Se identifică acelaşi tip de componentă personală, localizată de această dată în Basarabia, parte a unui „peisaj literar sucit“, aşa cum o spune autorul chiar din primele rânduri ale acestui volum, ce cuprinde cronici şi texte publicate în presa moldovenească (mai cu seamă în revistele Contrafort şi Sud-Est cultural) începând cu 1995 şi până în prezent. De la evaluările obiective, ex cathedra, ale lui Constantin Cubleşan, ce se situează sistematic dincolo de un eu care enunţă, viziunea apăsat subiectivă a lui Grigore Chiper este o altă cale de cunoaştere; poetul basarabean se confesează, aflăm date din programul sau din formaţia sa („tot amânam să scriu despre…“; „la şcoală, apoi la facultate, am trecut, aşa cum te obliga programa din perioada sovietică, tema «Marelui Război pentru Apărarea Patriei»“), mai ales atunci când pare că vorbeşte despre altcineva. De pildă, despre Doina Ioanid: „pentru mine este important să nu utilizez termeni ca evoluţie, involuţie sau stagnare (…) mai rezonabili ar fi termenii: schimbare, înnoire sau menţinere a discursului liric în aceeaşi albie şi în aceleaşi tonalităţi“.

Preţul localismului este răscumpărat în diferite feluri: prin pasiunea istoricului literar, de tip erudit, prudent şi totodată îndrăzneţ, aşa cum se întâmplă la Constantin Cubleşan, prin notaţia febrilă, cu ambiţii enciclopedice, la Grigore Chiper, autor postmodern care a scris despre fenomenul optzecist basarabean, un autor care s-a portretizat aşadar într-un mod aparte, volumul său actual înscriindu-se într-o mai degrabă inevitabilă linie tezistă, pro domo.

Un alt tip de localism studiază, nu neapărat ilustrează, prozatorul (şi deopotrivă sociologul şi senatorul) Dan Lungu: categoriile excluse, marginalii sociali, politici (de pildă, viaţa în Transnistria, relatată reportericeşte), cei care nu îşi găsesc locul într-o societate care se află în dezagregare, aşa cum se poate citi în romanele sale, dar şi în povestirile actuale Părul contează enorm (prefaţă şi selecţie de Marius Chivu, Editura Polirom, Iaşi, 2019, 264 p.).

Alături de Cristian Teodorescu, Dan Lungu este poate cel mai bun autor de „proză scurtă“, aflat cu volumul de faţă la o nouă antologie, ce este alcătuită prin preluarea unor titluri din alte antologii: „Cheta la flegmă“, „De-a întunericul“, „De vorbă cu Şopron“ ş.a. se regăsesc în volumele Cheta la flegmă (1999), Proză cu amănuntul (2003), Băieţi de gaşcă (2011); acestora li se adaugă texte neincluse în volume anterioare, precum „Viaţa sexuală a planetelor“, povestire de tip sf publicată iniţial în 2016, în „revista de proză scurtă“ Iocan.

Plasat de Marius Chivu alături de regretatul Sorin Stoica, pentru că a început să scrie precum unul din acei autori „care vedeau şi auzeau enorm“, Dan Lungu se afirmă ca un observator atent al nemuritorilor ani ’90, studiind, precum Sorin Stoica, pe urmele lui Mircea Nedelciu (fapt declarat ritos de cel de-al doilea autor), personaje ale realului imediat, în speţă ale „tranziţiei“ de la centralismul comunist la capitalism, cu o puternică oralitate, prinse într-o lume care uneori datează (citesc ziarul pe hârtie, trăiesc prin şi pentru emisiunile tv, văzute la televizoarele cu tub), alteori pare sempiternă, prin obsesia acesteia pentru transcendent, prin raportarea universului precar (pensionari alcoolici, vagabonzi sau lumpeni) la un religios de asemenea precar, aşa cum o arată în romanele sale şi Radu Aldulescu.

O singură transformare în trecerea de la o antologie la alta a uneia şi aceleiaşi bucăţi, o transformare cu miză teoretică: de la subtitlul de „proză scurtă“ (utilizat, de pildă, în Băieţi de gaşcă, 2013, care cuprinde cam jumătate din textele prezentului volum, Părul contează enorm) se trece acum, la această antologie din 2019, la cel de „povestiri“; trecere ce poate fi interpretată ca o încercare de a se distanţa de conceptul optzecist de „proză scurtă“ (asumat în subtitlu de o revistă precum Iocan), concept ce subîntindea – pentru o definiţie minimală – un nivel textual care putea exprima mai multe limbaje şi registre stilistice, „în adâncime“. O distanţare care înseamnă o întoarcere la vechile categorii epice (acum, povestirea), semn sigur de – în accepţie sociologic-literară – academizare; dar şi conştiinţa unei anumite uniformizări stilistice – Dan Lungu utilizează mai multe registre lingvistice, dar foarte rar le mixează, textele sale având de regulă o miză pe un singur tip argou sau de utilizare a limbii: „De vorbă cu Şopron“ este un exemplu al limbajului copiilor (un bun exerciţiu faulknerian), „Cheta la flegmă“, specifică pentru limbajul adolescenţilor dintr-un mediu promiscuu – şi exemplele ar putea continua.

Exerciţiile (de localism) sunt importante, pentru că vin din partea unor autori cu multe octave, care explorează permanent noi genuri şi expresivităţi, autori care contribuie şi ei la fundalul general al literaturii române prin imaginile pe care le creează cu aceste volume; Constantin Cubleşan scrie monografic despre subiecte dintre cele mai diverse, de la Filimon la Urmuz, poetul Grigore Chiper scrie, pe lângă cronică literară, şi proză, Dan Lungu analizează şi face treceri de la ceea ce numeşte actualmente „povestiri“ la roman sau la scenariu de film şi, mai ales, susţine un anumit realism prin formaţia şi preocupările sale de sociolog (şi, mai nou, de om politic).