MIRCEA MOŢ: ISTORIA LITERATURII CA OPERĂ IMPERFECTĂ

(Nicolae Manolescu)

La cincisprezece ani de la publicare, despre Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură a lui Nicolae Manolescu se pare că s-a spus cam tot ceea ce se putea spune. Unii au scris etalându-i calităţile, alţii au contestat-o tăcând. Alexandru Cistelecan îşi afirmă tranşant opinia, lăsând impresia unui dialog cu accente polemice: „Nu doar cel mai important critic al perioadei postbelice a fost Nicolae Manolescu, ci criticul decisiv al întregii perioade, care, în substanţă, a hotărât asupra scării de valori şi asupra «canonizabililor»“. Sau: „Spus cu tot cinismul (dar şi cu toată tristeţea), dacă din toată critica vremii n-ar supravieţui decât a lui, imaginea literaturii contemporane n-ar avea prea mult de suferit“. Afirmaţiile criticului pot să-i surprindă pe unii: „din cel mai important cronicar postbelic, Manolescu a devenit cel mai important istoric al literaturii române de la Călinescu încoace (şi comparabil doar cu Călinescu)“.

Gestul editurii Cartea Românească de a reedita istoria manolesciană este un fericit  prilej pentru relectura cărţii, dar şi pentru fixarea unei autentice „poetici“ a demersului pentru care optează criticul şi istoricul literar. Pentru Nicolae Manolescu, istoria literaturii nu poate fi decât „una scrisă la două mâini, care se desenează reciproc şi simultan deşi aparţin unor vremuri diferite“, sub semnul unui necesar dialog cu interpretări anterioare dar, mai ales, şi acest detaliu nu poate trece neobservat, cu opera însăşi.

Volumul lui Nicolae Manolescu îşi accentuează semnificaţiile sub semnul relaţiei dintre istoria literară şi  literatură: „În lipsa istoriei literare şi a criticii, consideră autorul, literatura nu poate exista ca literatură, ca, adică, ansamblu coerent de opere şi ca ierarhie de valori“. Mai exact, istoria literară legitimează literatura: „Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii prin chiar faptul că au făcut-o conştientă de noua ei natură: din sacră şi înaltă, literatura a devenit profană şi comună“.

Fixându-şi opţiunea, istoricul literar se referă la efectul pervers al istoriei călinesciene, efect care a constat într-o „paradoxală escamotare a istoriei literare, critica ocupând întreg prim-planul“. Acelaşi efect „pervers“ l-a avut abordarea anistorică a literaturii, cel care a viciat critica şi istoria literară fiind structuralismul care „i-a dat criticii literare iluzia că poate aspira la titlul de ştiinţă“. Impostura structuralismului ţine de faptul că esteticianul, mai ales, este pus în paranteză, eludându-se „esenţa estetică a literaturii“. Din această perspectivă se cuvine înţeleasă raportarea lui Nicolae Manolescu la canonul literar. Sorin Alexandrescu scria că o „discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că «ordinea literară» românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu şi Nicolae Manolescu“, despre ultimul afirmându-se că „salvează decenii de-a rândul, din negura comunistă, grâul curat”. Nicolae Manolescu este de acord că latura protecţionistă sau „diferenţiatoare“ a canonului nu şi-a pierdut actualitatea, iar precizarea referitoare la canon este definitorie pentru perspectiva istoricului literar: „Canonul se face, nu se discută“. Cu menţiunea că în literatură „canonul nu poate fi decât estetic“. Nicolae Manolescu îşi afirmă opţiunea pentru critica estetică („nicio critică nu e valabilă pe termen lung dacă nu e estetică“). Această critică estetică se desfăşoară sub semnul lecturii, concentrându-se evident asupra operei, mai exact „critica este o lectură în principal estetică“. Afirmaţia este perfect motivată câtă vreme o critică de acest fel îi convinge pe cititori, este stimulatoare pentru lectura operei (cartea „merită să fie citită“), dar mai ales, susţine criticul, doar „critica estetică are acces la exactitatea exprimării literare“.

Pledând pentru lectură şi pentru critica estetică, autorul nu neglijează faptul că relaţia cu opera evidenţiază un eu, al criticului, care nu mai pare dispus să-şi accepte prezenţa discretă. Pe parcursul lecturii se produce un complex proces de cunoaştere, a operei şi cunoaşterea de sine: „încercând să-i cunoaştem pe alţii, diferiţi de noi, reuşim să ne cunoaştem pe noi înşine“. Îmi place să cred că de aici se deschide o perspectivă generoasă asupra unei caracteristici esenţiale a istoriei şi a criticii manolesciene. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură  se doreşte  în egală măsură o operă, cu tot ce implică aceasta. Criticul literar are tot dreptul să se considere un autor, indiscutabil un scriitor, el chiar este un scriitor (criticii autentici au contat ca mari scriitori în măsura în care eul lor si-a îngăduit mişcarea subiectivă în spaţiul textului). Precum scriitorul, criticul operează nu în planul realităţii imediate, ci în spaţiul literar, optând, selectând şi configurând totul în funcţie de propria-i personalitate. Tot ceea ce rămâne în afara acestei configurări nu este neapărat lipsit de valoare, cum s-ar putea crede (ceea ce a generat suficiente iritări), ci  pur şi simplu  nu este compatibil cu  „harta“ pe care o conturează criticul (Nicolae Manolescu se referă nu întâmplător la o metaforică  „hartă ideală“, imposibil de concretizat). Istoria literară, menţionează Nicolae Manolescu, exprimă ea însăşi un autor, însă nu unul „abstract, intemporal“, cum s-ar putea crede, ci pe unul concret, „pe mine cel de acum şi de aici“. Ca expresie şi ca operă, istoria literaturii înregistrează cu fidelitate mişcările şi subiectivitatea autorului, acea geometrie a trupului nostru despre care scria Ioana Em. Petrescu. Este o operă ce nu poate trăda (şi nici nu este dispusă de altfel să o facă) autorul „cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“.

Acceptată ca operă (şi reflectare subiectivă a realităţii literare) istoria literaturii nu poate fi, dincolo de voinţa autorului, decât  o operă  impură prin definiţie: harta pe care el o propune este diferită de o hartă ideală pe care, naivii, o mai cred, totuşi, posibilă: „Dacă, pe de altă parte, e adevărat şi cât de frumos spus de către Călinescu în finalul prefeţei la Istoria lui, că literatura «poate sluji drept cea mai clară hartă a poporului român», nu mă consider, în ce mă priveşte, decât unul dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă“. Nu poate fi perfectă istoria literară, ci, în imperfecţiunea ei, o operă impură: „Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie“.

Autorul, respectându-şi pe deplin condiţia, este conştient de relaţia sa cu cititorul şi, într-un fel, de complicitatea acestuia la înţelegerea şi, implicit, legitimarea celor scrise ca expresie a unei subiectivităţi creatoare: „Cartea mea va fi înţeleasă cu atât mai bine cu cât cel care o va citi va fi reflectat el însuşi la operele comentate în ea“. Cu atât mai mult cu cât atitudinea autorului faţă de cititor se cuvine bine înţeleasă, în lipsa ei de aroganţă: „Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o încercare menită să placă celor instruiţi“.

O istorie a literaturii române, aşadar, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de litteratură este în primul rând operă, semnată de Nicolae Manolescu.