ALEXANDER BAUMGARTEN: JACQUES VERGER ŞI STUDIILE DE ISTORIE UNIVERSITARĂ ÎN EVUL MEDIU LATIN

Faptul că Simona Ilieş a tradus, cu prefaţa Monicăi Brînzei, celebra carte a lui Jacques Verger Universităţile în Evul Mediu (Polirom, 2020) este un eveniment care merită să declanşeze o dezbatere. Ştim despre această carte că, apărută în Franţa în 1973, a cunoscut un mare număr de ediţii de atunci, a fost tradusă în mai multe limbi şi că astăzi ea constituie trunchiul unei arborescenţe de cărţi dedicate istoriei universitare, în cea mai mare parte istoriei universităţilor medievale. O întreagă şcoală (de la Olga Weijers şi până la Walter Rüegg, mai recent) poate fi raportată la pionieratul pe care l-a făcut Jacques Verger, sintetizând orientările mai vechi ale lui Hastings Rashdall şi ale altora. Ideea directoare a cercetării este simplă: o comunitate de breaslă medievală specializată în transmiterea şi înnoirea cunoaşterii, care se constituie spontan într-o instituţie autonomă (iniţial la Paris şi Bologna), iar un legat papal o numeşte întâmplător totalitate a profesorilor şi studenţilor consacrând astfel numele latin al „totalităţii“ (universitas) drept nume al noii instituţii. El s-a dezvoltat oarecum paralel cu istoria doctrinelor, a operelor, a conţinuturilor de idei şi a marilor magiştri consideraţi singular. Istoria universităţilor medievale a devenit foarte rapid, prin Jacques Verger şi discipolii săi, un domeniu de studiu autonom care s-a deschis treptat spre studiul practicilor intelectuale, al modului de transmitere a cunoaşterii, a structurii anului academic, a detaliilor vieţii studenţeşti, a migraţiei studioşilor de la o universitate la alta, a costurilor studiilor, a universalităţii (latine) a mesajului acestor studioşi care au populat Europa secolelor xiii-xv şi care au alcătuit cea mai originală şi, poate, mai surprinzătoare invenţie instituţională a Evului Mediu latin. Dacă pentru Evul Mediu arab filosofia a fost o iniţiativă privată, susţinută uneori de califat, dacă pentru lumea bizantină ea a funcţionat uneori sub forma instituţională finanţată imperial pentru producerea funcţionarilor şi a corpului diplomatic al imperiului, în lumea occidentului latin aspectul strict spontan al apariţiei universităţilor (abia ulterior devenite un rezultat al iniţiativei papale sau regale, după caz) demonstrează funcţia autonomă şi foarte eficace a profesioniştilor cunoaşterii în lumea medievală. A fi profesor, chiar şi pentru profitul bănesc (cum o spunea Abelard: lucri facere) a putut fi o meserie, şi încă una foarte bună, prin care generaţiile au acumulat cunoaştere, au dezvoltat colegii, au făcut ca laici şi monahi deopotrivă să se profesionalizeze în exerciţiul gândirii erudite. Ştim astăzi că această istorie a funcţionat cu un prestigiu imens în secolele xiii-xv şi că adesea profesorii (chiar teologi) ai universităţilor au pretins să dicteze autorităţilor ecleziastice interpretări ale Scripturii, născute din competenţa lor evident superioară acestor autorităţi.

Mi se pare însă foarte important că această carte a apărut în limba română. Avem o bibliografie săracă a domeniului, iar bibliotecile noastre sunt precare în informaţie. Strălucita contribuţie a profesorului Tonk Sándor (din 1979) privind migraţia europeană a studenţilor transilvăneni în Evul Mediu este o rara avis a domeniului. Cu toate acestea, societatea şi lumea noastră intelectuală se confruntă cu o problemă care merită dezbătută public, sau, cel puţin, scoasă din zona subînţelesurilor tacite şi clarificată competent: la ce bună universitatea şi ce scop are ea astăzi? Sunt rădăcinile ei medievale educative pentru a înţelege sensurile practicilor noastre intelectuale, ale calendarului nostru universitar? Sau: de ce dezbatem astăzi dacă merită oare să publicăm mai degrabă în limbi diferite de cea în care predăm, sau mai degrabă merită să fortificăm un mediu local de cercetare care să rivalizeze cu oricare din lume, astfel încât oricine să considere că a publica, de pildă, la Cluj, este la fel de internaţional ca o publicaţie în orice universitate cu mare prestigiu? Cum trebuie gândit raportul dintre originea universităţilor din România (născute pentru a forma o identitate culturală omogenă şi de înaltă clasă) şi eforturile de astăzi ale acestor universităţi de a se deschide spre o lume a concurenţei pieţei internaţionale a cercetării, a studenţilor şi a banilor? Am impresia că lectura cărţii lui Jacques Verger ar trebui făcută pe de o parte de medievişti, dar pe de altă parte mai ales de cei care nu şi-au pus în gând să studieze Evul Mediu latin, dar sunt parte componentă a breslei studioşilor. Cartea conţine, din această a doua perspectivă, un adevărat tezaur de probleme, în urma lecturii cărora este destul de uşor să ne dăm seama cum problemele noastre nu sunt deloc ale noastre, că prestigiul intelectual, cercetările, studenţii, semestrele, vacanţele, disputele, tratatele, cursurile, legăturile cu spirală ale notiţelor noastre sunt, în esenţă, prelungiri ale unor practici vechi al căror destin ne poate uneori constrânge, alteori îndruma spre o matură înţelegere a vocaţiei cu care ne reunim în această breaslă atât de modernă, pentru că atât de medievală.