VALENTIN CHIFOR: OVIDIU PAPADIMA, EPISTOLIER (I.)

Ovidiu Papadima (1909-1996), istoric literar, critic, folclorist, specializat prin doctorat la Berlin (bursă Humboldt, 1937-1941) a fost un cercetător de certă probitate intelectuală, preocupat de specificitatea etnică autohtonă în siajul gîndirismului ortodoxist. El a elaborat lucrări de sinteză (O viziune românească a lumii, 1941; Poezie şi cunoaştere etnică, 1944; Ipostaze ale iluminismului românesc, 1975), monografii (Anton Pann, 1963; Cezar Bolliac, 1966; Heinrich von Kleist, 1967; Ion Pillat, 1974), eseuri (Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga, 1942), folcloristică (Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei, 1968). Cronicile sale literare (a deţinut o rubrică la revista Gândirea, a fost secretar de redacţie al prestigioasei Revista Fundaţiilor Regale) au oferit substanţa volumului Creatorii şi lumea lor. Schiţe de critică literară, 1943, republicată sub titlul Scriitorii şi înţelesurile vieţii, 1971. Postum, a văzut lumina tiparului serialul unor medalioane (Evocări. Cu o postfaţă de Pan M. Vizirescu şi o fişă biobibliografică de Liviu Papadima, Iaşi. Editura Agora, 1997) despre scriitori, mentori, prieteni, de la D. Caracostea, G. Călinescu (fugosul, genialul critic cu o “înnăscută vocaţie a spectaculosului“, capabil „să transforme erudiţia într-un splendid foc de artificii“, cum l-a definit), V. Voiculescu, N. Crainic, D. Popovici, Pavel Dan la Radu Gyr, Mateiu I. Caragiale, I. Agârbiceanu, N. Cartojan, Ştefan Baciu etc. Există însă şi un epistolier generos O. Papadima, dăruit cu mari rezerve afective. În 2016, momentul comemorativ al celor 20 de ani de la moartea istoricului literar, am publicat o unică scrisoare emblematică – efigie autobiografică – (în Apostrof, nr. 9, 2016, p. 15-17) dintr-un eşantion consistent de epistole (40) adresate lui Traian Blajovici (1919-1988), profesor de română, director al Liceului Emanuil Gojdu, ulterior lector universitar al Institutului pedagogic de 3 ani Oradea, director al Bibliotecii judeţene Bihor, lingvist, om de cultură, epistolier infatigabil (vezi Sărbătoarea prieteniei. Traian Blajovici – corespondenţă primită. Ediţie îngrijită, o schiţă de „portret“ şi note de Valentin Chifor, Oradea, Ed. Arca, 2009). Scrisorile unor emitenţi din fondul Blajovici, inclusiv acelea ale lui Ovidiu Papadima au rămas deocamdată neadunate într-un volum. Din corespondenţa existentă (perioada 1976-1988), expediată de O. Papadima mai tânărului său prieten Traian Blajovici am selectat aici cîteva scrisori pentru prestigioasa revistă Apostrof a Martei Petreu (rubrică Dosar). Scrisorile pun în pagină numeroase informaţii, unele din registrul istoriei literare mici (linia sursierismului fastidios), cu valoare documentară însă, menită să haşureze sporitor contextul general al unei epoci. Ele vizează preponderent arealul bihorean (Papadima şi-a asumat un apostolat la Liceul Emanuil Gojdu, 1935-1936), încît epistolele fac pandant cu evocarea sa intitulată Un profesor tînăr descoperă Bihorul, dar includ şi o extensiune la scară naţională: Institutul de istorie şi critică literară – Papadima l-a slujit ca cercetător până la pensionarea sa (1949-1975), Uniunea Scriitorilor, Societatea de ştiinţe filologice, sediul unor redacţii etc. Corespondenţa celor doi e alimentată inerent de biografism, care decide timbrul confesiv – memorialistic închis în fugare crochiuri portretistice alături de locuri, secvenţe de viaţă (revederea plaiurilor natale – Sinoe, lângă ruinele Histriei etc.), evenimente istorice. Lista celor evocaţi e lungă. Dintre orădeni apar M. G. Samarineanu, redactorul seriilor interbelice ale revistei Familia (aromân ca şi Papadima), Ovidiu Drimba, Gh. Bulgăr (foşti elevi orădeni ai epistolierului), I. Şiugariu, Teodor Neş, Al. Andriţoiu etc., nu mai puţin apoi personalităţi precum Zoe Dumitrescu-Buşulenga, M. Bucur – colegul său de la Institutul de istorie şi critică literară, Perpessicius, D. Popovici, M. Zaciu, Al. Piru, A. Marino, Aurel Rău, Virgil Ardeleanu, Gh. Mihăilă, I. Hangiu, V. Netea etc. Schimbul epistolar O. Papadima – T. Blajovici reiterează seria unor demersuri publicistice, dar şi, retrospectiv, evocarea refugiului familiei în timpul Primului Război Mondial, percepţia copilului despre frontul din Moldova – prezenţa misiunii militare franceze sub comanda generalului Berthelot etc., alături de varii episoade (conferinţe, prezenţa la sesiuni de comunicări ştiinţifice), odată cu diminuarea elanului tinereţii, diminuarea forţei fizice, intelectuale etc. Corespondenţa restituie cîteva linii ale figurii spiritului lui Papadima – civilitatea, discreţia, modestia, probitatea, unele bucurii intelectuale (recunoaşteri internaţionale), alături de renunţări, mîhniri, umilinţe, deşi autorul nu se lamentează cu toate că a fost epurat din învăţământul superior, a traversat arhipelagul românesc al terorii (1952-1956), a avut interdicţie de publicare etc. Cei doi absolvenţi de Litere, O. Papadima şi T. Blajovici se regăsesc firesc în acolada unor afinităţi caracteriale, intelectuale decise de preţuirea ceremonioasă a valorilor eterne (etice, etnice, estetice), inclusiv stilistic prin modul adresării constante cu „Dumneata“, „Dumitale“ aliată cu o convivialitate deschisă, sinceră. Ele decid practic o reţea densă de idei, sentimente, mărturii. Grupajul epistolar selectat aici probează nedezminţitul ataşament al cărturarului Ovidiu Papadima pentru spiritualitatea românească, pentru cultura, literatura şi folclorul acesteia. El poate încă reverbera în conştiinţa cititorilor. Încă o remarcă. Unde apar cuvinte ilizibile în manuscris, nu puţine, le-am semnalat prin croşete […]. În schimb titluri, denumiri (cărţi, reviste, instituţii), dar şi unele sublinieri prezente pentru potenţarea unor poziţii, atitudini le-am cules exclusiv cu italice.

Valentin Chifor

27 febr. 1981

Iubite prietene Traian Blajovici,

Am primit ambele scrisori ale Dumitale – cea din 12.i şi cea din 5.ii – şi-mi cer din nou scuze pentru întârziere. Motivele? le ştii prea bine…

Să trecem deci la treabă răspunzînd pe rînd la cele din conţinutul lor. Da, mi-ai scris despre pensionarea Dumitale la 1 dec. şi-mi aduc aminte că ţi-am răspuns, însemnînd şi cîteva meditaţii ale mele, cu privire la timpul care îţi va rămâne mai mult, pentru lucrările Dumitale personale. Să nu fi primit această scrisoare a mea ? Din cele ce-mi scrii despre timpul care ţi se consumă deocamdată în situaţia de provizorat – pînă la venirea înlocuitorului Dumitale la direcţia Bibliotecii judeţene Bihor, şi-mi închipui că e greu să se găsească un om cu puterea de sacrificiu a Dumitale – deduc că totuşi ai primit-o. Cele ce-mi scrii despre acest provizorat mi se pare un răspuns indirect şi delicat la acele meditaţii ale mele. Iar cele ce-mi spui despre arhiva Dumitale – corespondenţa cu cele peste 50 de personalităţi cu care ai fost în legătură în rodnica Dumitale activitate culturală şi atîtea alte preocupări – îmi confirmă temeiul acestor meditaţii. Pentru că stă în obiceiul bătrânilor de a-şi spune părerea chiar când nu li se cere, – permite-mi, te rog, să-ţi spun că nu cred că ar fi tocmai drept planul Dumitale de a o preda arhivei bibliotecii judeţene. E adevărat că e frumos aşa şi că e o datorie ca această nepreţuită arhivă a Dumitale să îşi afle locul acolo unde ai lucrat atîţia ani şi atît de rodnic. Dar e şi o datorie de a amîna acest proiect pînă cînd vei folosi Dumneata – în lucrările Dumitale – această arhivă. Nu e deloc aici un îndemn la egoism, ci convingerea mea că nimeni nu poate folosi mai bine – spre binele culturii româneşti – fiindcă nimeni n-o cunoaşte mai bine, decît acela din a cărui jertfă şi activitate s-a închegat asemenea arhivă. Poate constitui o bază largă şi solidă pentru ceea ce ştiu că ai de spus – şi nu numai că ar fi bine să spui, dar trebuie să spui, în interesul cunoaşterii trecutului nostru literar mai apropiat – e deci, încă o dată spun, o datorie să păstrezi deocamdată arhiva şi să o foloseşti.

Mă bucur din nou că încă arăţi că nu s-a stins preocuparea Dumitale pentru M.G. Samarineanu şi că ai recoltat noi şi preţioase informaţii despre viaţa şi activitatea lui literară. Departe de a mă simţi jignit că lărgeşti astfel orizontul celor comunicate de mine, mă bucur pentru regretatul meu prieten de odinioară, – cu atît mai mult cu cît – cum îţi spuneam – viaţa nu ne-a permis să fim mult timp aproape. Delicateţea cu care cauţi să previi o astfel de improbabilă supărare, care nu-mi stă în fire – spunîndu-mi că cele nou aflate „nu scad cu nimic din valoarea“ informaţiilor mele – mă emoţionează totuşi.

Profesorul Emil Roşescu mi-a scris din nou, repetînd rugămintea de a-i scrie o autobiografie şi o listă de lucrări. Are şi dînsul dreptate – argumentînd că, faţă de numărul mare al celor la care a trebuit şi trebuie să apeleze pentru Cartea de aur, nu-i ajunge timpul să facă şi ceea ce îi propuneam eu. Dar am şi eu dreptate: a trebuit să scriu atîtea autobiografii în viaţa mea profesională – unele în împrejurări neplăcute, pe care mă silesc să le iert, dar nu le pot uita – încît mi-e imposibil să mai fac una; de aceea am propus soluţia cu introducerea interviului apărut în cartea lui C. Dumitrache, sau din alta recentă cu interviuri între care e şi unul cu mine; într-un interviu, mai merge să vorbesc despre viaţa şi activitatea mea, fiind supus unei amabile şi plăcute constrîngeri, care constituie şi o scuză pentru atentatul la modestie, risc implicat într-un interviu. Iar în privinţa listei de lucrări, ele sunt atît de multe – de ordinul sutelor – încît mi-e absolut imposibil să o copiez în întregime, iar ca să aleg din ea mi-e foarte […], deoarece chiar la unele studii şi articole ţin atît de mult încît mi-e greu să le selectez. Am propus şi aici o soluţie care am impresia că nu s-a înţeles prea bine, mărturisind că nu e prea uşor de realizat: includerea în vitrină a volumului II de Contribuţii la bibliografia Dobrogei, de Constanţa Călinescu şi Ion Faiter, 1979, volum întitulat, mai atractiv pentru public, Dimensiunile unor vocaţii, volum care poate să stea în vitrină deschis la pagina 261, unde începe schiţa biografică, avînd şi o fotografie pe lîngă titlu; iar în volumul proiectat de dl. Roşescu s-ar putea face o scurtă referire, o trimitere, la cele exact 60 de pagini ale biografiei şi mai ales bibliografiei lucrărilor mele (p. 265-321). Dificultatea stă în procurarea acestui volum, deoarece – fiind editat de Biblioteca judeţeană Constanţa – nu s-a difuzat prin librării; eu am primit, cu multă greutate, al doilea exemplar, pe care l-am donat Bibliotecii Institutului de istorie şi critică literară, de unde am ieşit la pensie, după 26 de ani de muncă acolo. Ştiu însă că volumul a fost difuzat la bibliotecile publice, în primul rînd celor judeţene. Aşa mi s-a spus de cei în drept. Să nu fi venit totuşi la biblioteca d-voastră ori – ar fi prea frumos să fie şi aşa – la biblioteca liceului Em. Gojdu? I-am scris toate acestea profesorului Roşescu, dar văd că stăruie în solicitarea unui manuscris al meu, iar despre aceste propuneri ale mele nu spune un cuvînt. O să-i răspund la scrisoare, dar mărturisesc că mi-e greu şi jenă să repet unele lucruri care probabil nu i-au făcut plăcere, pe bună dreptate.

D.lui Buşulenga nu i-am mai telefonat de atunci de cînd l-am întrebat despre M.G. Samarineanu. E bolnav şi încă e zguduit sufleteşte de tragedia morţii fratelui său, în cutremurul din 4 martie, a cărui amintire dureroasă revine în amintirile de acum ale multor comemorări (parastase). Mai e şi un alt motiv pentru care mă sfiesc să-l abordez prea des, chiar la telefon. Aş putea fi bănuit că, indirect, caut să menţin legătură cu d.na Zoe Dumitrescu-Buşulenga care din cauza multiplelor solicitări la care răspunde cu un adevărat eroism al sacrificiului pentru cultura noastră – e foarte greu abordabilă, chiar prin telefon, la care răspunde de obicei dl. Buşulenga. De institutul de sub conducerea d.sale mă leagă încă scoaterea la liman a vechilor mei doctoranzi – alţii noi nu am mai luat de trei ani şi nici nu mai pot să iau, precum şi prezenţa mea în Biroul secţiei de artă şi literatură, alături de d.sa, ca reprezentant al institutului. Dar mă sfiesc şi pentru că, în ultimii ani, i-am făcut cîteva rugăminţi pe care – cu toată bunăvoinţa arătată de d.sa – nu le-a putut îndeplini. Cred că dl. Buşulenga îţi va răspunde la scrisoare. Ca şi doamna, e un om de rară calitate în relaţii.

Cartea Mariei Platon – despre care îmi scrii – o am şi eu în bibliotecă. Subscriu întrutotul reproşul pentru omisiunile de nume din cartea ei. Dar nu mă miră, astăzi cînd, la mulţi, a aminti predecesorii imediaţi se pare că ar diminua originalitatea propriei lucrări – mai ales cînd această originalitate se distinge greu printre împrumuturile nemărturisite. Dar, fie ea sănătoasă, la ea acasă ! Eu nu prea am o părere bună despre competenţa ei în istoria noastră literară. Competenţa ei la tratatul elaborat sub egida institutului, la unul sau două dintre cele trei volume apărute în Editura Academiei a fost mediocră.

Se poate ca articolul Un om senin: Al. Odobescu să fi apărut în Sfarmă – Piatră. Am publicat acolo o sumă de evocări: Mihail Dragomirescu, Teodor Capidan ş.a. Nu le mai ţin minte nici eu pe toate. Colecţia întreagă a revistei – nu cea a ziarului de mai tîrziu, la care n-am colaborat – mi s-a distrus de fratele meu, ca şi cea a Gîndirii – în împrejurările tulburi ale „obsedantului deceniu“, cum l-a numit atît de regretatul Marin Preda.

Un articol, Al. Odobescu, a apărut în revista Ramuri, nr. 1/1934. E una din multele evocări pe care le-am rostit la Radio în acei ani, dintre care numai unele au fost reluate în volumul meu Poezie şi cunoaştere etnică (1944), unde cea a lui Odobescu nu figurează.

Şi mie şi soţiei mele ne pare nespus de rău că nu ne-am putut vedea cu prilejul venirii Dumitale la Bucureşti, despre care îmi scrii. Înţelegem însă în totul motivele care te-au împiedecat să ne faci această bucurie. Eu mă consider compensat totuşi cu prisosinţă că reîntîlnirea, după decenii, cu vărul Dumitale din Cornetu ţi-a dat prilejul să-mi citeşti prefaţa la Bal mascat, de Ionel Teodoreanu, ca şi recenzia făcută de Perpessicius, la apariţia cărţii mele Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga, reeditată în 1942, sub titlul Octavian Goga şi premiată de Societatea Scriitorilor Români cu premiul de critică literară a acelui an. În volumul 9 al Operelor lui Perpessicius a fost reprodusă şi cronica lui despre O viziune românească a lumii. Spre deplina laudă a regretatului maestru al criticii noastre literare la zi, ţin să spun că – deşi prieteni şi lucrînd în aceeaşi revistă – nu s-a sfiit să consemne şi opinii în care nu era de acord cu ale mele.

P.S. M-am silit să închei aici scrisoarea mea, nepermis de lungă. Ea mi-a prilejuit o dimineaţă plăcută stînd de vorbă cu Dumneata măcar pe calea scrisului.

Cu mult drag,

Ovidiu Papadima

Bucureşti, 12 ian. 1982

Iubite prietene Traian Blajovici,

Am primit cu bucurie scrisoarea Dumitale din 3 ianuarie. O aşteptam. M-a bucurat să aflu că ai petrecut frumos sărbătorile, ca un june pensionar precum eşti. Mai ales că ai putut revedea neamurile şi satul natal. Eu ştiu ce înseamnă aceasta. Localitatea unde m-am născut – Sinoe, lîngă ruinele Histriei – am revăzut-o o singură dată: într-o vară la amiazi, cînd m-am repezit cu soţia mea, de pe Litoral, cu turismul nostru (automobilul). Am putut identifica – după 69 de ani – casa unde m-am născut, astăzi o grădiniţă de copii. Am regretat că n-am avut cu mine aparatul fotografic. Cine ştie dacă voi mai putea să o revăd… Neamurile după mamă – din Sibiu şi din Mărginimea Sibiului – le-am cunoscut tot o singură dată, în perioada interbelică. Am mai fost în Sibiu – participînd la diferite acţiuni culturale – dar pentru ele n-am avut timp. Samarina din Munţii Pindului unde s-a născut tata, n-am văzut-o niciodată. Şi nici el n-a putut să mai ajungă pe acolo. Acum cîţiva ani, proiectasem cu nişte prieteni să mergem – eu şi cu soţia – în Grecia, asistînd, în ziua de 15 august, la marea sărbătoare, la care vin aromîni din toate colţurile lumii: din cele două Americi, din Australia. E ceva măreţ. În dialect, Samarina se pronunţă Sîmarina, adică Sînta Maria, iar locuitorii ei îşi zic Sîmărniaţi. E aceiaşi poveste ca şi cu Meţova, aromânii o numesc Aminciu. Dar am făcut o tromboflebită şi a trebuit să stau 18 zile la orizontală. Aveam la mine paşaport, devize, tot…numai să mă urc în tren… A plecat numai soţia mea, cu prietenii – tot „sîmărniaţi“. Dar nici ei nici soţia mea n-au putut ajunge la Samarina, trebuind să scurteze şederea, deoarece prelungirea paşaportului, adică a vizei greceşti, le-a venit la 3 zile după ce plecaseră din România.

Dar văd că am intrat iarăşi în faza memorialistică… Trebuie să menţionez însă că prietenii au revenit în anul următor în Samarina, la serbare. Au făcut fotografii, din care mi-au dat şi mie şi au înregistrat la casetofon frumoase cântece armâneşti populare. Mă mulţumesc şi cu atîta. Casa natală s-a distrus în timpul războiului al doilea mondial…

Dar iarăşi – vorba Dumitale – să ne apucăm de treabă. Să începem cu chestiunea principală. Cînd am primit invitaţia P.S. Dr. Vasile Coman, episcopul Oradiei, m-am simţit deosebit de onorat. Dar, fără falsă modestie, am considerat că şi eu cinstesc, prin scrisul meu, volumul al doilea de mărturii şi evocări despre Bihor. Din anul 1922 – sunt deci aproape 6 decenii de atunci – cînd mi-a apărut prima poezie, semnată Ovidiu Papadima, în revista Lumea copiilor – şi pînă astăzi, cu o întrerupere de zece ani, care nu m-a vizat numai pe mine, ci şi pe mulţi alţi scriitori din perioada interbelică, în „obsedantul deceniu“ al stalinismului, întrerupere care astăzi a fost, din fericire uitată, chiar şi de oficialităţi – n-am avut niciodată parte de „colaborări“ ale altora, fără voia mea. Chiar cînd am început cronica literară la Gîndirea – aveam doar 23 de ani, după două luni de probă, manuscrisul meu se trimitea la tipografie, fără a mai fi citit, însemnîndu-se doar corpul de litere pentru tipar. Nu zic că astăzi e tot aşa. Dar la edituri există redactorul de carte, la propunerile căruia am făcut eu însumi unele modificări cerute, care erau minime şi rare. La revistele şi ziarele în care s-au făcut modificări fără învoirea mea, am încetat să le mai dau ceva. Dar aceasta, din 1957 cînd mi-am reluat activitatea, aceasta s-a întîmplat extrem de rar şi – slavă Domului -– am publicat sute de articole şi zeci de cărţi şi prefeţe de cărţi. Am pretenţia că, după atîta activitate de scriitor, ştiu bine ce şi cum să scriu.

În concluzie. Sunt de acord să se modifice titlul contribuţiei mele la volum – respectînd opinia P.Sf. Sale – ca să se pună un accent mai mare pe specificul de evocări. Aş propune două titluri, la alegere: 1. Bihorul, aşa cum l-am cunoscut, sau 2. Un scriitor din Bucureşti descoperă Bihorul. Nu sunt de acord cu opinia lui Em. Roşescu. E adevărat că am publicat în revista Ţara visurilor noastre, la solicitarea redacţiei, amintiri sub titlul: Din amintirile unui profesor foarte tînăr, articol foarte scurt, precum ştii şi Dumneata – care e cu totul altceva decît ceea ce am scris în : Un profesor tînăr descoperă Bihorul. Dar, încă odată, respect părerea P.Sf. Sale dar nu şi oferta lui Em. Roşescu de a citi atent manuscrisul meu şi de a face „propuneri“. Dacă se referea doar la titlu, înţeleg – aşa cum am spus – să schimb titlul, dar aşa cum cred eu şi nu cum crede Em. Roşescu. Îl respect, cred că am vorbit frumos despre dînsul în evocarea mea, – dar o colaborare aşa cu mine o refuz categoric. Din motivele arătate mai sus. Te rog să comunici colectivului de redacţie aceasta. Dacă nu place articolul meu, să nu îl includă în volum. Dar dacă Em Roşescu „colaborează“ fără voia mea, eu îmi retrag articolul. Iar dacă totuşi apare în volum, cu modificări făcute fără ştirea mea – şi nici nu mă gândesc la aşa ceva – eu voi protesta public, în una din revistele noastre. Asta ca să fim bine înţeleşi. Am apelat la Dumneata, ca să citeşti textul, cu atenţia unui prieten verificat, ca să nu scape vreo greşeală în amintirile mele despre oameni, cum a fost cazul lui Eugen Potoran. Sau despre locuri. Dumneata te-ai achitat admirabil şi repet că îţi sunt profund recunoscător. Dar să vină comitetul de redacţie şi să facă felurite „propuneri“ fără a fi eu prezent, ceea ce nu se poate, refuz categoric. Va avea poate destul lucru cu alţii. Nu vreau să ofensez pe nimeni, nu cunosc cine sunt ceilalţi colaboratori. Dar îmi închipui.

Vorba Dumitale, – să mergem mai departe. Mulţumesc că mi-ai confirmat locul de naştere al lui Ovidiu Drimba. Cu Meţova – Aminciu, cred că am lămurit. Denumirea de Pridvorul Custurii am aflat-o şi în ghidurile […] recente. Sunt bucuros că eşti de acord să rămână aşa. Cu modificarea titlului liceului unde a fost director prof. Voştinariu sunt de acord. Ai dreptate şi îţi mulţumesc iarăşi. Poate să rămînă hăţaşuri, dacă aşa e în dex. Sunt de acord să fie inclus şi Titus Roşu printre cărturarii Bihorului, dacă a suplinit, precum spui, şi la liceul Em. Gojdu. Iarăşi mulţumiri. De acord şi cu completarea numelui Societăţii de lectură. Diktat l-am scris cu majuscule, căci e cuvînt german şi nemţii scriu toate substantivele cu majusculă. L-am scris aşa fiindcă e o realitate de ordinul istoriei, tocmai pentru că e odioasă. Sentinela de la Vest am aflat-o în Dicţionarul de pseudonime al regretatului Mihail Straje, după indicaţiile date de Florica Samarineanu, pe cînd încă trăia. Mai mult nu ştiu. Îţi mulţumesc pentru indicarea variantelor cu care semna Ion Şiugariu. Sunt necunoscute detalii, interesante pentru istoria literară. Dar el a semnat constant Ion Şiugariu şi cărţile care i s-au editat şi studiile şi articole din reviste prin care s-a făcut cunoscut. Propun deci să rămînem la Şiugariu. Îmi pare bine că s-a lămurit chestia cu R.F.R. şi îmi cer scuze pentru că am înţeles greşit. Ai dreptate, aşa se menţiona cînd apărea: Revista Fundaţiilor Regale. Dar fiindcă e aici o chestiune delicată, propun să fim prevăzători şi să menţinem Revista fundaţiilor regale. Pînă atunci, vorba Dumitale, să aşteptăm, cum e şi cazul cu Şcoala ardeleană…până vor apare noi dicţionare. În cele de pînă acum, s-a făcut economie de litere majuscule.

Iată că am ajuns la capăt. Vorba cronicarului. E grea răspundere cuvîntul scris. Dar-mi-te cel tipărit! Uite, căutînd să identific numărul în care a apărut Din amintirile unui profesor foarte tînăr (nr. 3/1968, p. 4) în Bibliografia de vreo 60 pagini din vol. II Contribuţii la bibliografia Dobrogei, capitolul referitor la activitatea mea – în loc de Ţara visurilor noastre am aflat Ţara visurilor moarte. Greşală de tipografie, scăpată fără corectare. Mai sunt şi altele. Despre “modele“ şi “a modela“ a apărut aici Despre „modele“ şi „comodele“… Vai de bietul autor căruia i s-ar putea atribui asemenea perle, fără să fie deloc de vină ! Dar-mi-te dintr-o „colaborare“ ca aceea propusă – după cît mi se pare – de Em. Roşescu! Să dea Dumnezeu să fi înţeles eu greşit !… O mică lămurire. Ai observat că scriu în scrisori sunt în loc de sînt – o rămăşiţă a ortografiei oficiale cînd romanii erau „cotropitori“ iar noi eram sclavi. Scriu aşa fiindcă ştiu că e una din dovezile continuităţii şi latinităţii noastre, de care nu ne mai este astăzi ruşine. Dacă ne revendicăm pe drept continuatorii celei mai vechi populaţii cunoscute a pămîntului nostru: dacii, numiţi şi geţi, nu cred că trebuie să renunţăm la integrarea noastră în marea familie a popoarelor romanice, cu care avem astăzi legăturile culturale cele mai uşoare, prin limbă. Dar, ţin să subliniez: cînd e vorba de […] tipărit sunt de acord să se scrie sînt, pînă cînd vor veni schimbări în ortografie, cum a fost fericitul caz al admiterii excepţionale: român şi România.

Pînă una alta, reînnoiesc – şi în numele soţiei mele – bunele urări de Anul nou 1982, pentru Dumneata şi familia Dumitale. Inutil să adaug că aştept cu nerăbdare răspunsul Dumitale, mai ales în ce priveşte delicatele chestiuni de la începutul acestei scrisori.

Te îmbrăţişez cu veche prietenie şi preţuire,

Ovidiu Papadima

P.S.

Apropo de urările de sănătate. Eu sunt cum mă ştii şi scriu cum mă ştii. S-a împlinit o jumătate de an de cînd umblu numai în papuci, fără să pot ieşi din casă şi din curte. Dar zic că încă e bine şi aşa. Însă n-am curajul să recitesc – această scrisoare, scrisă pe planşete ţinute pe piept.

P.S. 2. Apropo de respectarea omului şi a scrisului său…Lucrez acum la nişte amintiri despre I. Agîrbiceanu, solicitate de profesorul Mircea Zaciu, pentru un volum colectiv pentru centenarul naşterii lui Agîrbiceanu, în 1982. Fiindcă l-am solicitat să colaboreze la r.f.r. în 1941-1943, am parcurs arhiva mea în legătură cu Revista Fundaţiilor. Mi-am rememorat că nu i-am adus la revistă numai pe studenţii O. Drimba, Gh. Bulgăr, I. Şiugariu, – ci şi pe mulţi alţi foarte tineri: Al. Piru, Adrian Marino, I.C. Chiţimia (mobilizat pe front). De ce ? Pentru că ştiam şi atunci că litera tipărită rămîne şi nu trebuie comis păcatul de a-i atribui cuiva ceea ce n-a gîndit. Ba am făcut o excepţie!. Virgil Birou – prozatorul bănăţean cunoscut – mi-a trimis la revistă capitolul Gheorghi Raţă face revoluţie, din romanul Lume fără cer, apărut mai tîrziu. Cum să publici o asemenea chestie, în plin război şi sub cenzură ? De text nu m-am atins. I-am schimbat doar titlul: Gheorghi Raţă se lămureşte cu revoluţia. Şi a mers, a apărut totul. Cînd a apărut romanul regretatul Virgil Birou mi l-a trimis cu o dedicaţie în care îmi mulţumea cu recunoştinţă pentru sprijinul pe care i l-am dat în acei ani grei şi pentru el. A fost una dintre bucuriile pe care le-am avut pentru multele griji şi necazuri pe care le-am avut ca secretar de redacţie la r.f.r. şi chiar mult mai tîrziu după acei ani.