ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ

Mai de demult

de azi dimineaţă

corul acela de păsări

un decupaj din cântarea cântărilor –

eteric şi diafan

lucrurile nu sunt

decât ceea ce sunt şi nimic

preoţii vechilor egipteni îndrăgeau pisicile

acum

spun unii

cultivă păpădii în cenuşa deşertului

în memoria unei mari civilizaţii apuse

clarvăzător

doar

Sfinxul

rătăcind pe Drumul Damascului

printre consoane pulberea unei întinderi spre neant

pe sub stele somnul raţiunii

pietrele şi

tăcerea

dinaintea sfârşitului

obscură pasăre şi himeră

atât de fericită şi atât de nefericită

pupilele ochilor ei

scrutând zările spre antipozi o potrivire
de linii

orizonturi întretăiate

paloarea nedesluşită a morţii morţii

când eşti încredinţat ca ossip mandelstam că

iubirea mişcă totul

şi când într-adevăr trăieşti într-o altă lume

nici vie nici moartă

imparabila concreteţe a memoriei
te scoate

la suprafaţă:

aici şezum şi plânsem

dincolo de orice înţelegere

în indescriptibila

noastră

orbire

***

Moartea e un obiect

care ne leagă de viaţă

viaţa e un obiect

care ne leagă de moarte

Din volumul în curs de apariţie
Transparenţa unui popor de foci