EMILIAN GALAICU-PĂUN

Călimara lui Mutter

 

„De la moartea mamei încoace, nici o dorinţă
de a mai «construi ceva» – decât în scriitură. De ce? Literatura = singura regiune a Nobleţei
(cum era şi mama).“

(Roland Barthes. Jurnal de doliu)

 

Cu cerneală de mure pe degete, violacee – aşa m-a dat mama în clasa întâi.

Violetă, cerneala cu care-am scris primele litere, fără să-mi fi înţepat

însă palmele ca la culesul de mure, iar scrisul de mână-a umplut

cele două caiete, în linii şi în pătrăţele, ca rugii de mure costişele; fără

să mă fi altoit încă tata cu rigla, la prima greşeală – şi dă-i! („Unde dă

tata creşte“, s-a zis) –; stacojie, odată cu prima corecţie, litera trupului.

(„…chinovarele mamei lui cui te-a făcut, corp de literă!“)

 

Înainte să am însă scrisul în sânge, -a fost sângele care m-a scris împrejur.

 

A fost lama, obiectul acela de larg consum, «Спутник», perfect ascuţit

şi pe-o parte şi pe-alta, căzându-mi în palmă într-o după-amiază de toamnă

a lui ’71, când încă făceam bastonaşe-n caietul de scris – tăietura aceea

pân’ la os n-a făcut decât s-adeverească, odată cu degetu-n rană,

întâmplarea pe care de mic copil se prevăzuse că am s-o trăiesc1 –,

şi pe care-am ascuns-o, să nu mi-o ia nimeni, în gură2, de unde

nici o mână nu-i chip să mi-o smulgă decât doar cu limbă cu tot/

nici o limbă nu poate să facă vorbire decât dacă „Eli,

eli lama…“ = Schibboleth.

 

Altă şcoală, -ncepând cu a doua, din centrul oraşului – altă cerneală.

Şi tot mama umplându-mi stiloul cu-albastru[l privirii

ei – adaug acum, când a-nchis demult ochii]. Oricât de albastră,

tot transpare din când în când, dinspre origini (чрунило), negreaţa.

N-a curs tocu-n toţi anii de şcoală, pe cât i-au curs ochii-n caiete-

le elevilor săi, mai puţin ale mele, şi tot nu şi-a pus ochelari decât doar

înainte de, s-o îndeaproape – şi nu mai avea ochi s-o vadă.

Dar mai este o viaţă de om pân-atunci – mama-mi umple stiloul

cu cerneală albastră, la două-trei zile, şi doar în vacanţa de vară

dacă-apuc să mă joc, cu copiii din satul bunicilor, Într-o

călimară… Dar viaţa de om nu mai este, decât dac-o scrii –

şi atunci, în oglindă-oglinjoară, la patru mâini3:                     Casa morţii

 

Pudriera cu                                          Casă cu oameni morţi,

oglinjoară                                            Umbre vii umblând pe picioare,

(dintr-odată,                                        Vântul îi bate pe toţi

retrovizoare)                                        Când merg singuri pe coridoare.

 

a Mamei,                                             Linişte.

singura ce-                                                       Vremea bate ora.

i păstrează                                           Toţi stau culcaţi în pat.

chipul, aşa                                           Curând va veni sora

Cu picul de viaţă în ac.

 

cum arăta                                             Nimeni nu crede în „mâine“

în timpul                                              Toţi trăiesc doar în „azi“

vieţii – nu                                            Doamne, nu le da pâine,

                                                                                    Dă-le mai mulţi de „azi“!

praful şi

pulberea                                               Casă fără speranţă.

s-alege, ci                                            Toţi plecăm în „nicăieri“…

                                    Viaţă legată cu aţă,

                        Odore di femina                                 Viaţă trăită în „ieri“

 

(…şi nu a pus punctul final – tocmai ea, profesoara de limbă!)

 

Îngropată-n chiar primul rând de la alee, la 1-a, ca o elevă

eminentă în banca întâi, are grija chiriei şi-a morţii ţinându-mi

mie locul, la fel cum şi ei i-l ţinuse, din ’94, bunica Emilia – trasă pe

ochi, ţărâna preface cerneala albastră-a privirii lor în Bleu Pétrole4.

Plină ochi, călimara mormântului, care – să am eu credinţa lui Luther –

ar zbura drept în faţa Neantului ca un cocktail Molotov!

Sau priceperea lui Gutenberg, să scot Biblia din călimara lui Mutter, in-folio

cu 42 de rânduri pe pagină, puse pe două coloane!

 

Am citit ca să scriu. Am scris ca să trăiesc. Am tradus –

printre altele, -n 2009, Jurnal-ul de doliu-al lui Barthes (drept omagiu

prin procură-al bunicii Emilia, care ar fi împlinit în acel an 100!) –

ca să-mi plâng, cu cuvintele altora, morţii familiei: „Ce-aş

mai avea de pierdut acum, când am pierdut Raţiunea

de a fi – Raţiunea de a tremura pentru altul.“5

(Nu se ia, prin traducere, moartea – şi totuşi… să n-o fi făcut!)

 

O fântână cu cumpănă, -n care cobor şi cobor, călimara, de 5 (x 5) ani

ca Harap Alb trimis când de Spânu, când – după a patra şedinţă de chimio-

terapie – de Spâna, căci e „după chipul şi asemănarea“ (de-ar fi să-şi arunce

peste creştetul capului peria, -n urma ei n-ar răsări o pădure – cel mult,

o livadă de vişini în floare, lovită de-ngheţ înainte s-apară albinele).

Când va fi să ies la suprafaţă, de cealaltă parte-a pământului, pe Ceea Lume,

într-un ochi voi avea, de la mama, bleu ciel, şi sineală în celălalt, de la bunica.

Doar să nu mi se pună capac! (De-ar fi moartea ca unghia care, odată lovită,

se-nnegreşte şi cade – şi după, îţi creşte la loc, cu noiţe cu tot.)

 

Nici cât negru sub unghie, moartea

 

 

 

 

 

_______

1 Trimitere la versul lui Ion Mureşan: „încă de mic copil se prevăzuse că trebuie să trăiesc o întâmplare“, din poemul Înălţarea la cer.

2 Pentru detalii, a se vedea romanul subsemnatului Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2014, p. 36-38.

3 La aproape 5 ani de la moartea mamei, am deschis în sfârşit gentuţa ei de damă, descoperind înăuntru pudriera cu oglinjoară, pe care o ţin minte din copilărie, şi un carneţel cu adrese în care mama a scris, cel mai probabil pe patul de spital, versurile de mai sus, singurele pe care i le cunosc.

4 Ultimul album antum al cântăreţului rock francez Alain Bashung (1947-2009), mort de cancer la puţin timp după lansarea cd-ului, în 2008, album premiat în 2009 la gala Victoires de la musique.

5 Vezi: Roland Barthes, Jurnal de doliu, traducere de Em. Galaicu-Păun, Cartier, 2009, nota datând din 2 aprilie 1978.