ŞTEFAN MANASIA: EXPOZIŢIA LUI FLAVIUS LUCĂCEL

A trebuit să mă strecor vineri, 21 februarie, pe holul cafeniu şi să intru în camera pătrată (unde altădată perora poetul latinist Vasile Sav şi) care găzduieşte acum Galeriile de Artă Steaua. A trebuit să intru în încăperea înaltă unde şi-a adăpostit Flavius Lucăcel expoziţia-„instalaţie“, ca să-mi reamintesc cuvîntul ăsta drag, cercevele – de origine turcă, zic ei, dar adesea se înşeală, necunoscînd persana –, şi modul alintat, iniţiatic?, voluptuos, în care îl pronunţa şi adesea îl repeta – ca să-mi facă mie plăcere – străbunica Ştefana. Deschidea ferestruica cu cercevele stacojii spre părul nostru fabulos, cu fructele ascunzînd o carnaţie spumoasă, spre merii din soiuri extincte (domnesc, călugăresc etc). Iubeam cuvîntul şi realitatea reprezentată: pătrate şi dreptunghiuri de sticlă, mari şi mici, prinse perfect între cercevele, între ramele subţiri de lemn, fixate cu o măiestrie – asemenea soiurilor noastre de meri – astăzi extinctă. M-am strecurat printre ramele salvate de Flavius Lucăcel de la vechile case ţărăneşti – distruse, demolate sau renovate – din judeţul Sălaj. Unele cercevele sînt mai vechi de 80 de ani. Ele însele, plus fotografiile de familie din secolul trecut (sau din secolul de dinaintea aceluia) aşezate pe masa de la fereastă, lîngă o altă masă întinsă cu mîncare, mica instalaţie din centrul încăperii – un altar constituit din „fragmente salvate“ din cenuşa satului românesc – documentează o dispariţie. Într-un fel, mi-au amintit instalaţia de acum ceva timp a lui Dumitru Gorzo, care a fotografiat, filmat şi „reconstruit“ în spaţiul oferit de mnac casa maramureşeană din lemn unde a copilărit – casa trebuise demolată, dar fantoma ei bîntuia încă Bucureştiul, emiţînd o luminiscenţă stranie, ca stelele şi/sau celulele înainte să moară. Discursul artistic – dacă pot zice aşa – al lui Flavius Lucăcel e un pic diferit. Nu documentează doar – auster, critic – o dispariţie, o exterminare a modului tradiţional de a trăi. Ramele/cercevelele lui protejează pînzele ţesute manual de femei din satul sălăjean Aluniş, ştergare şi lipideuri peste geometria şi culorile cărora intervine artistul: în culori acrilice, oxizi de fier, alb de titan şi alb de zinc, Flavius deschide/închide FerestrePe fereastră este, de altfel, titlul expoziţiei. Forfota, fojgăiala, exuberanţa organicului din satul lui – aşa cum îl înmagazinează mental – îşi dau mîna cu mutanţii şi realităţile hipertehnologizate de azi. Şi aici e toată şmecheria: să comentezi pictural hiperealismul virtual indus de noile media, de cartea feţelor sau de Instagram. Să notezi/documentezi opoziţia tandră dintre – dau numai cîteva titluri de lucrări –Locuri calde, Danţ, Ghionoaia, Pe fereastră şi Năzdrăvanul de la Oncos (un fel de pasăre-porc, mutant), Minecraft şi Instagram 3 profiluri (ultimele două ironizînd estetica jocurilor video şi a fotografiilor de Insta – în epoca asta în care toată frumuseţea tinde să devină omogenă, aseptică, instagramabilă). Îmi plac albul, albastrul, caligrafiile onirice prinse în cercevelele lui Flavius Lucăcel. Îmi place optimismul celui care reciclează-recondiţionează-salvează din realul deşeificat, asemenea unui personaj de povestire cyberpunk.