CONVERSAŢII CU… DAN C. MIHĂILESCU

Dan C. Mihăilescu. Foto: Radu Sandovici.

Marta Petreu: Dragă Dan C., cînd îmi încep cursul despre Generaţia ’27, spun invariabil că tu eşti acela care a botezat-o astfel şi arăt argumentele tale, la care, sigur, invariabil le adaug şi pe ale mele. Acum, în iarna anului 2020, mi-am dat seama că nu prea ştiu multe lucruri despre tine – cu excepţia cărţilor, fireşte. Aşa că te întreb. Vorbeşte-mi, te rog, despre copilăria ta. Despre părinţi, de exemplu.

Dan C. Mihăilescu: Mă bucur că măcar acum, aici, apuc să-ţi mulţumesc în public pentru reluarea şi, mai ales, perpetuarea formulei „generaţia ’27“, obicei extrem de rar în lumea istoriei noastre literare, unde fiecare, de sus până jos, la stânga ca şi la dreapta, luptă feroce pentru exclusivitate şi monopolizare, fie că e vorba de domenii, idei, întâietăţi, teorii ori sintagme. Aşa se face că am asistat, în timp, dimpotrivă, la o ranchiunoasă patimă exegetică de inventat eufemisme numai pentru evitarea găselniţei cu pricina: „tânăra generaţie interberlică“, „tinerii furioşi ai anilor treizeci”, „generaţia în pulbere“, generaţia 1920 sau 1930 – când nu se recurge la reducţionisme precum „năiştii“ sau „gustienii“. Eu însumi am renunţat de la un timp la formula generaţia ’27, în favoarea criterionismului, termen care are calitatea de a se învecina convenabil cu junimismul, iorghismul, cerchismul sibian şi tot aşa până la şaizecism şi optzecism.

Mai rău e când ne batem în autori, pe care-i folosim ca pe copiii Ţiganiadei. Pentru unii, e vorba de generaţia lui Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu, pentru alţii, de generaţia lui Mihail Sebastian sau N. Steinhardt. Unii mizează pe Cioran şi Noica, alţii pe Ţuţea, iar în ultimul timp recuperează iute teren Anton Golopenţia. În timp ce interesul pentru „Crinul alb“ a trecut cu arme şi bagaje la „Rugul aprins“.

Venind la copilărie, nu aş vrea să reiau ce am povestit în Cartea ca destin, sau în volumele colective de la Humanitas, Casele vieţilor noastre şi Bucureştiul meu. Destul că, tot recapitulând, am înţeles de ce am fost atât de obsedat zeci de ani de motivul coincidenţei contrariilor până ce m-am definit eu însumi ca un „oximoron“. Cu o mamă utopică şi depresivă şi un tată euforic dar distopic, cum altfel să ieşi de nu un harnic sedentar, un stoic hedonist, retractil histrionic şi om al nemăsurii cultivându-şi iluzia înţelepţirii. „Oximoronita“ asta mi-a făcut, în consecinţă, pe cât de mult rău, pe atât de mult bine. Însumarea de complexe şi frustrări s-a dorit mereu compensată prin excese la antipod, logopatia s-a transformat în logoree, introvertirea în exhibiţionism (mediatic), necredinţa a ajuns să frizeze misticismul, iar ciclotimia s-a dezbărat de disforie în favoarea exuberanţei.

M.P.: Nu ţi-a trecut niciodată prin minte, bucureştean cum eşti, să te muţi în altă zonă a ţării, în Transilvania, de pildă?

D.C.M.: În cuprinsul aceleiaşi obsesive concordia discors care mi-a amprentat toată biobibliografia, există şi osmoza Caragiale-Eminescu – şi probabil de aici dorul de Nord şi de Apus –, încântările mahalalei bucureştene paralel cu admirarea ardelenismului şi cu „etosul protestant al muncii“. Chiar şi mâine m-aş stabili la Sibiu ori la Braşov. Nu am ratat decât, cu mult regret, o singură ediţie a Colocviilor revistei „Transilvania“ şi mi-aduc aminte şi acum fervoarea cu care Gelu Ionescu deschidea geamul vagonului de tren, în gară la Braşov, şi exclama: „Se simte deja aerul Imperiului!“.

M.P.: Şcoala şi revista şcolară la care „ai ucenicit cu voioşie“? Facultate, profesori care ţi-au rămas în minte?

D.C.M.: Anii de liceu sunt şi pentru mine echivalentul Arcadiei. La Liceul 39 din Bucureşti, am avut un noroc întreit. Directorul, George Şovu, viitorul scriitor şi scenarist, care mi-a deturnat la timp energiile rebele şi m-a contaminat de patima ziaristicii, profesoara de română Ana Ruţă, care mă lăsa să „conferenţiez“ colegilor despre Blaga şi Arghezi, plus doamna Elena Petrescu, profesoara de franceză, care ne-a fermecat cu poeţii maudits şi mal aimés, ca şi cu Pascal şi Lautréamont.

Din facultate, am păstrat recunoştinţă pentru Savin Bratu, Z.D. Buşulenga şi Romul Munteanu, dar mai ales pentru lectori şi asistenţi precum Mihai Marta, George Frâncu, Silviu Angelescu, Nicolae Constantinescu. Interesant e că, deşi filolog bucureştean, toată evoluţia profesională mi-a fost definitiv marcată de cercul echinoxist dimprejurul profesorului Mircea Zaciu şi de onoarea profund formativă care mi s-a făcut prin cooptarea în colectivul Dicţionarului Scriitorilor Români (dsr). Prieteniile echinoxiste, de la Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic până la Aurel Sasu, Ştefan Borbély şi Ioan Moldovan, au însemnat pentru mine la fel de mult ca energia formatoare a lui Ioan Alexandru.

M.P.: Ioan Alexandru te socotea „un talent deosebit de puternic şi profund ca poet“…Dă-mi un poem, două, din vremea aceea a făgăduielilor…

D.C.M.: Ioan Alexandru ne-a fost multora, în egală măsură, bibliotecă şi pronaos. Filonul meu poetic, ca într-o infinitate de cazuri, a secat la 20 de ani, odată cu terminarea „zgomotului biologic“, cum îi spunea Alexandru. Din toate versurile de atunci, şi astăzi aş relua începutul Iertării către aer: „Iartă-mă că sunt, şi mai ales că astfel sunt“.

M.P.: Ai scris despre mulţi autori români, Eminescu, Caragiale, Blaga, Cioran, Ionescu, Eliade, ai o cunoaştere cuprinzătoare a culturii române. Care dintre autori ţi-a dat, cînd îţi scriai textul despre el, cea mai mare mulţumire, adică bucurie intelectuală?

D.C.M.: Eminescu a luat tot ce era mai bun şi frumos în mine la 24 de ani. În Caragiale m-am simţit desăvârşit după 40 de ani, în special în tihna epicureică din corespondenţa berlineză. Dar o adevărată sumă a stărilor de bine am avut-o comentând litratura memorialistică, evocativ-confesivă, editată după 1990. Şi tot cu aceasta am ajuns să-mi alin îmbătrânirea. De un an încoace sunt împărţit cu aceeaşi fervoare între jurnalul lui Ion Raţiu şi corespondenţa familiei Pillat, de la Ion la Monica Pillat.

M.P.: Uitîndu-mă cîte cărţi de morialistică şi proză apărute după 1990 ai citit şi apoi comentat, cîte reviste ai tocat mărunt în rubrica ta de mondenităţi intelectuale şi ideatice din „Idei în dialog“, m-a apucat admiraţia pentru cît ai citit şi o invidie-mică pentru că ai avut timp să citeşti atîta. Probabil că eşti unul dintre cei mai buni cunoscători ai apariţiilor editoriale de acest fel de după 1990. Timpul care a trecut de la publicarea cărţilor tale Literatura română în postcomunism i-iii şi Viaţă literară i-ii şi pînă azi te-a făcut cumva să tragi vreo concluzie generală despre aceste două specii literare? Sau despre noi? Sau despre istoria noastră?

D.C.M.: Regret enorm că nu am dat ascultare sfaturilor prietenilor editori de a-mi aduna toate recenziile la jurnale, memorii, dialoguri şi corespondenţă, ceea ce ar fi dublat primul volum din Literatura română în postceauşism şi ar fi putut conduce chiar la o istorie a memorialisticii româneşti. Cât despre atracţia către mondenitate şi jurnalism cultural, s-ar putea să dau curs cândva îndemnului mustrător pe care mi l-a dat aproape patern Zigu Ornea, la începutul anilor nouăzeci: „Dănuţule, mai lasă-l pe Cioran şi scrie-ţi cartea despre Claymoor!“.

Până una alta, tare m-aş înhăma acum la carul literaturii epistolare, de la Ion Ghica, Alecsandri, Odobescu, la I.D. Sîrbu, Virgil Nemoianu, Negoiţescu şi Radu Stanca, până la Epistolarul lui Gabriel Liiceanu şi dialogul Matei Călinescu – Ion Vianu.

M.P.: În Istoria critică…, Manolescu observă că scrisul tău are substrat politic, că te declari „fără şovăire de dreapta“, apoi adaugă: „Mai precis ar fi să spunem la dreapta dreptei“. Presupun că nu ai de gând să te tragi mai spre centru, spre centrul democrat vreau să spun. Şi mai presupun că eşti de acord să comentezi nuanţa asta introdusă de Manolescu.

D.C.M.: Şi încă Nicolae Manolescu a fost îngăduitor, chiar dacă „la dreapta dreptei“ mi se pare un reducţionism nemotivat şi nedrept. Alţii m-au taxat direct ca legionar sau ayatollah! Nu am nicio vină că în mine consună la fel de rezonant Eminescu şi Caragiale, Cioran şi Mişu Văcărescu, Eliade, Vulcănescu şi Sebastian, ori că sunt liberal-conservator, reformist în fapt şi paleofil în esenţă. Am scris în nenumărate rânduri împotriva politizării culturii şi împotriva ataşării textelor literare la contextul socio-istoric şi la subtextele politice. Toate acestea istoricul literar e dator să le cunoască, dar de aici până la citirea lor ca încifrare a unei adeziuni politice este o distanţă la fel de incomodă şi pentru autor, şi pentru comentatorii săi. Cât despre trasul într-o parte sau alta, ceea ce observ este că am rămas toată viaţa înjugat la propriul car şi că nici acum nu pot răspunde la niciun îndemn de tip hăis/cea.

M.P.: În biblioteca mea, am, la vedere, cu coperta întoarsă spre privitor – spre mine, ca nu cumva să uit vreodată – o antologie Goethe, cu titlul: Viaţa e un lucru bun (precis o ştii, dar nu detaliile filologice vreau să le comentezi cu mine). Te-am auzit în ultimii ani spunînd ceva asemănător. Explică-mi tu mie, dragă Dan C., de ce e viaţa un lucru aşa de bun… şi cum ai descoperit tu valoarea vitală.

D.C.M.: La început, a fost o decizie „pedagogică“, luată în urma multelor invitaţii la întâlniri cu tinerii cititori. Acolo, fireşte că am dat frâu liber stoicismului şi bunei resemnări culese din literatura patristică şi moralistă – în sens larg, de la Epictet, Seneca şi Marcus Aureliu, la Schopenhauer, Nietzsche şi Cioran, până la Marguerite Yourcenar. Au venit apoi infarctul şi alte alea, iar suferinţele şi umilinţele inerente mi-au curăţat de negreală hornul sufletesc şi m-au făcut să văd cumplitul adevăr din afirmaţia lui Aristotel cum că fericirea nu stă în prezenţa plăcerii, ci în absenţa suferinţei. Între cele două impulsuri – cel „pedagogic“ şi respectiv lecţia bolii – s-a interpus fascinaţia naturii, ca substitut ideal al culturii.

M.P.: Doru vrea să ştie dacă îţi place sportul – şi care sport anume. Eu pot să jur că ţie îţi plac numai hamsterii voştri puşi în bol de sticlă, în talaj curat…

D.C.M.: În lipsa unui tată adevărat, care să mă ducă pe stadioane, am rămas cu bietele miuţe de pe maidan, cu frenezia celor câteva partide de volei adevărat şi a unicei partide de popice. Proaspăt pensionar, mă uit ţintă la tenis de câmp şi sunt sedus la tv de snooker, aşa cum ador să mă pierd minute în şir privind somnul pisicilor, în care mi se topesc deznădejdea, resemnarea şi aşteptările, câte mai sunt.

M.P.: Ce faci? Aşa, ce faci tu, de dimineaţa de cînd te scoli şi pînă în dimineaţa următoare?, te întreabă cu drag Marta.

D.C.M.: Citesc şi scriu ca un rob. Mai nou, rătăcesc frenetic prin pictură şi mă delectez cu universul cromatic al grupului Prolog. În rest, fac naveta între cardiologie, neurologie şi kinetoterapie, bucurându-mă în paralel de sindrofiile cu prietenii vechi şi de năzdrăvăniile nepoţilor. Dar mai presus de toate, mă iluzionez că moţăiala e contemplare retrospectivă şi că mâine mă voi trezi fără deznădejde, cuprins de exaltare, ca odinioară. Şi dorm, cât încape.

n

Cluj-Bucureşti, ianuarie 2020