Jarmila Horáková (*1980), traducătoare şi poetă, predă literatura română la Universitatea Carolină din Praga. A publicat poeme scrise în limba română în revistele Observatorul cultural, Urmuz şi FITRALIT şi proza scurtă scrisă în limba cehă în revista Texty. Traduce din literatura română şi polonă în limba cehă.
Trecând graniţa cu România,
pătrunzi într-un alt timp
Imediat ţi se fură o oră.
La întoarcere o primeşti înapoi;
poate.
În această oră, aparent pierdută,
se schimbă ceva;
aerul se încălzeşte şi devine mai grav
adevărul este mai apăsător
decât oriunde cu contururile sale clare,
pline de floricele.
Viaţa sub formă de tragedie antică
sau de comedie amară
este aici acasă la ea,
presărată cu câteva picături de absurd.
La întoarcerea în zona central-europeană,
îţi primeşti ora înapoi
şi în plus o adiere
de frigul kafkian.
Certaţi,
am înconjurat oraşul
de trei ori:
o dată cu metroul,
pentru a ne abandona în întuneric
demonii
care nu ne permiteau
reapropierea,
o dată cu autobuzul,
pentru a flutura în vânt,
liberi ca un drapel,
o dată cu tramvaiul,
pentru a ne întoarce
unul lângă celălalt
în armonia perfectă
a două şine paralele.
Un coşmar, probabil:
am devenit turistă
în propriul meu oraş,
renovat, împodobit,
exagerat de machiat
în culorile nopţii.
Masajul thailandez
sub privirile oblăduitoare
ale patronului patriei
ţintuit pe stemă.
Conturile castelului
sunt goale,
simbol al unui popor
de tip matrioşkă,
din acelea care se vând peste tot.
Noaptea e adâncă:
toate faţadele
şi măştile de pe ele
se topesc şi se scurg
în voie în râul
de sub picioarele mele.
Oare mă voi mai trezi
vreodată?
Este periculos să te uiţi
mai adânc
în ochii de culoarea berii.
N-ai cum să înoţi
în această mare căpruie,
te scufunzi, te îneci la mal,
în mlaştina amară.
Iar dimineaţa, parcă
ţi s-au înecat corăbiile
când te trezeşti
cu o mahmureală maro,
cu capul în găleată
şi cu o sete de nesuportat.
Mulţi dintre poeţi
sau poate chiar toţi
caută să dezvăluie
lucruri esenţiale
despre ei
despre noi
despre om
despre lume
dar sunt trădaţi
de cuvinte,
limitaţi
de numărul redus
al literelor.
Ei îşi pierd curajul,
îşi închid inimile
trag perdele,
şi adorm.
Au lăsat totuşi un mesaj
pentru cei nerăbdători:
Dragi telespectatori,
în mod sigur vă veţi descurca.
Am lăsat în urma noastră
resturi învăluite în tăcere,
poftiţi, le găsiţi acolo.
Numai trupul
înfipt adânc
în ziua de azi
mai poate să ajungă
şi ziua de mâine
care, încă netrăită,
are milioane de forme
dintre care noi alegem
fiecare câte una.
Alcătuim frânturile
pierdute în toate colţurile
fragmente de timp,
condamnaţi la eşec:
mozaicul este condamnat
să rămână incomplet.