VLADIMIR TISMĂNEANU: ŞI RANGA, ŞI BARANGA

Fără să conteste semnificaţia momentului iulie 1971, ca punct de răscruce, ca detonator al noii glaciaţiuni, istoricul Cristian Vasile ne-a arătat că impactul „Tezelor“ a fost amânat de mai mulţi factori şi nu s-a vădit imediat la nivelul actelor normative. De altfel, în discursurile ulterioare ale lui N. Ceauşescu şi în documentele de partid, referirile nu sunt atât la „Teze“, cât la documentele Plenarei cc al pcr din noiembrie 1971 sau la lucrările Conferinţei naţionale din iunie 1972. „Tezele din iulie 1971“ au rămas mai ales în memoria colectivă traumatizată a intelectualităţii române. Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul şi scenaristul Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) şi alţi câţiva au salutat aceste teze şi au făcut gesturi nefaste pentru a intra în graţiile puterii şi mai ales ale lui Ceauşescu. A fost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje şi privilegii.

Cum spuneam şi cu altă ocazie, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) a fost braţul înarmat al partidului, iar A. Baranga s-a numărat printre comediografii oficiali. Îmi amintesc că în 1971 a circulat şi o vorbă de duh despre cei doi. Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea pcr, imediat după 8 mai 1971, N. Ceauşescu l-a decorat pe Gheorghe Pintilie cu Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a ii-a, iar pe Aurel Baranga cu „Meritul cultural“, clasa a ii-a. Pantiuşa – omul care l-a ucis pe Ştefan Foriş cu lovituri de rangă în cap – era astfel răsplătit de partid, la puţin timp după ce N. Ceauşescu condamnase practicile din timpurile Securităţii dejiste. Aurel Baranga era şi el decorat, iar un mucalit prezent la ceremonie observa că partidul a decis să decoreze „şi ranga, şi Baranga“.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care au gustat comediile lui Aurel Baranga, cred că el face parte din categoria acelor intelectuali şi artişti care şi-au trădat misiunea prin complicitatea cu o putere tiranică. Captivantul capitol de carte din Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului ceauşist. 1965-74 de Cristian Vasile (Humanitas, 2015), (Viaţa artistică şi teatrală de la montarea lui Ionesco la suspendarea „Revizorului“), este şi el ilustrativ în acest sens. Îmi aduc aminte că înainte de a părăsi România am răsfoit (pseudo)memoriile lui Baranga; părea că se dezice de conţinutul unor piese, de trecutul realist socialist. Erau acolo şi unele pasaje de o rară maliţie la adresa debarcatului veteran comunist Alexandru Bârlădeanu (soţia lui Baranga, actriţa Marcela Rusu, fusese căsătorită cu fostul ţar al economiei româneşti). Fostul trâmbiţaş al stalinismului literar poza în promotor al artei autentice. Ba chiar contesta – în răspăr cu tezele ceauşismului – rolul didactic al teatrului. Dar – într-un mod foarte… bizantin – adăuga apoi că jurnalul său este o lucrare de ficţiune! Aurel Baranga nu este un Procopius din Cezarea român, ci mai degrabă – aşa cum l-a descris Nicolae Manolescu – scriitorul care întruchipează poate cel mai desăvârşit spiritul dramaturgiei realist-socialiste.

Mi se pare fascinantă şi povestea înfiinţării Muzeului naţional de istorie (care se regăseşte în primul capitol al cărţii). N. Ceauşescu i-a stabilit sediul în clădirea fostei Poşte centrale de pe Calea Victoriei şi i-a schimbat denumirea. Din a doua jumătate a anilor 1970, muzeul a fost pus din ce în ce mai mult în slujba cultului personalităţii celor doi Ceauşescu. Dar cum după martie 1977 cutremurul a afectat şi clădirea, la cel mai înalt nivel s-a luat în calcul şi construirea unui alt sediu pentru muzeul naţional de istorie. Aşa se face că în anii 1980 a început în zona Cotroceni-Splaiul Independenţei edificarea noii clădiri, mai exact în perimetrul delimitat de Dâmboviţa-Str. Ştirbei Vodă şi Calea Plevnei. În paralel, zona Uranus şi alte cartiere erau sortite pieirii.

Din 1981 nu mai eram în ţară şi nu am fost nevoit să asist la această operă terifiantă de demolare şi reconstruire a Bucureştiului. Urmăream însă de la distanţă tot ce se întâmplă în România şi, în general, în întreg Blocul Sovietic. La 23 august 1989, construcţia nu era terminată, dar Ceauşescu a ţinut să asiste la parada de ziua naţională de la o tribună improvizată în sediul viitorului Muzeu. Casa Poporului – redenumită a Republicii – se înălţa în apropiere şi reprezenta templul unei religii politice ubueşti; sediul Muzeului ar fi fost o anexă a acestui templu.