Carol Iancu în vizită la Dna Hilda Dumitrescu (Hârlău, octombrie 1994)Istoricul Saul Friedländer, pe care am avut onoarea să-l cunosc ca Profesor în anii de studenţie petrecuţi la Ierusalim înainte de Războiul de Şase Zile (1967), a publicat în 1978 o carte fascinantă privind copilăria sa. Este vorba de drama unui băiat evreu ceh (una din nenumăratele drame ale Şoahului), care la 10 ani devine orfan, catolic şi francez, înainte de a-şi conştientiza identitatea care-l va împinge să părăsească la 16 ani reputatul liceu parizian Henri IV şi să imigreze „clandestin“ în noul stat Israël. Titlul acestei prime biografii Quandvient le souvenir [Când vin amintirile] este la originea prezentului articol, un capitol posibil al unui viitor volum de „ego-istorie“, pe care-l nutresc de mai mulţi ani.

Numeroase sunt amintirile care mi-au marcat anii copilăriei şi adolescenţei petrecuţi la Hârlău, pe care l-am părăsit la vârsta de 17 ani. Aşa cum am mărturisit în diferite publicaţii, am beneficiat în orăşelul meu natal de două comori: în casa părintească am primit o moştenire religioasă şi culturală evreiască, iar la şcoala primară şi la liceu, o educaţie şi un învăţământ de excepţie din partea unor dascăli de elită pe care nu-i voi uita niciodată. Iată de ce am decis să consacru acest scurt articol regretatei mele învăţătoare Hilda Dumitrescu, o doamnă de etnie germană, originară din Bucovina, persoana pentru care păstrez cea mai mare admiraţie şi căreia doresc să-i aduc aici un omagiu binemeritat. De la ea am învăţat, împreună cu colegii mei români, evrei, lipoveni, germani şi romi, frumoasa limbă română, ea a fost prima care mi-a deschis drumul literelor, studiilor, lumii ştiinţifice, aceste bunuri pe care iubiţii mei părinţi, ambii orfani din Primul Război Mondial nu au putut să le aibă. Doamna Dumitrescu era foarte apropiată de numeroşii săi elevi care îi ascultau lecţiile cu multă atenţie. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată o problemă de disciplină. Cu privirea ei blândă dar fermă, chiar şi elevii cei mai dezordonaţi se linişteau şi se străduiau să-şi facă lecţiile cât mai bine posibil. Învăţătoarea noastră avea un talent pedagogic deosebit, ocupându-se în mod special de elevii ceimai slabi la învăţătură, pe care reuşea să-i facă să progreseze. Dar, în plus de învăţământul de calitate pe care ni l-a transmis, ea a ştiut să dezvolte spiritul critic al elevilor, încurajându-i a pune mereu întrebări. În sfârşit, am descoperit chiar de la începutul şcolarităţii, când am fost elev în clasa i-a, excepţionala sa umanitate. Aceasta se manifesta prin faptul că avea întotdeauna în buzunare bucăţele de pâine pe care le împărţea la elevii săraci care veneau cu stomacul gol la şcoală, atunci când nimeni nu vedea gestul ei, dar pe care toţi îl ştiau. Cel care, primul, l-a constatat şi care mi-a atras atenţia a fost bunul şi regretatul meu prieten Raul Fain (1945-2012), stabilit în Canada din anul 1963. Am păstrat o legătură strânsă cu Doamna Dumitrescu pe care am vizitat-o des fiind deja elev la liceu, iar după plecarea mea definitivă din Hârlău printr-o bogată corespondenţă (zeci de scrisori şi cărţi poştale). Câteva extrase din scrisorile sale dovedesc calităţile deosebite ale acestei reprezentante de elită a corpului didactic al Şcolii Petru Rareş, dar şi al Liceului Ştefan cel Mare (după ce s-a pensionat, ea a fost acolo câtva timp profesoară de germană!). În acelaşi timp, această corespondenţă oferă informaţii preţioase privind atmosfera Hârlăului de altădată. În 7 noiembrie 1975, ea îmi trimitea o scrisoare extrem de afectuoasă din care extrag: „Dragă Carol, M-am bucurat mult de tot cu scrisoarea ta şi-ţi mulţumesc din suflet pentru cuvintele calde şi frumoasele aduceri aminte. Sînt foarte bucuroasă şi mândră de tine. Pentru noi dascălii nu-i o bucurie mai mare decât succesele foştilor elevi. Din reuşitele lor mari, simţim că pe undeva poate am ajutat cu o fărâmă, lucru care ne luminează bătrâneţea şi ne face să suportăm mai uşor ceasurile de singurătate. Te felicit pentru marile tale succese dar mai ales pentru hărnicia şi perseverenţa în munca care ţi-a ajutat să urci drumul greu şi pretenţios, la care rezistă atât de puţini. Îmi pare bine că sînteţi cu toţii sănătoşi şi că mai aveţi o fetiţă. Îmi amintesc cu mult drag de soţia ta Danièle pe care au admirat-o tot aşa de mult şi alte persoane din cercul tău de cunoştinţe [în vara anului 1972 am efectuat o vizită la Hârlău: vezi fotografia alăturată, făcută în curtea casei sale din strada Ştefan cel Mare nr. 57] […] Pe la noi nu s-a schimbat mult în viaţa oamenilor. Cei tineri muncesc în ritm mai accelerat, iar noi bătrânii ne uităm cu groază cum cad frunzele şi ne temem de iarna asta duşmănoasă care ne condamnă să păzim vetrele. Grădina noastră, care ţi-a plăcut şi care face parte din micile noastre mulţumiri, s-a pregătit şi ea pentru somnul lung de 4-5 luni, păstrează şi acuma farmecul anotimpului. Aici, în cartierul nostru, e Hîrlăul pe care-l cunoşti, iar pe fosta stradă a spitalului şi în împrejurimi, începe să răsară Hîrlăul viitor, cu blocuri la care ne uităm cu ochi mari, dar nu prea bucuroşi. Transmite soţiei tale urări de sănătate şi fericire. Soţul meu, Mariana şi cu mine vă urăm la toţi mult succes şi bucurii. Cu drag, Hilda Dumitrescu“. La 7 ianuarie 1976, ea îmi transmitea ştiri privind activităţile profesorului Vasile Lişman care a fost profesorul meu de limba română: „[…] Am discutat mult cu Dl. Lişman şi dacă ai să-l rogi, ai putea primi de la el date preţioase în legătură cu şcoala evreiască din Hîrlău, precum şi foarte multe date despre scriitorul Ronetti Roman. Dl. Lişman fiind pensionar, simte nevoia să lucreze pe tărîm cultural. Luna trecută a organizat aici o festivitate în legătură cu împlinirea de 50 de ani a căminului cultural Petru Rareş din localitate. Au luat parte istorici şi literaţi din Iaşi precum şi scriitorul Davidoglu[Mihail Davidsohn, 1910-1988; deşi a părăsit Hârlăul foarte devreme, a rămas legat de oraşul natal, vezi Paul Iancu, Fiii Bahloviei, Hârlău, 2011, p. 399]. S-au ţinut conferinţe care meritau să fie ascultate precum şi un banchet şi o seară festivă plăcută în «Hanul Rareşoaiei», clădire modernă ridicată pe locul fostului cinematograf. Hanul e în interior foarte frumos, prea elegant pentru micul nostru Hîrlău. Deci scrie D-lui Lişman şi el va fi bucuros să-ţi trimită mult material valoros. Cu drag ţi-aş trimite o poză de la noi, dar, făcând comparaţie între pozele tale şi cele care se fac la noi, nu pot să-ţi împlinesc această dorinţă. Fotografiile de la noi sînt ca în monografia d-lui Lişman. Aici lumea încă nu cere mai mult şi fotograful nu se grăbeşte să progreseze. Te rog, să ne păstrezi în suflet aşa cum ne-ai cunoscut. Ne bucură faptul, că acolo, departe, n-aţi uitat că v-aţi născut în ţara noastră şi că prin scrieri valoroase împodobiţi cuibul de unde aţi plecat. […] Îţi doresc ca anul 1976 să fie pentru tine un an rodnic, să ai mult succes în activitatea ta şi multă sănătate şi mulţumire în mijlocul familiei tale. Ai mei vă transmit toate cele bune. Cu mult drag, Hilda Dumitrescu“. La 21 decembrie 1984, îi scriam: „Ca în fiecare an, în apropierea sărbătorilor lunii decembrie mă gândesc la cei de departe: Dv. aveţi un loc aparte fiind prima mea profesoară, cea care mi-a îndrumat paşii şi mâna spre drumul minunat dar anevoios al cărţii şi culturii în general. Iată de ce când mă uit uneori spre trecut, în orăşelul nostru acum înzăpezit, în curtea şcolii noastre unde zburdau elevii, revăd imaginea Dv. plină de bunătate şi de generozitate…“. Un an mai târziu, în 1985, după ce am primit Medalia Mileniului oraşului Montpellier pentru contribuţia adusă la cunoaşterea trecutului acestei ilustre metropole universitare, scriam doamnei Dumitrescu: „Iată că în târguşorul prăfuit unde «nu s-a întâmplat nimic» după formula scriitorului Mihail Sadoveanu, se învăţa bine, iar o mare parte a cinstei ce mi se face astăzi vă revine Dv. şi foştilor mei dascăli“. Doamna Dumitrescu a continuat să-mi trimită scrisori de mare elevaţie spirituală, era tare bucuroasă de traiectoria mea şi a altor copii plecaţi departe. În 1986, bolnavă, ea îmi scria: „Sunt mîndră şi fericită că tu şi Ştrulică mi-aţi fost elevi şi am reuşit să picur în sufletele voastre un strop de căldură şi lumină care nu se răceşte şi nu se stinge. M-am dedicat copiilor cu pasiune. Căldura ochilor voştri mi-a dat puterea să rezist la ceasuri grele şi datorită vouă mai trăiesc. Ştiu că munceşti mult dar sînt sigură că ai mari satisfacţii  făcînd bilanţul anilor în care te-ai realizat… Vă sărută pe toţi, fosta ta învăţă­toare, Hilda Dumitrescu“. La 14 martie 1987, ea îmi trimitea o scrisoare pesimistă, informându-mă de ultima iarnă grea, de boala fiicei sale, Mariana şi de sănătatea sa foarte şubredă: „Dragă Carol, La noi a fost o iarnă groaznică, e apreciată ca cea mai lungă iarnă din ultimul secol. Gerurile s-au ţinut lanţ şi nu ne-au lăsat să trăim. Mariana face toate cumpărăturile – fiindcă eu nu mai pot. După Crăciun ea s-a îmbolnăvit şi aveam impresia că e o răceala. S-a dovedit că e o pneumonie gravă, a zăcut cinci săptămâni. Am fost nevoită să preiau cîrma gospodăriei şi după o săptămână am căzut şi eu. Mariana e mai bine dar slăbită, toate o dor şi mereu stă în pat. Eu nu mă mai refac. Am slăbit tare. N-am putut să scriu. Au sărit cunoştinţele şi ne-au mai ajutat. Am îmbătrânit, băiatul meu drag. Îmi tremură mâinile. Fiecare început are şi sfârşitul lui. Mereu mă gândesc la voi. S-ar putea să vii pe aici? Ar fi frumos. Eu nu pot pleca nici până la Iaşi, la un medic. Am devenit şi indiferentă şi sătulă de toate. Mi-am închipuit sfîrşitul vieţii mele mai frumos. Am muncit grozav de mult şi mă întreb azi pentru ce aşa de mult efort zadarnic? Aş vrea să mai stau cu tine de vorbă. Ce face soţia şi copii… Băiatul trebuie să fie cât tine de mare şi fetiţa aproape. Vă doresc la toţi multă sănătate şi noroc. Cu mult drag, H. Dumitrescu“.

Carol şi Danièle Iancu cu Familia Dumitrescu (Hârlău, strada Ştefan cel Mare nr. 57, iulie 1972).

Iată în sfârşit un extras din ultima scrisoare pe care i-am adresat-o la 26 octombrie 1994, de la care n-am mai primit un răspuns, dar care poate constitui o concluzie apropo de tot ce datorez ei, dar şi celorlalţi dascăli din şcoala şi liceul din Hârlău, unde se făcea (şi se face!) „carte bună”!: „Iubită Doamnă Hilda Dumitrescu, Reîntors în Franţa am reînceput imediat multiplele mele activităţi, aşa că timpul a trecut foarte repede… Nici mie nu-mi vine să cred că am fost la Hârlău, că m-am văzut cu Dv., că am putut să mă rog la cimitir pentru cei dragi care din păcate nu mai sunt printre noi. Dv. trebuie să fiţi tare, aveţi datoria de a menţine memoria iubitei Dv. fiice Mariana şi a iubitului Dv. soţ. Lucrurile s-au schimbat, anii au trecut, dar faţă de Dv. noi, foştii Dv. elevi, am rămas aceiaşi, plini de admiraţie pentru tot ce aţi făcut pentru noi, pentru a ne deschide ochii spre lumea frumoasă a cărţilor. Iată de ce această revedere a însemnat pentru mine un moment luminos, un moment plin de emoţie: lacrimile noastre comune au spus mai mult decât cuvintele pe care am putut să le schimbăm în timpul scurt pe care am putut să-l petrecem împreună. Ceea ce ne-a ţinut şi trebuie să ne ţină şi în continuare este credinţa în Dzeu şi conştiinţa că noi toţi sîntem fraţi şi surori indiferent de propria noastră religie. Nu pot să uit, şi chiar n-am uitat niciodată, că în acest mic orăşel din Moldova, am primit bazele intelectuale, dar mai ales umane care mi-au permis să ajung Profesor universitar titular de catedră într-una din cele mai prestigioase universităţi din Franţa! N-am uitat, când am primit în Senatul Franţei Premiul Curajului cotidian, că iubitul meu părinte (fie-i memoria binecuvântată!) n-a terminat decât două clase primare… (se putea altfel? O văduvă din Primul Război Mondial care a trebuit să crească cinci copii…). N-am uitat, când am primit Medalia oraşului Montpellier, că iubita mea mamă n-a putut să termine 7 clase primare (se putea altfel? O văduvă din Primul Război Mondial – numele soţului ei căzut pe front se află înscris în Monitorul Oficial –, care avea de crescut trei fete orfane…). Şi iată că părinţii prin educaţia pe care mi-au dat, şi profesorii mei, în primul rând iubita mea învăţătoare Doamna Dumitrescu – mi-au permis să ajung în lumea minunată a cărţilor şi a Universităţii. Bogăţia spirituală, acest tezaur ce l-am primit la Hârlău, e datorată unor oameni deosebiţi, unor dascăli de elită care au ştiut să ne transmită dragostea de oameni şi lucrul bine făcut. Noi, la rândul nostru, trebuie să-l transmitem mai departe… Tare mult aş dori să vin la vară, poate cu familia, pentru câteva săptămâni în frumoasa Românie: astfel voi putea reveni în iubitul nostru orăşel şi vom putea «depăna aduceri aminte…». Rugându-vă să transmiteţi foştilor dascăli care-şi mai amintesc de noi, expresia sentimentelor noastre devotate, vă rog, iubită Doamnă Hilda Dumitrescu, să agreaţi toată dragostea ce vă o port în suflet. Cu sentimente de aleasă preţuire, Carol Iancu“.