IOANA TOLOARGĂ: O VIAŢĂ ÎNTRU TEATRU

Această frumoasă prepoziţie, „întru“, îngemănarea de sens dintre „în“ şi „pentru“, la Constantin Noica, este cît se poate de potrivită pentru a o descrie pe dna Elisabeta Pop: traducătoarea dramaturgiei integrale a lui Cehov, secretara literară, cronicăreasa de teatru a avut o viaţă „întru“ teatru, căci dedicată în primul rând teatrului orădean, microuniversul ei, şi, apoi, teatrului ca macrocosmos – care coexistă în şi cu noi, care face parte din noi încă de la prima vârstă culturală a umanităţii. În primul rând, putem spune, onest, cu acelaşi ton simplu şi cald ce caracterizează volumele Elisabetei Pop, că viaţa ei e în teatru pentru că sunt mai bine de 30 de ani pe care i-a închinat acestei arte, la secţia română a Teatrului din Oradea. Fapt care se vede cu prisosinţă în cele două volume, Teatrul – intrigă şi iubire, precum şi Istorii şi isterii teatrale, nu de mult apărute.

Privindu-şi trecutul prin impresionanta lentilă a interogaţiei: „De unde mi se trage (dragostea pentru teatru)?“, Elisabeta Pop regăseşte ca pe un neaşteptat răspuns figura maternă: mama sa, fără studii superioare, îşi amintea încă şi povestea „pesele“ jucate în copilărie, cântecele şi poeziile spuse la serbări. E impresionant cum autoarea, privind în „trecutul propriului trecut“, în viaţa de dinaintea propriei vieţi, poate vedea, identifica explicaţia acestei mari iubiri pe care a avut-o mereu, teatrul. Covârşitoarea sensibilitate a mamei a fost aşadar darul pe care, ca pe-o memorie afectivă, l-au primit fiicele, Elisabeta Pop, absolventă a Facultăţii de Litere din Timişoara şi iremediabil îndrăgostită de teatru, precum şi sora ei, Maria Ardelean, „denunţată“ ca o „mare iubitoare de teatru“, de asemenea. Felul cum profesorii ei de literatură rusă i-au iniţiat pe studenţi în fascinanta lume a artelor spectacolului (operă, teatru şi cinematografie), fondul acestei fascinaţii pentru lumea magică a scenei şi, în sfârşit, chemarea în teatru, angajarea fac parte dintr-un mecanism pe care, din exterior nu ni-l putem explica decât fie ca pe un straniu joc al hazardului, fie ca pe o adevărată împlinire a destinului.

Elisabeta Pop deconstruieşte în cărţile ei, cu succes, viziunea îngustă şi „elitistă” asupra textelor din spaţiul teatral, taxate adesea cu superioritate ca „doar“ teatru, ceea ce reprezintă o viziune evident nedreaptă şi greşită. Fireşte că se poate susţine că pentru un iniţiat universul de discurs al Elisabetei Pop e un soi de „acasă“, că figurile evocate capătă cu totul altă consistenţă decât pentru un neofit sau că, pe de altă parte, se prezintă şi o lume teatrală cu altfel de căutări decât imediatul contemporan. Esenţială mi s-a părut plurivalenţa lentilelor şi grilelor pe care autoarea le aplică acestei „lumi“. În toate, autoarea, rămânând autentică, reuşeşte să „dea fiecăruia ceea ce caută“, să vadă şi să descrie lumea teatrului pentru cei dinăuntrul şi dinafara ei. Astfel, pasionatului de istoria artei dramatice autoarea îi dă perspectiva rezistenţei prin teatru, aşadar prin cultură din perioada comunistă, prin atât de „umanul“ portret al lui Ion D. Sîrbu, „Gary“; la fel, şi prin alte întâmplări povestite, unele adesea tragi-comice, despre cenzura din vremea vechiului regim. Literatului sau consumatorului de cultură Elisabeta Pop, în calitate de cronicar, îi dăruieşte texte cu o altfel de poeticitate, mai departe de ludicul istorioarelor din culise şi mai aproape de esenţa simbolică a scenei – aşa cum o regăsim în „Casa Evantai sau extraordinara întoarcere a omului spre sine însuşi“ sau în „Viaţa ca un spaţiu periculos“, despre spectacolul      „Când noi, morţi, înviem“. Cititorilor avizi de picanterii li se potrivesc, din cărţile Elisabetei Pop, poveştile despre viaţa artiştilor: de pildă, cea despre un Gary salvat din incendiu de tinerele lui colege teatrologe, despre un Gary care se trage dintr-o familie de mineri şi e pasionat de alchimie, sau care, surprinzător pentru publicul larg, ţine discursuri şi în limba maghiară, despre un Mazilu aparent absent, dar care ştie pe de rost textul şi-l suflă actorilor la repetiţii, despre o „doamnă blondă“ care voia să se facă dramaturg, deşi nu avea talent, despre vizitele actorilor acasă la prietena lor, Vetuţa, despre cununii şi divorţuri… Pasionaţilor de memorialistică li se răspunde prompt: un excurs în viaţa unei femei care a avut două mari iubiri: familia şi teatrul şi care, printr-o fericită curgere a destinului, s-au împletit până la a se confunda. Acest „exces de realitate“, accentul autentic al vieţii este prezentat de-a lungul cărţilor ei, cu o voce limpede şi adesea ludică, care nu a uitat mirabilul lumii, încât e epurat de orice rău desfigurator. Micro- şi macrocosmosul (lumea şi teatrul, fie ele două sau una singură), chiar imperfecte, sub auspiciile istoriei, sunt întotdeauna frumoase: lumea aceasta a artei şi arta aceasta a lumii trebuie „să-ţi pară mereu frumoasă, adică de neatins. Ideală“, spune Vetuţa Pop.

Şi-ar mai trebui să spun că autoarea scrie fragmentar, urmând adesea fluxul conştiinţei, că în textul ei dezinvolt nu lipsesc nici umorul, nici profunzimea, totul într-un limbaj simplu, adesea colocvial, care-l cucereşte pe cititor. Dincolo de conţinutul cărţii, cel mai mult mi-a plăcut simplitatea textului, această cristalizare a vocii autoarei, mereu egală cu sine, care te poartă cu aceleaşi cuvinte şi „la cafea, între actriţe“, şi prin corespondenţă, şi în caietele de spectacol. Dan C. Mihăilescu explica stilul Elisabetei Pop numind-o: „o gazdă cât mai tandru primitoare a faptului artistic“, „total străină ifoselor academo-pedagogice“. Eu nu pot spune decât că autoarea este, pentru mine, cititor neiniţiat în tainele teatrului sau ale lumii, un exemplu al unei mari iubiri pentru teatru. După cum ea însăşi mărturiseşte în „Niciodată, adio!“, referindu-se la „plecarea din teatru“: „Vorba vine «a pleca» din teatru. Că de fapt din teatru, odată intrat, nu mai poţi pleca niciodată. De fapt, teatrul nu mai pleacă din tine, rămâne acolo, cuibărit până la moarte. La moartea ta, desigur, pentru că, spre disperarea tuturor guvernatorilor lumii, teatrul nu moare. De murit nu moare el, deşi e ca o boală (…) netratabilă. Dar, dea Bunul Dumnezeu să rămână singura boală netratabilă din lume“. Asta reprezintă deci teatrul pentru Elisabeta Pop, o prezenţă de la început, pe care n-a mai părăsit-o niciodată.

În cazul Elisabetei Pop nu există nicio trecere abruptă, violentă, de la „în“, la „pentru“, toate alegerile sunt organice, prin urmare nu sunt sacrificii, iar între cele două mari iubiri nu există una prioritară. Profunzimea şi autenticitatea acestui „în“ deconstruiesc natura sacrificială a lui „pentru“ (– „S-ar putea ca aceea [viaţa din teatru] să fi fost viaţa mea cea adevărată, iar aceasta, aşa-zisă civilă, să fie doar o iluzie, cine ştie?“, spune autoarea). Şi, în spiritul acestei prepoziţii magice, „întru”, sub care i-am aşezat întreaga carieră şi viaţă, îi vom prezenta şi imaginea la care vreau să ne oprim şi pe care, de o uluitoare plasticitate, o consider o fulguranţă de cunoaştere a spiritului Elisabetei Pop, ca om de teatru: o femeie obişnuită, care stă la coadă la pâine şi care, în minte, inventează şi îşi proiectează biografii imaginare ale celor care trec pe lângă ea, intrigi inedite, spectaculoase… deci, teatrale. Iată, deci, un om locuit de teatru ca de un spirit organic, viu, o altă dimensiune a ontologicului, bântuit de fantasma scenei pe care o ia cu sine în fantasmele vieţii obişnuite.