ION BOGDAN LEFTER: „FENOMENUL“ ECHINOX

(continuare)

Alte două „scenarizări“ ale istoriei de peste o jumătate de secol a revistei Echinox şi a „grupării“, „mişcării“, „fenomenului“.

Un „prolog“ şi şase formule de conducere redacţională

Foarte la îndemînă, deci uzuală, e descrierea Echinoxului (revista) ca succesiune de titulari la vîrful redacţiei, consideraţi dirijori ai unor etape distincte din istoria casei.

Perioada „clasică“ rămîne cea a „triumvirilor“ Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, pe-atunci, în 1969-1983, tineri profesori ai Filologiei, cu „prologul“ tutelat de Eugen Uricaru, încă-student la finele lui 1968. Într-un deceniu şi aproape jumătate s-a impus „modelul“ echinoxist şi s-a conturat „mişcarea“.

După ce Pop, Papahagi şi Vartic au fost „debarcaţi“ dictatorial, prin decizie „de sus“, la şefia Echinoxului a fost instalat Aurel Codoban, şi el încă-tînăr profesor de Filozofie. Linia revistei s-a menţinut, deşi rocada, însoţită de o inevitabilă zvonistică alarmistă, i-a făcut pe mulţi membri ai „grupării“ între timp constituite şi pe alţi colaboratori să păstreze distanţa. Îmi amintesc destul de bine atmosfera de indignare pe care am simţit-o de la distanţă, din Bucureştiul meu natal, cînd a avut loc eliminarea prin decizie administrativă, deci politică, a „triumvirilor“. Asemeni nu puţinor colegi ai mei „lunedişti“, membri – adică – ai Cenaclului de Luni, publicasem în Echinox poeme, articole şi eseuri, cu un profund sentiment de solidaritate literară, intelectuală, etică. În consecinţă, am încetat să colaborăm cu echipa următoare, pe care o ştiam instalată de autorităţile Universităţii după „pedepsirea“ predecesorilor. N-aveam dreptate, Codoban şi redacţia au mers onest înainte. O situaţie similară apăruse, tot în 1983, la Iaşi, unde Al. Călinescu a fost îndepărtat de la conducerea omoloagei estudiantine Dialog, însă, cu mai strînse legături prieteneşti cu „gruparea“ de-acolo, am fost la curent cu complicitatea dintre fostul şi noul redactor-şef, Andrei Corbea, drept care am continuat să le furnizez articole şi-am şi ajutat redacţia, solicitînd, obţinînd şi trimiţînd texte literare şi critice de la diverşi alţi autori bucureşteni sau braşoveni.

După marea răsturnare istorică din decembrie 1989, noul „val“ tînăr al momentului a solicitat şi a obţinut controlul asupra Echinoxului. Şef al redacţiei a devenit la începutul lui 1990, pentru a doua oară după Uricaru, un student, Dan Şăulean, de astă-dată un viitor sociolog, nu întîmplător, ci pe potriva vremurilor de mari agitaţiuni naţionale, cînd să te ţii doar de sofisticării literare nu se mai putea. De unde reorientarea revistei către relatarea şi interpretarea convulsiilor societăţii româneşti de după implozia fostului regim.

Trec alţi cîţiva ani şi-n 1993 conducerea e preluată, pînă-n anul 2000, în formulă „bicefală“, de Ştefan Borbély şi Corin Braga, pe-atunci încă tineri universitari „pe stil nou“, foşti membri-studenţi ai redacţiei, veniţi în Universitate după 1989. Re-„intelectualizată“, revista şi-a revendicat mai ferm descendenţa din „vechiul“ Echinox.

A urmat, în 2000, o a doua „răzmeriţă“ a mai-junilor, care-a condus la „schismă“. Cei doi co-directori s-au retras, Borbély – de tot, în timp ce Braga a devenit liderul Caietelor Echinox, serie de volume de studii derivate din profilul esenţialmente „cultivat“, livresc, savant al predecesorilor. La conducerea revistei propriu-zise a venit Horea Poenar, nou interpret al rolului de profesor tînăr şi lider de grup redacţional. Ca studenţi, apoi absolvenţi, unii dintre ei intraţi în catedrele Universităţii, Poenar & comp. nu şi-au negat complet ascendenţa, n-au optat – bunăoară – pentru un alt titlu!, dar au schimbat hotărît macazul către atitudini provocatoare, iconoclaste, je-m’en-fiche-iste. Spiritele s-au mai calmat în timp, sîngele fierbinte s-a răcorit, vehemenţele s-au stins, dar „schisma“ şi evoluţia „bifurcată“ s-au menţinut. Maliţioşii (dacă au existat!) vor fi conchis că ce-a pierdut atunci revista, adică o anumită altitudine intelectuală, savanteria, deliciile livreşti, pierdut a rămas. În contrapartidă, Caietele… au pornit şi s-au menţinut ca prestaţii docte, înalt-academice, dar n-au mai avut cum să prezerve şi ceva din „viul“ creativ, cultural, publicistic al gazetei de altă-dată, care putuse doar aşa, în combinaţie de trăsături, să participe la dinamica literaturii române de la sfîrşitul anilor ’60 şi din deceniile 8 şi 9. Valabile amîndouă formulele, cu graficele lor de calitate: oscilant în cazul Echinoxului revuistic, în căutarea unui nou dinamism gazetăresc, reflectat şi-n paginaţia ostentativ-„jucată“, mai constant în Caietele… organizate mono-tematic, culegeri de cercetări sobre, care mai scorţoase, care mai degajate.

Şi încă o schimbare în 2008, cînd doar la revistă are loc o predare-preluare de ştafetă, de la Poenar la Rareş Moldovan, tînăr profesor de Anglistică ş.a.m.d. Fără vreo nouă răsturnare în politica redacţională.

După „prologul“ Uricaru, au existat – deci – şase formule stabile de conducere a Echinoxului: Pop-Papahagi-Vartic, Codoban, Şeulean, Borbély-Braga, Poenar, Moldovan. Duratele de exerciţiu (rotunjind anii, fără a mai socoti datele de instalare şi de plecare): 15, 6, 3, 8, 9 şi 12 (mandat în curs). Şase etape cu profiluri variabile. Definitorie: prima şi cea mai longevivă. A doua şi a patra: formule de continuitate, în linia consolidată după primii 15 ani de echinoxism. A treia: un intermezzo atipic. Ultimele două: expresia unor impulsuri de emancipare de sub „tutela“ înaintaşilor, cu momente de contestaţie riscantă, pînă la urmă fără vreo „ruptură“ totală.

Caietele Echinox – proiect derivat, dar distinct, cum am arătat.

De amintit aici şi Apostroful, lansat în 1990 de echinoxista Marta Petreu, cu intenţia programatică de a continua linia „clasică“ a „revistei-mamă“. Remarcabila revistă în care public aceste consideraţiuni a fost apoi modelată – fireşte – de personalitatea fondatoarei.

„Valuri“ şi generaţii echinoxiste

Al treilea criteriu posibil de „scenarizare“ a istoriei echinoxiste: „valurile“ şi generaţiile scriitoriceşti alcătuitoare ale revistei şi ilustrative pentru „fenomen“.

„Valul“ 1 (evitînd să dau nume, căci ar însemna să fac liste lungi cu cei mai mulţi dintre cei peste 200 de membri ai „grupării“): fondatorii şi colegii lor care au publicat în revistă în primii ani.

„Valul“ 2: poeţii şi criticii care au devenit redactori către mijlocul anilor 1970.

„Valul“ 3: cu cîţiva ani mai tineri, colegii lor care se afirmă în jurul lui 1980, puţintel înainte, puţintel după.

„Valul“ 4: ultimii lansaţi pînă-n 1989.

„Valul“ 5: primii de după 1990.

„Valul“ 6: insurgenţii din jurul anului 2000, dintre ei desprinzîndu-se mai apoi un număr mult mai mic de autori meritorii decît în seriile anterioare, încît n-ar fi nejustificat dubiul că s-ar mai fi constituit un „val“ efectiv.

Şi „valuri-vălurele“ de-atunci încoace, grupuri succesive de redactori dintre care foarte puţini au perseverat ulterior la nivele sesizabile de performanţă literară, general-intelectuală, drept care o agregare mai amplă, supraindividuală, nu se prea întrevede – de unde emblema glumeţ-diminutivată (garantez, fără intenţii ireverenţioase!).

În „coagulări“ mai ample, de tip generaţionist:

Prima generaţie echinoxistă: a fondatorilor.

A doua: cea a „valului“ 3, care avea să integreze treptat seriile 2 şi 4 de mai sus, chiar şi pe a 5-a.

Deocamdată fără un contur de generaţie a treia.

*

Concluziile acestei priviri generale asupra echinoxismului, promisele glosse la volumul semicentenarului şi semnalări recenzistice ale noutăţilor editoriale ale „grupării“ – urmează!