IULIAN BOLDEA

de închiriat

frumuseţea lumii

era de închiriat

un fel de ploaie

de unică folosinţă

aliniată

înspre orizontul clar

disciplinat şi abulic.

pe obraz se prelinge

un gând absurd

un surâs reciclabil

imposibil de silabisit

 

 

certitudini

cineva falsifică iar certitudinile

cicatrice ale spaimei de mâine

care picură mereu

la capătul vederii

cineva mângâie o fotografie invizibilă

a timpului însingurat

rostogolind pe coridoarele memoriei

o bătaie de inimă clară

o mască nesupusă

un surâs

 

 

dependenţă

amurgul se prelinge peste

urmele păsării în aer.

am spus: aceasta e ultima zi a

trecutului meu

de care sunt dependent

şi astfel îmi inoculez

imagini umbre iubiri

martori ai unei vieţi

netrăite

 

 

viaţă

aflată

la prima înfăţişare

viaţa aceasta îmi pretinde

bune maniere şi

limpezimi

monologuri şi

stări de graţie.

dintr-un singur cuvânt

dintr-o singură privire

minciunile netulburate

ale corpului autosuficient

îmblânzesc

un neant mângâietor

de dincolo de timp

 

 

ploaie

nu ştiu cum se intitula mersul tău nesupus

în acea după-amiază de joi

când ploaia delira

printre frunzele verzi

nemişcate

a renunţare

 

 

apocalipse

mintea mea scrijeleşte adevăruri

şi apocalipse de plastic.

de ce e atât de complicată respiraţia noastră

de ce nimeni nu mai învie de sub dărâmături

de ce obrazul meu dezacordat nu îşi aminteşte deloc

remuşcările cărnii

mutilările cărţilor

iertările de mâine?

e ca şi cum revelaţiile din oglinzile cernite

nu ar avea

nicio greutate.

 

 

în formă de ochi

te-am visat în hăţişurile spaimei

cu respiraţia indescifrabilă

ca o promisiune ca un mister

înaintea noastră era doar pielea ta ascuţită

înaintea noastră era doar sângele nostru

în formă de ochi.

neliniştile ne îmbrăţişau

în locul unde frigul se îmbrăca tăcut

cu corpurile noastre

uitate

 

 

complice

eram complice al frustrărilor mele

eram complice al corpului meu nesătul

eram complice al acestei nefericiri obligatorii

al oglinzilor hămesite

dar eu nu ştiam că trebuie

să-mi îngrop obrazul

în gropile comune ale singurătăţii

transformate într-un monolog

din care zeul pândeşte

candori deghizate

 

 

la capătul corpului

o viaţă două vieţi

în spaţiul subţire al liniei de orizont

ilizibil destin închis într-un poem

la capătul corpului trecutul nostru

taie în carne vie

celulă cu celulă o fericire incertă

şi ultimul cuvânt

se prelinge pe mâna ta stângă

dezarticulat şi trist