VIRGILIU ŢÂRĂU

1. S-a câştigat tot, ne-am eliberat de fricile generate de totalitarismul comunist, dar, mai ales, s-a recâştigat dreptul la speranţă. Ne-am eliberat atunci dintr-un sistem care încorseta libertăţile individuale şi publice, care fragmenta şi diviza societatea pe criterii ideologice. Care o subjuga şi o apăsa prin politici birocratice, în care obedienţa şi nu performanţa, apartenenţa şi nu vocaţia erau criteriile de organizare funcţională. Ne-am reînscris atunci în noul val al istoriei europene pe care l-am împărtăşit în cele trei momente de schimbare sistemică ale secolului xx: 1918, 1945, 1989. Drumul spre democraţie deschis la sfârşitul Primului Război Mondial, atât de greu plătit şi înecat în valurile celui de al Doilea şi al experimentului postbelic comunist, a fost redeschis. A reînceput tranziţia spre adevăratele valori la care aspira societatea românească, spre democraţie, economie de piaţă, cu bunele şi relele lor. Dincolo de beneficiile asociate acestei tranziţii – este evident că nicicând în istorie România şi cetăţenii români nu au avut parte de o perioadă mai fastă, în care, cu toate derapajele şi inconsecvenţele, a crescut nivelul de trai, au fost enunţate şi garantate drepturile şi libertăţile constituţionale democratice într-un mediu de securitate naţională şi internaţională la care generaţiile anterioare doar au visat.

2. Nu ştiu ce a fost bun cu adevărat. Există o amplă dezbatere în literatura de specialitate legată de coexistenţa amintirilor despre comunism. Astăzi majoritatea specialiştilor au căzut de acord că are loc în tranziţia democratică de la comunism o resurecţie bianară a memoriei despre vechiul regim, a împletirii amintirilor bune, dar şi a celor rele. Separate sau consecutive aceste amintiri sunt legate şi de statusurile economico-sociale din tranziţie. Cei care au amintiri pozitive sunt preponderent cei care prin vârstă sau şansă au pierdut în tranziţie, pe când cei care asociază vechiul regim cu amintiri negative sunt în marea lor majoritate cei care au fost victime ale acelui regim, respectiv cei care învaţă despre fărădelegile din trecut. Nostalgia unora după comunism este legată intrinsec de etape de viaţă în care binele şi energia pozitivă prevalau (tinereţea, maturitatea), după cum atitudinile critice prevalează la cei care au învăţat despre comunism prin propriul destin sau îl recuperează prin filtrele istoriei. Discuţia este însă prea complicată pentru a o dezvolta aici.

Pentru a răspunde, totuşi, la întrebare, să spun că, evident, comunismul a produs în cei peste 40 de ani de existenţă o formă de modernizare economică şi socială. A omogenizat societatea, nivelând statusurile economice şi sociale – pauperizându-i pe cei care le aveau – după cum a oferit şanse multor oameni proveniţi din straturile sociale de jos pentru a evolua rapid spre o condiţie superioară. Sigur, pentru anumite categorii sociale şi pentru anumiţi membri ai societăţii româneşti anturaţi vechiului sistem de putere ideologic sau funcţional, comunismul a fost o trambulină pentru saltul lor pe scara socială. A funcţionat ca un lift ce a plecat de la subsoluri pentru a urca până la nivelele superioare, suprastructurale, de autoritate, fără a mai opri la cele inferioare sau intermediare, proces specific regimurilor revoluţionare. Poate ce s-a pierdut a fost liniştea. Nu ştiu dacă era una bună. Era una dată de lipsa de speranţă, de proiecţia limitată de dincolo de statusurile asignate de autoritatea ideologică tutelară. În orice caz, hărmălaia de după 1989 pare a avea un revers în opţiunea românilor pentru linişte în anii imediat următori tranziţiei. Dar şi asta este o remanenţă a vechiului regim. Reţin că atunci când a început campania de arestări fără respectarea procedurilor legale împotriva inamicilor ideologici în februarie 1947 (speculanţii şi instigatorii politici) prin ordinul 50000S al mai, motivarea din spatele deciziei era legată tocmai de faptul că lăsarea în libertate a acestor elemente era „… o crimă împotriva liniştei de care poporul are nevoie în aceste momente economice grele prin care trece ţara“.

3. Greu şi imposibil de formulat un răspuns în două paragrafe. Fără îndoială că există mulţi învinşi ai tranziţiei. Că o parte a populaţiei trăieşte în condiţii precare, că şansele lor de a progresa/prospera sunt limitate, reduse prin lipsa accesului la resursele publice, educaţionale, sociale sau de sănătate. Că o altă parte a lumii româneşti, aproape un sfert, a ales să trăiască în afara ţării pentru a îşi schimba soarta.

Responsabilitatea se cuvine asociată decidenţilor politici şi tuturor celor implicaţi în administrarea treburilor publice în ultimii treizeci de ani, dar numai în aceeaşi măsură în care se cuvine evaluat şi gradul de implicare individuală în gestiunea propriului destin, a eforturilor de integrare şi de adecvare cu mutaţiile sistemice din societate.