SORIN MITU

1. Într-un singur cuvânt: totul! Chiar dacă poate suna exagerat pentru unii, chiar dacă simplific şi esenţializez într-o anumită măsură, cred că în 1989, prin sacrificiul personal al unora dintre noi, am câştigat tot ceea ce este mai important pe lumea asta: libertatea, demnitatea, posibilitatea de a ieşi din minciună, impostură, laşitate şi întuneric. Cum – vor spune unii din nou – ce mare lucru am dobândit în 1989? A plecat Ceauşescu şi a venit Iliescu, comunismul a fost succedat de neo-comunism, securiştii şi activiştii au supravieţuit şi au prosperat, iar România a rămas aceeaşi periferie necăjită a Europei, în conformitate cu destinul său istoric secular. Este adevărat. Dar 1989 ne-a oferit totuşi, până la urmă, ceva mult mai însemnat: o nouă perspectivă, o luminiţă la capătul tunelului, speranţa că toate aceste stări nefericite de lucruri vor putea fi eradicate cândva. Nicio revoluţie nu poate modifica peste noapte realităţi istorice înrădăcinate în substanţa unei societăţi. Dar ea poate oferi promisiunea unei schimbări şi de aici pleacă totul.

2. Într-un singur cuvânt: nimic! Este singurul răspuns pe care îl pot da, din motive de consecvenţă logică, în continuarea celui anterior. Fără îndoială, şi în acest caz aş putea fi acuzat de simplificare. Cum, chiar nimic nu a fost bun înainte de 1989, în vieţile a milioane de oameni, cu bucuriile, necazurile, năzuinţele sau împlinirile lor? Este adevărat că, în detalii privind situaţia, putem descoperi tot felul de lucruri interesante, utile sau chiar frumoase care s-au întâmplat înainte de 1989. Până şi regimul comunist şi-a avut realizările sale, a electrificat România, a construit Transfăgărăşanul ori staţiunea Cap Aurora, de pildă, înfăptuiri a căror utilitate nu ar putea fi contestată de nimeni. Dar, într-o asemenea logică am putea vorbi şi despre lucrurile bune şi frumoase care s-au realizat, spre exemplu, în timpul regimului nazist. Cancelarul Reich-ului a dat de lucru câtorva milioane de şomeri şi a lăsat moştenire Germaniei o reţea de autostrăzi pe care nici măcar bombardamentele anglo-americane nu au reuşit să o facă praf întru totul. Cu toate acestea, sper că măcar în binefacerile nazismului nu poate să creadă niciun om sănătos la minte şi la suflet. Cam la fel stau lucrurile şi cu comunismul românesc. În esenţă, răul pe care l-a generat a fost atât de întins şi de categoric, încât orice ar fi produs bun sus-numitul regim nu ar putea să anuleze, la judecata istoriei, esenţa malefică şi criminală a acestuia. Până şi Necuratul ne poate oferi anumite satisfacţii, urmărindu-şi scopurile ascunse, dar tot răul absolut rămâne, în orice ipostază. Comunismul internaţional şi românesc, din păcate pentru cei care caută spoturi luminoase pe suprafaţa găurilor negre, nu a fost decât una dintre întruchipările sale desăvârşite. Este cu totul altceva că am fi putut să rămânem, totuşi, cu ceva bun şi folositor din moştenirea comunismului, în mod indirect, prin intermediul contrastului moral pe care acesta l-a oferit societăţii noastre. Comunismul ne-ar fi putut ajuta să distingem mai bine răul de bine şi întunericul de lumină, tocmai pentru că ne-a coborât, pentru câteva decenii, într-un infern moral pământean. Am fi putut învăţa că, în cele mai cumplite condiţii, au existat şi oameni curajoşi, capabili să înfrunte răul cu preţul jertfei de sine, că demnitatea şi libertatea interioară pot fi păstrate chiar şi atunci când eşti legat în lanţuri. Din păcate, aşa cum moraliştii ştiu prea bine, de cele mai multe ori oamenii nu sunt capabili să ţină minte sau să înveţe lecţiile istoriei. Măcar atât de ne-ar fi lăsat moştenire comunismul: să învăţăm să ne preţuim libertatea!

3. De data aceasta, pentru că este vorba despre stabilirea unor responsabilităţi, ar fi greşit să răspund din nou printr-o formulă succintă: nimeni; sau, dimpotrivă: toată lumea; sau: politicienii corupţi (dar cine i-a ales şi i-a lăsat să fure la lumina zilei şi în deplină impunitate?). Subiectiv vorbind, este uşor să îi arătăm cu degetul pe cei care s-au înfruptat în mod ilicit din tot ceea ce creştea ori s-a construit în ţara noastră. Pe de altă parte, în mod obiectiv, nu putem să nu observăm că aceste năravuri şi stări de lucruri vin în prelungirea unor mentalităţi, practici şi structuri mult mai vechi, pe care le-am moştenit măcar de la fanarioţi, dacă nu de la turci, tătari ori de la boierimea noastră cu moravuri orientale. Pare o scuză facilă să dăm vina pe istorie pentru ceea ce facem cu mânuţele noastre, în deplină cunoştinţă de cauză. Dar există întotdeauna şi un anumit determinism istoric, ca să nu spun o fatalitate, din a cărui undă tractoare nu putem scăpa decât cu mare greutate. Aceasta, chiar dacă instrumentele efective prin care se manifestă destinul nostru istoric în ziua de astăzi sunt infractori în carne şi oase, care pot fi daţi pe bună dreptate pe mâna dna-ului.